Crepusculul aristocrației românești

Interviu cu Alexandru Paleologu (Timpul nr. 4 (33)/ aprilie 1996 și nr. 5 (34)/ mai 1996, Iași)

Viorel Ilișoi – Am venit la dumneavoastră pregătit să vorbim pe tema „Scriitorul și Puterea”, dar…

Alexandru Paleologu – A fost tema întrunirii scriitorilor de anul trecut, de la Neptun.

– E actuală încă. Și va mai fi. Dar ajungând aici, în casa dumneavoastră, mi-a venit altă idee, la fel de generoasă. Mă inspiră acest interior cu aerul lui aristocratic, de Belle Epoque. Mi-a venit în minte o sintagmă din recenzia lui Dan. C. Mihăilescu la „Sfidarea memoriei”, cartea în care dialogați cu Stelian Tănase: „Crepusculul aristocrației”. Nu sunt total nepregătit. Am mai atins acest subiect într-un interviu cu domnul Dinu Zarifopol și mi-ar plăcea să-l aprofundez acum, cu dumneavoastră, lăsând curiozitatea să mă ghideze acolo unde nu stăpânesc tema.

– Pare o idee la fel de bună. Îmi place. Mă bucur că ai fost inspirat, tinere.

– Ce vrea să spună „crepusculul aristocrației”? Este aristocrația crepusculară, în declin, spre extincție? Tot aud asta, că nu mai avem aristocrație, doar câțiva aristocrați.

– În general aristocratul e perceput ca un tip crepuscular. „Crepusculul aristocrației” e o sintagmă foarte repetată, relativ uzată și irelevantă la un examen scrupulos al conținutului. Aristocrația apune de secole încoace și încă există.

– Dar mai întâi: ce este aristocratul? Imaginea lui e a unui tip estet, pervertit, degenerat, decadent…

– E o imagine cam convențională, falsă, pe ideea că aristocrația este totdeauna decadentă, totdeauna rafinată, totdeauna este stadiul final al unei îndelungi anteriorități care acum apune într-un ultim specimen fără urmași. Aristocratul este, normal, descendentul cuiva care s-a remarcat cândva. O aristocrație presupune cel puțin câteva generații anterioare, generații de o anumită notorietate, implicate adesea în istoria țării respective ori politic, ori militar, ori cultural; sau pur și simplu notorietate de strălucire socială. Însă părerea mea este că aristocrația nu e niciodată crepusculară. Aristocratul e o natură rezistentă. Nu e o natură debilă, fragilă, care cu greu suportă încercările. Nu ești aristocrat dacă ești fragil, dacă ești sensibil, dacă nu suporți teribilele probe la care viața îl poate supune pe un om. În general, delicatețea fie a stomacului, fie a pielii, este un semn de vulgaritate. Un aristocrat suportă cu ușurință și fără mofturi cele mai mari inconveniente, cele mai grele inconforturi. Evident, este obișnuit să trăiască… să nu spunem lux, dar într-un anumit rafinament, într-un anumit agrement al existenței: cu mobile frumoase, cu obiecte bune, servit bine acasă de slujitori stilați, pricepându-se la vinuri și la mâncăruri alese, la toate, dar același om trebuie să fie capabil, în circumstanțe ostile, să suporte dormitul afară, în ploaie, în pădure sau pe scândura goală, sau în șanțuri și noroaie. În afară de războaie și alte circumstanțe care impun omului o existență echilibrată și fără ambientul care-i conferise confortul cu care s-a obișnuit, aristocratul își constituie un stil de confort și de civilizație corporală în orice condiții: se bărbierește, dacă poate, în fiecare zi, se spală în fiecare zi; eventual, chiar în junglă sau în cine știe ce colț african fiind, pe vremuri, seara mânca în smoching. În orice caz, aristocratul este un om care suportă. Mai cu seamă gradul de suportabilitate, de îndurare este caracteristic aristocratului și nu agrementul și luxul. Acestea sunt chestiuni auxiliare, ele pot să dispară într-o zi.

– Când aristocrația istorică, cea venind dintr-o îndelungă descendență ilustră, a fost scoasă de pe scena istoriei ca pătură socială, rolul ei de elită, în comunism, a fost luat de o „aristocrație morală”. Petre Țuțea spunea despre Corneliu Coposu că este „ultimul senior” al României și mulți au spus despre Coposu că a fost un aristocrat, avea această imagine, deși ascendența nu-i conferea statutul aristocratic propriu-zis. O anumită elită umană poate asimila statutul, modelul aristocratic?

– Evident. Evident că noțiunea de aristocrat se constituie ca model. Ca model de umanitate corectă, să spunem. Nu perfectă, corectă. Această formulă poate să cuprindă specimene din pături sociale diferite. Pentru că ideea de elită nu este a unei elite, ci a unor elite. Elitele sunt multiple. Există minoritari pe orice treaptă a societății. Eu am fost la închisoare, într-o colonie penitenciară: era acolo un conte Bethlen (un om în jur de 50 de ani), un țăran ungur de pe moșia lui Bethlen, un țăran moldovean, un șmecher de București și un intelectual din mica burghezie, nu mai știu de unde. Și acești oameni erau fiecare specimenul de elită al categoriei din care proveneau. Adică acel șmecher de București nu era un simplu șmecher vulgar, era un gen de apaș care avea codul lui de onoare, al apașilor. Era din elita categoriei lui. Țăranul ungur era din elita țărănimii ungurești. Și românul – din elita țărănimii moldovene (sunt asemănători țăranii români cu cei unguri, nu sunt așa de diferiți cum pretind xenofobii și naționaliștii noștri). Ei erau deci elite și constituiau o societate de egali. Niște prieteni într-o perfectă egalitate. Asta era o aristocrație în sensul și etimologic, și larg al cuvântului, al termenului. Totuși, aristocrația trebuie s-o raportăm la modelul ei, al descendentului, la modelul unui om care încă mai are amintirea unei generații, a unor virtuți ale antecesorilor săi și asta-i impune lui un anumit cod de onoare și de conduită. Este un model pe care-l poate foarte bine asimila și un altul, din altă categorie. Distingem deci tipul de aristocrat pur și simplu de sânge, genealogicește și heraldic definită, și un tip de aristocrație mai largă, în care încap oameni asemănători aristocraților.

