Am scris recent un text despre pișorcoșii de la casa de copii, unde am crescut. Eram printre ei. Sper că am putut reda cât de cât fricile, rușinea, zbuciumul continuu acelor copii. Suferința lor. Așa cum sper să fi făcut vizibilă prostia oamenilor din sistem în fața acestei situații. Indiferența unora, răutatea altora. Iar la final, în contrast cu lipsa de omenie și înțelegere e educatorilor, am scris despre tanti Maria Nacu.
O femeie simplă, îngrijitoare la dormitoarele din Pavilionul 2, dar care nu venea acolo ca un zbir gata să lovească într-o parte și-n alta cu varga, însetată de țipetele noastre. Își făcea treaba impecabil (la Pavilionul 1 era tanti Crap, la fel de curată și de conștiincioasă), umplea pavilionul uriaș cu flori și cu tablouri minunate făcute de soțul ei din paie lipite pe catifea neagră. Și mai ales ne privea ca pe niște copii, nu ca pe niște vietăți agasante care stricau seara tot ce făcea ea peste zi.
Tanti Maria Nacu a făcut odată un gest simplu, aparent neînsemnat, dar care pentru mine a contat enorm: m-a iertat, m-a încurajat, a fost complicea și sprijinul meu în încercarea de a mă smulge din rândul pișorcoșilor. Mi-a dat încredere. Căldură. Nu ca o femeie plătită să aibă grijă de niște copii, ci ca o mamă.
N-am știut până zilele trecute că tanti Maria chiar era mamă. Viața ei de familie se desfășura departe de noi. Dar iată că zilele trecute mi-a scris doamna Coca Kutasi, din Caransebeș. N-o cunoșteam. Nu cunosc pe nimeni în Caransebeș. Mi-a spus că e fiica Mariei Nacu. Și că mama ei încă trăiește.
– Trăiește și încă predă psihologia, mi-a scris doamna Kutasi, făcând aluzie la episodul relatat de mine în „Pișorcoșii”. I-am citit din ce ați scris dv. și a rămas copleșită de aduceri aminte. Am suferit enorm când o vedeam, seara, cu picioarele umflate într-un lighean cu apă rece, iar eu stăteam cu capul băgat în fusta ei frumos colorată. Mama clatina capul îngrijorător… înțelegeam că nu e bine…
Da, avea dreptate: nu era bine.
Mi-a trimis și o poză cu tanti Maria, acum, la vârsta asta. 90 de ani. Și am recunoscut-o imediat. Am recunoscut simplitatea aceea blândă a oamenilor care înfruntă greutățile vieții înarmați doar cu nesfârșita lor bunătate. Am recunsocut-o pe femeia care cândva m-a strâns în brațe, ocrotitor, ferindu-mă de răutatea celorlalți.
În fotografie se vede și un tablou de nuntă cu ea și soțul ei, mire și mireasă. Pe el mi-l amintesc vag. Venea uneori la cămin s-o ia pe tanti Maria ori să-i aducă ceva. Întotdeauna la costum și cu pălărie. Mergea greu, în cârjă, cu un picior bătând într-o parte. El era artistul care făcea să strălucească pereții dormitoarelor cu peisajele lucrate în pai, de un rafinament desăvârșit.
În acel vechi tablou de nuntă, atârnat pe perete, ca o ferestruică spre trecut, am văzut o tanti Maria tânără și frumoasă, așa cum erau mamele noastre pe atunci, ale celor care mai aveam mame: tinere și frumoase pentru totdeauna. Ea era, într-un fel, și mama noastră, a copiilor de la cămin.
Tanti Maria e frumoasă și acum, la bătrânețe. Are frumusețea de neșters a oamenilor cu suflet bun. Cred că mulți colegi de-ai mei și-o amintesc cu bucurie, cu căldură. Era harnică, perfecționistă, tăcută ca tablourile ei, aduse de acasă, plină de blândețe, discretă și omenoasă. Un firicel de lumină în jungla orfelinatului.
Mă bucur să aflu că trăiește, că își mai amintește de copiii pe care i-a îngrijit și sper să se bucure că și noi ne amintim de ea. Nu trebuie să faci mari minuni ca să nu te înghită uitarea: doar să fii om.
Dumnezeu să-ți dea sănătate, tanti Maria.
