(Din dragoste pentru Thomas S. Elliot)
De unde vin toți oamenii aceștia? Unde se duc?
Pe sub pod, valul îi înghite pe toți
și îi poartă până la oceanul nesfârșit.
Și, asemenea apelor, până la urmă
toți se ridică la cer. Dar până atunci
mai e atât de mult de umblat
pe potecile de pe mal, pe unde cândva
corăbiile respirau prin plămânii cailor.
Pe maluri, timpul șterge toate urmele,
dar pașii rămân, neștiuți, în adânc,
ca niște semințe așteptând
tălpile altor trecători.
De unde vin toți oamenii aceștia? Unde se duc?
Își poartă numele ca niște lumânări aprinse
și rând pe rând le sting în palmele nopții.
La capătul drumului nu mai este nevoie
nici măcar de un singur cuvânt
pentru a mai denumi ceva.
Cei care pleacă nu spun niciodată destul,
cei care rămân nu întreabă niciodată ce trebuie.
Din urma lor desprind un cântec mai vechi decât lumea
și-i dau drumul să plece departe, peste mări,
tot mai departe,
până când ecoul lui va umfla pânzele
unei corăbii ce-și caută din nou
răsuflarea.