– Invers punând problema, orice aristocrat este un om de elită?

– În aristocrația de sânge, ca și în mica burghezie și țărănime, există o elită minoritară. Deci putem vorbi de elita elitei, elita aristocrației heraldice. Fiindcă sunt și oameni care poartă blazoane, poartă nume ilustre, oameni de o anumită valoare, dar care nu fac o elită. Când afirm asta nu vreau să spun că acești oameni sunt de disprețuit. Eu am învățat cu vremea că în categoria căreia i-am aparținut eu, adică această aristocrație românească, trebuie să prețuiesc și să am respect și pentru oamenii mediocri ai acestei lumi aristocratice. Mi-am dat seama că acești mediocri aveau totuși de la pornire niște elemente care constituiau un bun punct de plecare, un start deosebit. Erau niște oameni care știau să stea la masă, știau o limbă străină, chiar două, știau să întoarcă foile partiturii când o domnișoară cânta la pian, știau să se poarte, aveau un standard de educație la nivelul cel mai de sus – însă niște mediocri, nefiind, deci, elita categoriei lor. Dar reprezentau un palier de la care ceilalți puteau să-și valideze valoarea individuală.

– Să revenim acum la asimilarea modelului aristocratic de către oamenii din alte clase. M-ar interesa în mod special – fiindcă salahorii istoriografiei comuniste au nădușit bătând monedă pe antagonism, pe lupta de clasă și celelalte – cum asimilau țăranii acest model. Vă întreb pentru că ați crescut printre ei, i-ați observat. Ce aducea bun prezența unei insulițe aristocratice în mijlocul țărănimii?

– Acești oameni aveau de la pornire condiții inegale. De pildă, un băiat mai înzestrat, mai inteligent decât mine, cu o mai mare putere de muncă, trebuia să parcurgă o distanță pe care eu o aveam din pornire câștigată. El, ca să-și însușească o limbă sau două la perfecție, trebuia să facă un efort considerabil, pe când eu le învățam odată cu limba maternă, din casă. Lucrul acesta era inechitabil. Dar asta era – și important, până la urmă, e rezultatul. Sunt atent și astăzi la fenomen. Din generația tatălui meu, deci oameni care acum ar fi mai mult decât centenari, am cunoscut câteva specimene de mare elită. Țărani din prima generație venită de la sate, prima generație încălțată – cum se spune – , care ajunseseră niște domni, niște gentlemeni impecabili, cu nimic deosebiți de cele mai autentice forme de aristocrație socială.

– Dar nici țăranii nu sunt toți la fel. Am cam idealizat mult țăranul român. Comunismul a preluat cu entuziasm din exaltările poporaniste, naționaliste și le-a dus – unde altundeva? – pe cele mai înalte culmi.

– Când spunem țăranul român, generalizăm în mod imprudent pentru că nu există un țăran român model, tipic, există mai multe variante ale țăranului român. Țăranul, de pildă, al lui Marin Preda, Moromete, e un tip inteligent și remarcabil, un fel de Socrate, s-a spus, dar este dintr-o zonă mai vulgară, nu are eleganța țăranului din zonele de munte sau de deal. E o mare diferențiere de comportament, și de ethos, și de stil de viață, între un țăran bucovinean, dintr-o zonă cvasi-muntoasă, și un țăran dintr-o zonă de câmpie, de lângă Dunăre. O diferență ca dintre cer și pământ. Dar acesta este un fenomen geo-social, ca să spun așa, inventând un barbarism. La acești țărani români – zic: români, dar probabil că la fel se întâmplă și în alte țări – eu am constatat o puternică disponibilitate de asimilare. Într-o singură generație, de la condiția cea mai primitivă, de la nivel de analfabet, acest țăran devine un intelectual și un domn desăvârșit.

– Dați-mi un exemplu.

– L-am cunoscut pe domnul Alexandru Popescu-Necșești, colegul tatălui meu; un avocat cu studii în Franța, de mare distincție fizică, cu mustăcioară scurtă, cu monoclu, foarte elegant, vorbea foarte bine franțuzește, englezește și nemțește, foarte cult; și foarte domn. Era impecabil. Fiu de țăran, la prima generație în frac. De asemenea, doctorul Costăchescu, prieten cu tatăl meu; era unul dintre savanții de la Institutul Cantacuzino, și el băiat de la țară, prima generație. Fusese crescut sub pulpana bătrânului doctor Ion Cantacuzino. Nu era numai un mare savant, era și un mare boier care știa să fasoneze oamenii din jurul lui. Iată deci un specimen de țăran capabil să ajungă într-o singură generație la rafinarea, la șlefuirea perfectă a unui aristocrat veritabil.

– Nu prea seamănă țăranul de care vorbiți cu țăranul român pe care-l știu eu, proaspăt ieșit din comunism – dacă a ieșit.

– Ce s-a întâmplat în anii aceștia ai comunismului? – nu mai sunt țărani. A fost asasinată clasa aceasta țărănească. Ea practic nu mai există cu tradițiile ei, cu tipul ei de civilizație, cu stilul ei de viață. Dar nu sunt nici orășeni. Sunt o formă hibridă, care nu mai are rădăcini, nu mai are nimica sfânt, nu mai are reperele ei morale…

– Au alunecat acești oameni spre mahala?

