Ieri am luat un crap de la hipermarket. Viu, din acvariu. Nu e prima oară când mă duc țintit la magazin ca să-mi fac o poftă de ceva.
Și totuși ieri a fost ceva deosebit. Ce s-a întâmplat cu mine m-a surprins profund, aproape să nu mă recunosc. Pentru prima oară în viață mi s-a făcut milă de un pește!
Vânzătoarea prinsese deja crapul în plasă și eu încă nu mă hotăram dacă să-l pună sau nu pe cântar. Până la urmă am zis da cu același sentiment vinovat cu care uneori fac ticăloșii în mod conștient, un compromis de o clipă, jurându-ți că nu o să mai faci – dar mereu repeți ticăloșia până, unele peste altele, devin un morman de vini greu de suportat sau până te înveți cu ele și le dai statut de normalitate, le integrezi în ființa ta.
Nu m-am uitat când femeia, bucuroasă de vânzare, într-o zi cu clienți puțini, cântărea și împacheta peștele. Mă rupea mila când îl auzeam zbătându-se în punga de celofan. Parcă mă lovea cu coada în inimă. În acea clipă mi-am dat seama că nu privisem nici când vânzătoarea a ales crapul dintre ceilalți care înotau înghesuiți în acvariul mare cât o cadă de baie. Doar am arătat cu capul încolo, spre pești. Apoi m-am mai plimbat cu căruciorul prin magazinul imens, am mai căscat gura pe la rafturi și tot așa m-am uitat mereu în altă parte de câte ori peștele se zbătea. Cum țineam căruciorul de bară, simțeam în palme violența zbaterii lui.
O femeie, speriată de bătaia neașteptată a peștelui, s-a calmat imediat ce și-a dat seama ce e în pungă și cumva m-a lăudat… sau era invidioasă, nu știu… Mi-a spus: „Ce pește frumos ați luat!”. Adică mare. Și din nou mi-a fost rușine. Sau altceva. Un sentiment amestecat, o vină, o coardă de omenie întinsă prea tare, poate o bubă din subconștient, din trecut, pocnind pe neașteptate la o vârstă coaptă. Poate am fost prea lacom, mi-am zis, poate am conștientizat subit un act de cruzime. Ceva ce făcusem de atâtea ori până atunci fără nicio tresărire.
Forța acelui sentiment nou aproape m-a doborât. Nu-mi venea a crede că mă poate răscoli atât banala achiziție a unui pește, încât să mă reazem cu umărul de un raft, neputincios, și să aștept să se potolească iureșul din mine. Îmi părea că sunt un animal hăituit care a scăpat de urmăritori și își trage sufletul în vizuină, la adăpost.
De pe la 5-6 ani umblu cu undița prin bălți, pescuitul e una dintre puținele mele pasiuni, am scos mult pește din apă la viața mea și niciodată nu mi-a fost milă: nici să-l prind, nici să-l las să moară în sacoșă, nici să-l mănânc. Și atunci mă întreb: ce s-a întâmplat ieri? De ce? Puteam să nu-l iau, dacă mi-a fost milă. De ce l-am luat, totuși? Când mi s-a făcut ultima oară milă de un om? De când n-am mai fost zguduit de un sentiment, oricare?
Nu am încă un răspuns. În glumă, ca să diluez intensitatea acelei trăiri năucitoare, am zis că poate Dumnezeu mă pedepsește pentru păcatele mele – cine nu are păcate? – și vrea să mă facă vegetarian. Dar nu sunt totuși atât de păcătos, încât să-mi facă El așa ceva! Nici chiar așa!
Sunt ani buni de zile de când trăiesc cu convingerea că, la peste jumătate de secol de viață, mă cunosc profund, că nu mă mai pot surprinde cu nimic și că mă pot controla cu precizie ca pe un mecanism perfect acordat, perfect cunoscut. Și iată că un pește îmi arată cât de mult mă înșel. Îmi dă mărunta sau poate uriașa revelație că n-am împietrit în propria-mi existență și speranța că până în ultima zi a vieții voi fi capabil să schimb ori să descopăr ceva nou la mine. Sunt o vechitură plină de surprize.
M-am întrebat atunci, la magazin, dacă voi mai ajunge cu peștele acasă, dacă nu-l voi da cuiva pe drum. L-am pregătit deja pentru tigaie. O să-l mănânc și-o să plâng.
Un pește mort îmi arată că sunt viu. Puțini oameni reușesc asta.
1 comments
Uneori, nu stiu de ce, pe nepregatite, ne pune Dumnezeu degetul pe inima!Burusc ne invaluie ceva din marea Lui mila. Pacat ca dureaza putin..cat un falfait de aripa divina.