Îngerul cu epoleți

Și iar a venit vremea să mă mut. Nici nu mai știu a câta oară. Am plecat de la Apusului și am aterizat mai la răsărit, pe strada Costache Bălăcescu. Peste drum de Gara de Nord. O căsoaie interbelică măcinată de igrasii istorice, dar încă solidă. Aveam trei camere, două băi, trei holuri, două intrări, plus un beci cât garsoniera din Mohorului. La subsol era și un adăpost antiaerian cu o ușă metalică de grosimea peretelui. Totul pentru o mie de lei pe lună, sumă fixă. Cam 230 de euro. Merita. Mai ales că avea și o curte interioară, ascunsă de ochii lumii. Multă faună am ars acolo pe grătare cu gașca de la Cotidianul, cu amici din țară veniți cu treabă prin București: coborau în gară, treceau strada și ajungeau la mine. Unii stăteau până uitau de unde au venit.

M-am mutat la gară cu tot calabalâcul. Un camion. În urmă cu paișpe ani sosisem în București cu o gentuță pe umăr, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om în casă. Agoniseala mea, nu de-o viață, cum ar spune colegii ziariști, ci din ultimii cinci-șase ani, când am avut un salariu decent și am făcut și economii substanțiale tăind tutunul și alcoolul din lista de plăceri ale vieții.

Am descărcat camionul ajutat de neamuri și prieteni, în mare cam aceeași echipă care mă muta de fiecare dată. Cel puțin frate-meu Vasilică și cumnatul Petrică n-au lipsit de la nicio mutare. Veneau de la Ploiești când îi sunam. Știau deja să demonteze și să monteze mobila cu ochii închiși. Le puneai un dulap în spate și-l cărau la ultimul etaj cântând. Nu le trebuia decât o cinzeacă la fiecare tură. Oameni harnici, bucuroși să nu stea cu mâinile în sân. Și veseli. Fără ei, mutările mele ar fi fost triste ca înmormântările, cu șifonier în loc de sicriu.

Cu Vasilică și cu Petrică am rămas după ce am cărat lucrurile în casă și toți ceilalți au plecat. Saci, cutii, baloți, sacoșe stăteau grămadă în sufragerie și pe holul principal, iar eu mă cocoțasem în vârful grămezii, rege peste toată bogăția noului meu regat. Îl așteptam nerăbdător pe proprietar, domnul Novăcescu, să-i dau chiria pe câteva luni în avans și să încep apoi să desfac bagajele, să amenajez măcar o cameră.

Bag mâna în buzunarul de la piept să scot portofelul. Nu-i! Sar ca ars de pe grămada de saci și încep să mă controlez peste tot. Nu, portofelul nu-i la mine. Știu bine că îl aveam în buzunar când am plecat de la Apusului. Burdușit cu bani. Chiria pe câteva luni în avans, plus ultimul salariu, plus bani împrumutați ca să amenajez noua casă, de două ori și ceva mai mare decât ultimul apartament, plus toate economiile mele. În total, vreo trei mii de euro. Plus acte.

Încep să tremur. Ne apucăm toți trei să căutăm. Degeaba. Portofelul nu-i și nu-i.

Cad fără vlagă pe un sac, nu mai sunt în stare de nimic.

Petrică dă fuga cu mașina la Apusului, unde încă nu am predat cheia, să caute acolo, poate portofelul o fi picat prin casă când am plecat.

Mă sună peste vreo 20 de minute și-mi spune că nu l-a găsit.

Mă sună și Vasilică din drum, zice că a verificat mașina cu care am venit de la apartament – și nu e nici acolo.

Mă sună șoferul camionului, un prieten, și-mi spune că nici în camion nu a găsit nimic.

Mă sună domnul Novăcescu și-mi spune că ajunge cam într-o oră să semnăm actele și să-i dau banii.

Sun eu la bancă și anulez cardul.

Sun la Cetelem și anulez cardul de credit cu vreo șase mii de lei pe el.

Sună soră-mea și începe să plângă la telefon. A aflat deja. Îi închid.

Sună telefonul iar.

Sună un număr necunoscut și o voce străină mă întreabă dacă nu am pierdut ceva. Un portofel, zic. Cică l-a găsit el, să vin în Militari să mi-l dea. Dar n-am nici măcar bani de troleu. Lasă că vi-l aduc eu, zice necunoscutul.

Îi dau adresa și vine repede cu mașina. E sâmbătă, se circulă bine. Salut, salut. Un puștan de douăzeci și ceva de ani însoțit de o fată. Îmi întinde portofelul.

Știu cum se întâmplă. Cineva găsește portofelul plin, ia toți banii, lasă doar actele și apoi îl aruncă. Altcineva îl găsește și ți-l aduce.

Portofelul îmi umple căușul palmei. E doldora de bani. Arunc o privire. Pare să nu lipsească nimic. Compartimentul cu euro, compartimentul cu lei, hârtii de o sută. Totul e acolo.

Tânărul îmi zice că a găsit portofelul în parcare la blocul din Apusului.

Îl aveam în buzunarul de la piept. Haina o țineam pe mână. Când am urcat în mașina lui Vasilică, portofelul a căzut jos de la mică înălțime, fără zgomot.

Noi am plecat, tânărul a parcat în locul nostru. A văzut portofelul, l-a luat. S-a dus la adresa din buletin, adică la soră-mea Anișoara. Aha, așa a aflat ea de necaz și m-a sunat. Anișoara i-a dat numărul meu, tânărul m-a sunat și iată-l acum aici, cu portofelul fără un leu lipsă.

Stau amândoi în fața mea și mă privesc cu bucurie, îngerul meu și îngerul lui. Îl rog pe băiat să primească 100 de euro. Nu vrea. Măcar 100 de lei. Nu, domnule. E polițist, a făcut ce trebuia să facă. Acum e în civil.

Măcar numele să mi-l spună. Poate scriu ceva frumos la ziar sau pe blogul meu.

Nici asta nu vrea.

Atunci să-mi spună numele ca să mă rog pentru el cu puțina mea credință. Și zice că-l cheamă Andrei Zăiceanu. Ăsta nu e nume de prin părțile Botoșanilor? întreb. Ba da, zice.

Băiatul ăsta din Botoșani, ajuns polițist în București, având o iubită în blocul în care am stat eu trei ani, mi-a găsit portofelul cu bani și mi l-a adus. Nu vrea nimic. Îi strâng mâna militărește și mă înfig bine în asfalt ca să nu sar să-l îmbrățișez.

La Andrei Zăiceanu, numele din agenda mea telefonică, pleacă în fiecare an de Paște și de Crăciun un mesaj de mulțumire. Dumnezeu să te ocrotească, domnule polițist!

Nu peste mult timp a ajuns și domnul Novăcescu, proprietarul. I-am dat banii până la ultimul leu, conform înțelegerii. Cică erau calzi, a zis el zâmbind. Da, se mai răciseră. Fuseseră fierbinți.

(Fragmențel din volumul în lucru „Strălucitor. Întâmplări gazetărești”.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!