– Nu mahala, că mahalaua e ceva remarcabil. Eu am o mare stimă pentru mahala. Mahalaua are protocoalele ei, tradițiile ei. Nu sunt ca ale noastre, dar sunt foarte stimabile. Jupân Dumitrache? A!, onorabil, familist, nu trebuie să-l disprețuim! Nici pe mitocan. Mitocanul vine de la „mitoc”, iar mitocul este sediul urban al unei mănăstiri. Mitocanul are rolul lui, caracterul lui.

– Și atunci?

– Mârlanul! Ăsta este specimenul de om inadmisibil: mârlanul! Și acești țărani dislocați, ajunși navetiști, au devenit niște mârlani care nu mai au nimica sfânt; cum spuneam, nu mai participă la tradițiile lor și la protocoalele lor, cum ar fi ora mesei – ca să ne oprim la cel mai mărunt nivel de semnificație. Ora mesei, ca și la clasa mea, era la țărani un lucru sfânt. Ora la care se întrunea toată familia. Evident, nu într-o sufragerie cu față de masă scumpă, dar protocolul exista: se așezau la masă împreună, cineva spunea rugăciunea, copiii tăceau și se educau din ceea ce auzeau de la părinți și bunici.

– Că tocmai ați pomenit de Moromete: știți scena celebră a prânzului, cu Moromete așezat deasupra tuturor, pe prag, și cu toți ceilalți puși în ordinea ierarhică a familiei… Vedem acolo, în substrat, o formă arhaică de organizare, un ritual.

– Da, tot acest sistem, acest protocol exista la țară, într-o civilizație țărănească autentică. Adevărata civilizație țărănească era analfabetă. Țăranii aveau o cultură de transmisie orală, niște forme sapiențiale, niște povești și niște forme de gândire care nu țineau de cultura alfabetizată, ci de cultura lor autentică, transmisă printr-o limbă bună și necoruptă, nestricată. Alfabetizarea făcută de comuniști n-a fost chiar așa de bună.

– Sună a paradox!

– Dar nu e. Adevărul e că această alfabetizare în masă, în mare grabă, superficială, a adus o teribilă invazie de semicultură. Alfabetizatul acesta nu prea știe să scrie și să citească, nici nu înțelege el prea bine ce silabisește, dar i se pare că e deștept și orice dobitocie scrisă are influență asupra lui: broșurile comuniste sau alte și alte prostii. De la țăranul analfabet, dar bine ancorat în sistemul lui de valori, la mărginașul alfabetizat sau la perifericul orășean este o decadență groaznică. Greu se va mai ridica de aici, din acest stadiu de decădere, un specimen șlefuit. Ar trebui câteva generații.

–  Să revenim la mahala. Mahalaua ca linie vie între sat și oraș, zonă de trecere. De ce o privim depreciativ? În ce măsură se aseamănă cu lumea satului postcomunist?

–Eu am o foarte mare stimă pentru mahala și pentru mahalagii.  Există un climat al mahalalei, foarte pitoresc de alfel. Mahalaua generează multe tinere din acestea frumoase din care unele rămân mahalagioaice, se mărită, au copii, frumusețea lor dispare cu vârsta și ajung la frumusețea femeii care nu mai este proaspătă, dar are acea noblețe a femeii care s-a istovit muncind pentru ai ei. E de o mare frumusețe și respectabilitate. Sau altele dintre fetele frumoase ale mahalalei: unele devin vedete ale vieții, mă rog, fetele care plac, care au amanți, se lansează, poate se și mărită bine: Mița Biciclista și alte reușite de acest ordin. Sau, de pildă, în planul artei: unul dintre cele mai reușite specimene ale mahalalei, dintre cele mai admirabile, pentru care am avut o mare dragoste, a fost Maria Tănase. Era o fată de mahala care și iarnă și vară umbla în picioarele goale. Și iată că a ajuns o cântăreață celebră. Era o ființă de o finețe, de un rafinament, de o grație care se vedeau și în repertoriul ei de solistă (aduna și cântece fără perdea pe care le cânta în intimitate cu mult farmec). Nu mai spun ce elegantă era: îmbrăcată cu rochie, cu pălărie, cu voaletă!… Eu am auzit-o cântând nu numai cântece populare românești, unde era indiscutabil inegalabilă, dar și șansonete franțuzești sau napoletane. Era încântătoare. O fată de mahala, dar un specimen de mare elită, de mare noblețe. Vreau să spun că ideea de noblețe se întinde pe tot spectrul societății.

– Am plecat de la ideea aristocrației pur-sânge și am discutat, în raport  cu ea, alte pături sociale și capacitatea lor de a o asimila, dar am omis o zonă, între mahala și burghezia mare sau boierime: mica burghezie.

– Noi am râs de micul burghez și s-a râs și în alte literaturi pe nedrept; de pildă, Balzac are un roman, „Micii burghezi”, și are și Gorki o piesă „Micii burghezi” care anunță pe micii burghezi ca fiind niște oameni cu oarecare mărginire, care au așa un fel de formă urbană mai periferică. Ei sunt orășeni, sunt la oraș, dar… Rău facem, greșim că râdem. Noi ne imaginăm personajele lui Caragiale, Lache și Mache, indivizi din mica burghezie, ca pe niște oameni ridicoli și stupizi. Dar în realitate ei nu erau așa. Caragiale a avut geniul comicului și al fasonării în sensul rizibilului, dar Lache și Mache, când discutau Codul Penal, erau ca oricare dintre noi, cetățeni care discută probleme de interes public, nu? Trebuie să remarcăm că mica burghezie, această categorie – cea românească, cel puțin, dar poate și cea nemțească și altele, însă eu mă refer la ceea ce știu de aici, din țara mea – a dat aristocrați imediat, într-o generație. Kogălniceanu, Negri, Cuza, Rosetti, Brătienii și așa mai departe erau marile modele ale societății românești de la jumătatea veacului trecut. Altele nu erau. Erau niște boieri instruiți, și patrioți, și talentați, care au făcut România modernă. Generația imediat următoare a micii burghezii și-a asimilat perfect acest standard. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut francofonia – această categorie vorbea foarte bine franțuzește și în număr mare. A dat ofițeri, magistrați, profesori, funcționari și mari scriitori. Mica burghezie românească este o clasă de o energie și de o valoare extraordinare. Și la generația următoare nu mai era nicio diferență între un aristocrat și un asemenea mic burghez șlefuit și învățat. Am văzut eu însumi prietenia dintre George Matei Cantacuzino și Camil Petrescu, un aristocrat veritabil și un copil din flori, dar oameni de aceeași formație, cu aceleași aptitudini. În țara noastră, după atâția ani de comunism, au fost distruse practic burghezia mare, țărănimea și, aparent, aristocrația. Clasa mic burgheză nu a fost distrusă, dar a fost înjosită. Funcționarii și salariații și profesorii din mica burghezie n-au fost distruși, dar au fost puși la muncă voluntară, la fel de fel de activități străine de profesia lor. Profesorii, de pildă, erau obligați să predea niște tâmpenii, ajungând să le asimileze ei înșiși și să gândească pe grila lor. Și acum, după aproape șapte ani de la decembrie ՚89, continuă să predea după clișeele comuniste, staliniste. Ei au fost viciați prin presiune, dar clasa socială există. Este recuperabilă. Și trebuie să contăm mult pe clasele mijlocii, pe această mică burghezie.

– Dar aristocrația română este recuperabilă în condițiile României de azi?

– Aristocrația română – adică urmașii care mai există – se află într-o stare de sărăcire, în starea de a fi parcurs existențe infernale: închisoare, muncă brută sau fel de fel de ofense, dar mai există. Și se-nsoară băieții din lumea noastră cu fete de o altă proveniență, și fete din această lume se mărită cu băieți care nu au nume istorice, dar care sunt integrați într-un fel sau altul în această tradiție. Aristocrația română se regenerează și va da în curând specimene remarcabile în condițiile noi ale societății.

– Dacă ducem în perspectivă proiectul comunist, de anihilare totală, de extincție a aristocrației, intervine o întrebare obligatorie: poate exista o societate fără aristocrație?

– Este o aberație să crezi că poate exista un stat al maselor. Masele sunt partea ucigașă a societății. Societatea este ucisă de prezența maselor – asta a spus-o foarte bine Ortega y Gasset în „Revolta maselor”. Dar împotriva maselor sunt individualitățile. Individualitățile sunt aceste fenomene de resurgență a unor tipuri ale elitei. Aristocrația română, ca să revin la ideea anterioară, continuă să existe, se regenerează. Astăzi ruinată, trecută prin închisoare, prin lipsă de pensie, prin lipsă de salarii, prin muncă făcută cine știe cum (fel de fel de improvizații ca să poată subzista), această aristocrație română se regenerează. A fost supusă unei cerneri, unei selecții naturale și în generația următoare etapei de exterminare socială și fizică. Copiii au avut handicapuri la școală, au avut dosarul prost pentru facultate și au trebuit să se obișnuiască cu o muncă enormă pentru a putea face față tuturor lipsurilor, totuși au izbutit să absolve studii superioare ajungând în profesii de medici, ingineri sau mai știu eu ce – cu mare greutate, dar au ajuns – și se reface societatea aceasta.

– Aristocrația română se reface pe vechile ei baze sau pe noua structură? Fiindcă, ați spus, a trecut printr-un proces de asimilare de către celelalte clase și a asimilat la rândul ei de la alte clase.

– Toți acești urmași ai marii aristocrații române – ai căror bunici au avut mii și mii de hectare de pământ și un standard de viață foarte luxos – fac parte socialmente și economic din mica burghezie. De pildă, când m-am născut eu, în 1919, bunicul meu matern avea în sudul Moldovei o moșie de opt mii de fălci – aproape de Galați – ceea ce reprezenta  o sursă de venituri enormă, pentru că el putea să vândă produsele cerealiștilor englezi care veneau cu vapoarele la Galați. Și plăteau în aur sau în lire sterline. Transportul era ușor de făcut și, deci, pământul acesta avea un randament mai mare decât o suprafață egală din nordul Moldovei, de unde era mai dificil, și deci mai costisitor, transportul recoltei. Se trăia pe picior mare. Mama mea așa a apucat ca fată, ca domnișoară, să trăiască până s-a măritat. După primul război, această moșie s-a redus la o sută și ceva de hectare. Bunicul meu când a văzut asta, s-a scârbit de ea și a și murit puțin după aceea. Moșia i-a rămas mamei, dar nu mai trăiam din baza ei. Era un venit, evident, dar mama trăia și din veniturile bărbatului ei, adică tatăl meu vitreg, care era inginer și avea o situație normală de inginer, trăia pe picior burghez, nu boieresc.

– Ce vă mai amintiți din acest stil de viață?

– Am apucat marile baluri, marile saloane, ca în Tolstoi. În primii ani de după al doilea război încă a mai fost viață mondenă: saloane, baluri și așa mai departe. Dar s-a terminat în ՚48. Și apoi a început marea prigoană comunistă, când aristocrații au fost băgați la închisoare, li s-a luat tot ce-au avut și și-au pierdut statutul economic de până atunci. Au păstrat însă standardul moral și standardul – să spun așa – în comportamentul social. Au rămas aceleași obiceiuri, aceeași exigență la educația bună: au încercat să dea copiilor lor o educație la nivelul cât de cât antebelic. Era și greu pe acele vremuri: nu mai aveai mijloace să ai guvernantă, fraulein nemțoaică, sau miss englezoaică, sau preceptor francez, nu mai aveai cum, dar au făcut totul ca acești copii să nu-și piardă uzanța acestor forțe de suprastructură, să spunem.

– Aristocrația are capacitatea asta a conservării în mai mare măsură decât alte catagorii sociale? E ceva ce o definește?

– Nu e neapărat o capacitate specială. Eu cred că este chiar o formă de inerție. Cred că este un obicei preluat atât de adânc, încât nu te poți dezbăra de el, și asta a fost extrem de evident în formația copiilor. Evident, cu o anumită pierdere. De pildă, acești copii au crescut, acuma sunt mari: nu mai vorbesc franceza desăvârșită pe care o vorbeau părinții sau bunicii lor, însă vorbesc; și engleza, la fel. Cum spuneam mai înainte, această lume este, din punct de vedere socio-economic, mică burghezie. Chiar înainte de războiul al doilea, când exista o mare burghezie foarte bogată și luxoasă, oameni promovați de regimul regelui Carol al II-lea, oameni care erau în consiliul de administrație de la Malaxa, nu știu pe unde, care petreceau vacanțe foarte costisitoare la hotelul Rex din Mamaia sau undeva prin străinătate și dădeau serate și baluri foarte luxoase, ei bine, chiar și atunci aristocrația veche nu lua parte la aceste reuniuni decât cu totul întâmplător. Țin minte că în viața mondenă de soaréle și baluri lumea noastră nu făcea decât întâmplător și foarte puțin deferență acestei mari și noi burghezii. Erau foarte aroganți, foarte aroganți… te priveau de sus chiar dacă te numeai tu Cantacuzino sau nu știu cum. Dar dacă erai la fel de bogat sau mai bogat decât ei, te prețuiau, fiindcă se lăudau că sunt intimi cu un purtător de astfel de nume. Dar noi nu frecventam acea lume. Frecventam casele boierești, care se deosebeau de casele marilor burghezi prin aceea că erau mai puțin ostentative, mai puțin arătoase, mai puțin impunătoare, dar erau niște case frumoase, cu multă ornamentație, mari, de obicei cu un salon-rotondă care avea o podea de parchet de marchetărie și covoare frumoase, pian: se puteau da serate foarte plăcute acolo, dar nu cu luxul ostentativ al marii burghezii. Ne făceam vacanțele nu la hotelul Rex sau la altele similare, ci la țară, la conacele noastre, foarte frumoase, vechi de unu, două secole sau mai mult.

– Burghezimea și boierimea, care erau legate cel puțin de posesia averilor, nu fuzionau?

– Fuziunea noastră cu marea burghezie nu s-a făcut decât relativ puțin, prin căsătorii și prin cointeresări materiale: acești burghezi își cumpărau moșii, se căsătoreau cu fete de moșieri și așa mai departe. Au existat interferențe, dar era o netă deosebire între această mare burghezie și boierimea românească, mult mai modestă, rafinată, evident luxoasă (până la o anumită limită, nu cu opulența lor ostentativă), mai puțin arogantă, mai comunicativă, mai umană.

– Creați o imagine oarecum idilică. Imaginea unei domnițe, să zicem, rafinată și inteligentă, nu distonează cu mediul rural – vetust și analfabet? Care era educația unei fete de moșier?

– O femeie din clasa boierească era educată să suporte viața ca o țărancă. O fată de boier trăia la țară ca o țărancă. Mama mea, de pildă, ai cărei părinți, v-am spus, erau mari latifundiari, trăia la conac foarte frumos, și era crescută cu englezoaică și nu știu ce. Englezoaica le-a spus părinților: „Dacă vreți să fac din fiica dumneavoastră o lady, vă rog să nu vă amestecați în pedagogia mea, nu interveniți, chiar dacă pedagogia noastră britanică este foarte severă”. Și mama mi-a spus mai târziu cum a fost această pedagogie care a durat de la opt până la nouăsprezece ani. Mi-aduc aminte că în 1953, când eram ascuns la Câmpulung, venise să mă vadă și am fost împreună la cinematograf să vedem „Hamlet” al lui Laurence Olivier. O auzeam pe mama în timpul filmului cum anticipa în șoaptă versurile care urmau să fie declamate. Știa pe dinafară „Hamlet” (dar știa pe dinafară aproape tot Shakespeare, perfect!) și am întrebat-o cum, cum a ajuns să știe așa de bine, ea, care nu era o intelectuală? – slavă Domnului, că eu urăsc femeile intelectuale. Cum ai învățat tu, mamă? Sute de nuiele și mii de ore de stat în genunchi… niște pedepse teribile. Și nu numai atât, dar trebuia să suporți aceste pedepse britanice cu umor și fără murmur. Și chiar așa, cu un soi de sportivitate. Și mai ales, îi spunea: „I will punish you tomorow”. „Am să te pedepsesc mâine; și până mâine să te gândești ce te așteaptă și să vii tu să-ți aplic pedeapsa”. Această educație este adevărata bună educație. Un aristocrat trebuie să fie capabil să suporte fără frică durerea fizică. Frica de durerea fizică, pe care o văd la multă lume, este iarăși ceva foarte ordinar. Mama stătea la țară și, deși călărea, avea costum de amazoană, frumos, cu fustă lungă, în general muncea în rând cu fetele țăranilor, la câmp – dar nu așa, două, trei ore, de ochii lumii, ci de dimineață până seara, cu o pauză la prânz; toată vara umbla desculță, muncea cu fetele, și când o lua bunicul la București și mergea la baluri, nu se putea să-și ia ciorapii de mătase, că se agățau, la tras, de călcâiele crăpate; și mâinile îi erau înnegrite de la curățatul nucilor. Așa se creștea o fată de boier. Ea nu avea asemenea mofturi: să-i fie imposibil să calce cu piciorul gol pe un teren cu asperități sau să aibă nevoie de cine știe ce, de saltele moi și așa mai departe. Preceptul era: o lady sau un gentleman doarme oriunde, mănâncă orice lucru comestibil care i se dă și mai cu seamă, mai presus de orice, să nu aibă pielea delicată. Asta era lege.

– V-a folosit legea aceasta la ceva în viață? Cum și cât? Când?

– Ne-a folosit foarte mult: mie la închisoare și multora dinte noi când am ajuns să traversăm marile probe pe care istoria ni le-a impus. Am putut suporta destul de bine, evident, la un anumit nivel de suportabilitate, care este foarte omenească, nu? Gradul de suportabilitate este variat, este foarte extensibil. Se poate suporta mult mai mult decât îți închipui, se întâmplă, dacă ai o bună educație, dacă ai o conștiință formată cum trebuie. Eu în „Sfidarea memoriei” vorbesc de doamna Lizi Florescu, o femeie care a fost ținută un an și mai bine arestată ca să spună unde se ascunde soțul ei. Ea știa unde se ascunde și n-a spus. A îndurat un an de tortură – și spune ea cum a putut să suporte lucrul acesta. Este un fel de onoare de a ști să te bucuri de viață. De toate agrementele, de toate voluptățile, de toate rafinamentele ei, dar să știi să faci față și la toate suferințele pe care viața ți le impune. Asta se numește aristocrație. Fie că este ereditară, de sânge, fie că este o aristocrație de elite umane.

– Unde ați fixa locul aristocrației românești între cosmopolitism și naționalism?

– Această alternativă nu se punea niciodată atât cât exista o aristocrație. Pentru că un aristocrat era un patriot. Nu gargarisea cultul patriei toată ziua, dar asta nu însemna că adopta un cod de comportament rural sau primitiv. O aristocrație este în toate țările aceeași. De exemplu, noi nu trebuie să ne imaginăm că voievozii noștri din Evul Mediu jucau hora sau bătuta. Dansau dansurile la modă în acea epocă în toată Europa. Și acum nu e altfel decât atunci. Acei voievozi nu erau îmbrăcați în șube și sumane, cu cușme. Erau îmbrăcați în costume ale modei timpului. Ale modei europene. Nu se poate concepe un aristocrat necosmopolit. Era fatalmente cosmopolit pentru că avea o educație internațională. Vorbea cel puțin o limbă străină, dacă nu două sau trei, bine, dar bine de tot, și în general călătorea la început la Țarigrad, deci la Constantinopol, ca mai mult sau mai puțin ostatic, acolo își făcea o educație cosmopolită greco-franceză, și apoi la Paris, Heidelberg și restul lumii. Erau evident cosmopoliți și evident naționaliști. Prin naționalism înțelegându-se nu strigătele acestea, răgetele grosolane, exterminatoare de alte nații, aceste pretenții aberante la primatul unei națiuni asupra alteia și acest sistem al excluziunii altora, nu xenofobia înțelegându-se, ci interesul deosebit pentru națiunea lor, pentru această națiune care trebuie să fie stat încorporat în lumea europeană la nivelul cuviincios al civilizației. Ăsta era naționalismul lor. Și al meu. Dar când văd că se combate naționalismul ca un fel de rămânere în urmă, ca un fel de primitivism, eu mă uit la acei oameni ca la niște mitocani… adică nu ca la niște mitocani, ca la niște mârlani, în sensul precizat de mine adineauri. Nu este posibil să fii ceva dacă nu știi ce-ai fost. O lume fără memorie e o lume sălbatică, fără onoare și fără valoare. O societate fără memoria colectivă, fără memoria anceștrilor, este sălbatică. Și acum asta ni se cere: să nu mai invocăm trecutul.

– Acum la ordinea zilei sunt standardele europene: se fac spiritualizări de frontiere, se face o Europă unită, geografia politică se continentalizează.

– Foarte bine, dar o Europă unită nu se poate face. Statele Unite ale Americii au mers pe un destin care nu are nimic comun cu Europa. Europa este o țară cu mai multe limbi, în aceste limbi există capodopere și nu se pot unifica limbile, ar fi o catrastofă. S-au unificat la sfârșitul lumii antice, limba latină s-a corupt, s-a pierdut, n-a mai dat niciun fel de capodoperă și atunci au apărut și limbile naționale – limbile romanice vorbite acum în Europa. Ideea unei Europe unite este stupidă și anticivilizatorie. Civilizația în Europa înseamnă națiune. Națiune înseamnă istorie, cultură. Cine crede altfel este un incult. Occidentul vrea să-și impună propriile standarde în Estul Europei, nouă, care venim după aproape cinci decenii de falsificare a conștiinței, de extirpare a memoriei colective pe care trebuie s-o recuperăm și nu se poate recupera în doi timpi și trei mișcări – e o problemă lentă de reeducare și asta implică niște crize de creștere care pot să fie violente, pot fi de mari tensiuni, de mari excese. Nu ne putem purta liniștiți, calmi, cum se poartă occidentalii care au avut planul Marshall și n-au trecut prin aceste decenii de teroare. Noi ca să devenim români, adică europeni, trebuie să traversăm o criză de creștere. Și asta implică niște crize numite naționalism, eventual rasism, xenofobie, fel de fel de diformități din acestea, fel de fel de aberații din acestea imanente crizei de creștere ca acneea pe obrazul unui adolescent. Și cine ne impută asta? Ne-o impută niște sălbatici din Occident, care și-au uitat propria lor istorie și propria lor cultură. Pentru că în Europa, azi, Occidentul e la noi, în Est.  Noi am făcut închisoare și ne-am riscat viața pentru limba franceză, pentru Dante, pentru Platon, pentru că ei erau gata să-i abandoneze. Noi n-am spus niciodată „Mai bine roșu decât mort”: la noi s-a strigat: „Mai bine mort decât comunist!” Mă uit cu o oarecare privire sfidătoare la occidentali fiindcă lecții noi trebuie să le dăm lor, nu ei nouă. Evident, noi avem standarde de viață mai coborâte. La noi s-au coborât standardele de viață, ne-au fost răpite mijloacele de a fi fost la nivelul tehnic contemporan. De pildă, un copiator sau un magnetofon erau o vreme inabordabile, erau considerate un fel de instrumente subversive, nu era voie să le deții tu, în particular. Am fost înjosiți la o condiție materială cu totul neechivalentă cu cea a Europei. Dar, în schimb, am avut în conștiința noastră ideea că, dacă nu ne riscăm viața pentru limba franceză, și pentru Dante, și pentru Platon, pierim. Și așa s-a întâmplat. Nu am pierit pentru că ne-am asumat aceste idealuri. Nu toți, dar o foarte mare parte a societății, și nu numai intelectualii și oamenii din societatea înaltă. O femeie ca Elisabeta Rizea a fost o martiră a civilizației europene, deci a culturii occidentale. Aceasta este o martiră, o eroină care a suferit cumplit, și-a distrus, și-a sacrificat viața pentru civilizația europeană, nu pentru altceva. Sau Adriana Georgescu, o fată din mica burghezie bucureșteană, care a fost șefa de cabinat a lui Rădescu și apoi arestată în timpul lui Nicolski și torturată.

– A scris „La început a fost sfârșitul”, cartea apărută la Humanitas, Inimaginabil prin ce-a trecut ea în anchete!

– Ai văzut, cartea este scrisă cu umor și cu grație. Toată lumea aceasta a trecut prin infern pentru a nu-și pierde obrazul, sufletul, pentru a nu-și pierde stilul de civilizație europeană. Aceste valori le-au apărat și o țărancă, și o fată din mica burghezie, și Lizi Florescu din marea aristocrație. Femei, e-adevărat.

– Dar poate că acum, la sfârșit de mileniu, s-au produs modificări pe scara valorilor și în timp ce dumneavoastră ați suferit pentru valorile culturale, morale, pentru occidentali primează valorile materiale – știu, e un clișeu taxat de urgență ca idiot, dar mă gândesc la soarta poeziei în Occident, la „visul american”, că acolo se vorbește numai de reușita socială, de job, de mașină și așa mai departe.

– Nu cred că exclusiv. Este, într-o anumită măsură, o trivializare a standardului de viață ridicat. A avea automobil, a avea un loc de muncă sigur și bănos, a-ți face vacanțele într-un loc care este la modă: ar fi astea marile idealuri ale societății. Nu cred că ele epuizează întreaga societate occidentală. Eu cred că în lumea toată gradul de prostie și vulgaritate este foarte extins, dar nu majoritar. Raportul dintre prostie și inteligență l-aș fixa cam pe aici: prostia – 49 la sută, inteligența – 51 la sută. Numai că la noi în țară prostia se aglomerează la centru și de aceea pare mai frapantă. Iar în ceea ce privește această viziune morală și această viziune a societății asupra standardelor de viață strict materiale, tot așa aș spune: o proporție a pragmatismului care nu cred că e majoritară sau, dacă e majoritară, nu ocupă o foarte mare întindere din a doua jumătate. Pentru că există totuși niște reacții. Chiar mișcarea hippy a fost o mișcare de reacție împotriva acestei obsesii a standardului de viață material. Asta a fost acea mișcare hippy. Nu a fost revoluționarism, stângism, leninism – cum s-a tot spus. Nu. A fost o reacție împotriva standardului vieții la niște interese strict materiale. Erau niște copii care n-aveau nevoie de casă, de mașină, dormeau pe unde apucau, treceau cu chitara prin Europa; era un fel de activitate itinerantă. Un fel de cavaleri rătăcitori. Sau un fel de franciscani. Sau un fel de cinici din perioada primelor secole creștine.

– La noi, mișcarea legionară ce a vrut? Ce fel de reacție a fost această mișcare la care au aderat și elitele intelectuale și sociale românești?

– Mișcarea legionară a atins apogeul în timpul adolescenței mele, deci în anii ՚20-՚30. Acum este prezentată ca o mișcare de tip nazist, exterminatoare, antisemită, la extrem rasistă, barbară și teroristă. Însă cum se explică atuncea că așa de mulți intelectuali de prim rang ca valoare și așa de mulți aristocrați au aderat la această mișcare? Cred că n-au făcut-o nici din oportunism, nici din prostie. E drept că o mișcare produce o mare revulsie în societate, agită și mult gunoi. Mult praf, multă prostie și multă pegră. Multe specimene care nu erau la nivelul moral ce li se pretindea să-l atingă. Dar, în esență, mișcarea legionară a fost (și această părere nu-i numai a mea, am auzit-o spusă și de Lucian Pintilie, într-o seară seară, aici, la mine acasă, când eram împreună cu Marie France Ionesco): o reacție contra mediocrităților. În esență.

– Dumneavoastră cum v-ați raportat la Mișcare?

– Eu am fost foarte antilegionar în tinerețea mea. Congenerii mei, cei mai mulți, erau legionari. Cei mai deștepți și cei mai bine educați, cei mai valoroși. Eu n-am fost legionar din motivele nu cele mai importante: eram un snob angloman și nu-mi plăcea că ăia aveau părul cam vâlvoi; eu eram angloman, aveam un stil britanic așa, un dandism britanic… de-aia n-am fost legionar: din moftul și snobismul meu; nu mi-a plăcut așa… șocau anumite gusturi. Nu am avut un merit special sau o mare cumpătare intelectuală.

– Cum a reușit să-și atragă o așa de importantă elită intelectuală și socială?

– Asta e o întrebare la care nu s-a răspuns. Răspunsul trebuie să fie onest, nu pătimaș. Și e timpul să fie dat acest răspuns. În orice caz, nu pot să spun că legionarismul a fost încă o probă în care s-au amestecat elitele românești. Dar este totuși una din formele care constituie un apel al elitelor românești. Legionarismul nu a fost o imitație după nazism, nici după fascismul italian. Toate trei sunt diferite. Fascismul are o cu totul altă geneză, și altă eficiență, și alte obiective în față; nazismul este rezultatul oprimării la care a fost supusă Germania prin Tratatul de la Versailles, adică punerea ei într-un fel de cazan care fierbe cu capacul închis: trebuia să explodeze; iar la noi legionarismul a fost un fenomen generat de nevoia de a ieși din pragmatismul grosolan pur și simplu al unui politicianism fără perspective și fără idealuri și de nevoia de a regăsi o ordine morală într-o anumită educație de tip eroic și cavaleresc. Asta la modul ideal. Sigur că au fost și niște diformități enorme și foarte scandaloase în această poveste, este adevărat. Au fost multe relele și aberațiile și toate diformitățile și sălbăticiile pe care le-a comportat această mișcare.

–Cum se împacă aristocrația cu ideea de republică?

– Pentru mine ideea de republică este o idee aberantă în rădăcina ei. Republica este o formă de stat inacceptabilă. Nu ne referim la ideea de republică romană, care este altceva, sau republica venețiană – că republică înseamnă treaba publică, lucru public –, ne referim la ideea republicană,  cea introdusă de revoluționari și iacobini, care au ruinat Franța – și Franța nu se mai redresează de atunci. Revoluția franceză n-a fost evenimentul strălucit și extraordinar, auroral, al Europei, cum mulți naivi și mulți fanatici au spus. A fost o conspirație demonică din capul locului. O punere la cale ticăloasă și criminală. Studiile istorice se află acum într-un stadiu care răspunde la realitatea asta. Revoluția franceză a avut parte de un istoric care era un scriitor genial și un om cu mintea nătângă numit Jules Michelet. El a dat despre revoluția franceză o frescă superbă literar și convingătoare, creând o mitologie mincinoasă – sau iluzorie – sau, mă rog, idealizată: mitul eroului revoluției franceze. Pentru că vorbește de un Camille și de frumoasa lui nevastă, Lucille, emoționat de drama lor, pentru că au fost atât de tineri ghilotinați, uitând că acest Desmoulins a fost un instigator la masacre consumate efectiv după cuvântările lui incitatoare. Uităm că Danton, care a fost atât de frumos și curajos, era un porc. Chit că ni-l arată Camil Petrescu cum o fi fost efectiv: iubitor de vinuri bune, de Shakespeare și de femei. Asta ni-l face simpatic, dar a fost totuși un porc. A fost creatorul acelor tribunale revoluționare care mergeau cu ghilotina înainte și executau oamenii fără niciun fel de justiție. Și a căzut el însuși victimă acestei „Justiții” de el făcute. Istoria revoluției franceze este în integralitate o porcărie, o porcărie istorică pe care numai oamenii inculți sau resentimentarii o stimează. Oameni care detestă valorile, viața, seva vitală, și tot ce este continuitate în viață, și care vor să facă un om nou, ăștia stimează revoluția franceză. Sau cei – că sunt mulți – care sunt dușmani ai creștinismului. Dușmanii civilizației creștine care lucrează în mod relativ încă de la Consiliul Europei, de pildă, sau alte organisme din astea pentru ruinarea tradițiilor creștine. Acest lucru l-am perceput fără niciun fel de prejudecată. Eu sunt un om care detestă orice fel de bigotism, sunt un creștin ortodox practicant, cu frica lui Dumnezeu. Mi se pare că cea mai gravă formă de barbarie contemporană este acest om-masă pe care-l denunță Ortega y Gasset, omul fără frica lui Dumnezeu. Azi această frică de Dumnezeu nu mai există sau e luată ca un fel de vorbă goală. Și asta explică de ce atâta egoism, atâta nesimțire, atâta lipsă de iubire de țară.

– Da, se vorbește mult: ne iubim țara… Mi-e foarte neclară această iubire. Nu știu precis spre ce să o îndrept, ca atunci când iubești o persoană. Îmi iubesc țara doar pentru că m-am născut în ea sau cum? Și dacă n-o iubesc, fără însă a-i fi dușman?

– Vorba lui Cațavencu: „Toți ne iubim țara, toți suntem români mai mult sau mai puțin onești”. Eu când aud gargara patriotică a câtorva dintre colegii mei din Senat, sau dintr-o anumită zonă post-comunistă, mă apucă oroarea. Sunt niște escroci – fac o industrie profitabilă din patriotism! Patriotismul este un sentiment care nu se exprimă verbal. Se simte ca un fenomen fiziologic. Și acest patriotism este agresat permanent de cei care vor să ruineze frica de Dumnezeu, tradiția europeană și creștină. Și asta ne vine de la Bruxelles și de la Strasbourg sub forma stucturilor europene. Așa cum din perioada lui Gheorghiu-Dej erai denunțat dacă nu gargariseai devotamentul față de modelul sovietic, acum modelul gargarisit este cel occidental. Toți gargaragiii și lichelele prosovietice s-au transformat în lichele prooccidentale. Aceeași mentalitate, același tip de denunț al celor care au un spirit mai critic și mai analitic în ce privește chestia asta. Nu e nimic schimbat. Cum bine spune Paler, s-a mutat întâi centrala de la Țarigrad la Moscova, și acum la Strasbourg. E același mecanism. Cei ce sunt cu adevărat occidentali, adică europenii, cum e cazul meu și al multora ca mine din generația mea, care am apucat să sugem cu laptele mamei spiritul Occidentului și cultura occidentală, știu ce este Occidentul și nu se sperie de el și nu dau ca standarde occidentale obligatorii prostii inventate de niște oameni fără Dumnezeu. Pentru că tradiția europeană este creștină. Dacă nu-i creștină, nu-i europeană. E barbară.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!