Poeta Ottilia Ardeleanu, din Năvodari, a scris câte o recenzie despre cărțile mele, „Strălucitor” și „Cele mai frumoase reportaje”. Una e din 2018, alta mai recentă, dar abia acum au ajuns la mine și le pun și aici, la „Panoul de onoare”, să fie. Cu mulțumiri. (V.I.)

Noi avem facilități!

Impresii de lectură; „Strălucitor” de Viorel Ilișoi

Să-l citesc pe Viorel Ilișoi este de-a dreptul o încântare fiindcă îmbină stilul jurnalistic cu umorul de calitate, nelipsite fiind limbajul popular, jargonul, dar și procedeele stilistice poetice. Un aluat scriitoricesc inconfundabil! Mă trezesc râzând în hohote și, parcă nevenindu-mi a crede, reiau fraza ori pasajul ca să râd mai cu poftă. Ce face omul în cartea „Strălucitor”? Își povestește urcușul spre jurnalistică, meseria pentru care, toată viața sa, este în stare de orice! Peripeții și anormalități. Încăpățânarea de a face totul cum se cuvine, adică documentat la fața locului, nimic adus din condei!

Peste 400 de pagini de bună dispoziție. Scenariu izbitor de real și, prin urmare, credibil. Nu ai cum să nu râzi de situație, fiindcă este ilară. Sau jurnalistul știe cum să-i dea o față bună acesteia! Doar făcând haz de necaz cursul vieții devine mai lin, fără tumultul sacrificiului. Al sacrificiului de a fi fost, de a mai fi jurnalist. Despre cum a devenit Viorel Ilișoi jurnalist! Povestiri despre a vrea, a dori, a face tot posibilul să fii acolo unde un subiect cotidian merită interesul, efortul, abordarea, stresul pentru a publica un articol bazat pe realitate, pe fapte reale, pe adevăr. Fiecare poveste este mai bună și mai atractivă decât cealaltă. Despre nopți și zile petrecute în condiții de pomină doar pentru a putea face un articol care să zdruncine cititorul, lumea!

La Târgu Frumos, spre exemplu, popas neapărat necesar pentru odihnă în drum spre Iași, la hotelul în care mai fusese cazat și în vara lui ’89, când, citez: „în ultima vară cu Ceaușescu, cenaclul nostru literar din Botoșani fusese invitat să le citească poezii studenților din Iași, că aveau de toate și numai poezie le mai trebuia”, unde „mobilierul era ținut în țâțâni doar de presiunea atmosferică, salteaua te privea prin zeci de ochi decupați în cearșaf, păturile zgâriau ca șmirghelul, din cercevele se scurgea făină de lemn” (Mireasa din tufiș), au nimerit, el și șoferul, singurii clienți de altfel, tocmai când în restaurantul hotelului era o nuntă, așa încât „Ce să dormi? Băteau ăia toba, la nuntă, ca pe cânepă. Cum mă întindeam în pat, perna țuști! sărea de sub cap. Îmi clănțăneau și dinții în ritm de hore, sârbe și bătute”. Punctul culminant al acțiunii și momentul cel mai acut al comicului este, evident, furatul miresei, aș fi putut zice furtul de mireasă, ca să fiu în contextul ludicului ușor ironic. „Fusese furată pe la o bucată de noapte, după obicei, și stătea acum după un gard viu, păzită de două doamne. Aștepta să fie recuperată și răscumpărată, cum se face peste tot la nunți. Eu și Lari stăteam într-un culcuș de întuneric, nevăzuți, cu ochii la mireasă, vrăjiți de frumusețea rochiei sale și de viteza cu care termina o țigară. Și atunci, în bătaia becului de pe stâlp, am văzut cum însoțitoarele îi ridică miresei poalele în cap și îi țin rochia ridicată în aer ca pe un clopot întors. Mireasa și-a dat chiloții jos, s-a lăsat ușor pe vine și a plasat în peisaj un pârâiaș înspumat, pe care l-a poluat imediat cu chiștocul. Lari – șofer, na! – a făcut niște ochi ca farurile. Și-a întins gâtul să vadă mai bine și, mărturisesc, n-am văzut în viața mea gât de om să se întindă atât, nici nu știam că se poate. Practic, vertebrele se distanțaseră, nici nu mai știau una de alta. … «E un obicei local, prietene. … Mireasa, înainte de a se retrage cu mirele în camera lor, știi, noaptea nunții, chestii, este dusă în natură să-și facă pentru ultima oară nevoile înainte de a deveni femeie. E un ritual de curățire, de înnoire. Tânăra se leapădă de tot ce era înainte și se pregătește astfel să devină femeie, nevastă. E punctul simbolic de intrare în noua ei viață. Chiștocul n-are nicio semnificație, e o impuritate, o alterație în principiul etnografic.» «Mișto obicei! Nu se face și în reluare?» Ca să nuanțez mai bine momentul, i-am cântat pe o melodie improvizată câteva versuri dintr-un, cică, vechi cântec lăutăresc din Moldova. Asta i-am zis lui. De fapt, versurile erau din «Groapa» lui Eugen Barbu: «Când mă mai uitai o dată,) Mamă, mamă, ce mai fată!/ Că de la buric în jos/ Se văzu Târgu Frumos./ Și-n mijlocul târgului,/ Limba cocostârcului.» «Am văzut tot! strigă Lari, trezit din amorțeală. Și limba cocostârcului! Ce ziceai, moldovene, că nu au turiștii ce vedea în Târgu Frumos!”» (Mireasa din tufiș).

Jurnalistul Viorel Ilișoi este într-atâta de dependent de meseria asta volatilă, încât, dacă-l dai pe ușă afară, el intră pe fereastră. Nu se lasă până nu-și duce gândul, efortul, până la capăt. (Și iată cum găsesc o asemănare cu titlul unei cărți de-ale mele, de poezie: Totul e să mergi până la capăt!) El are o încăpățânare maniacă, aș spune, aceea de a scoate în lumina tiparului, cu o asumare stereotipă, tot ceea ce poate fi povestit despre oameni și viața lor, luând la pas orice drumeag din țara asta atât de abătută. Ceea ce-l deosebește izbitor față de alți jurnaliști este felul în care o face, bogăția sufletească, lirismul presărat exact atât și exact acolo unde este necesar, ludicul, autoironia, dialogul franc, amuzamentul, metafora care supralicitează subiectele etc.

Cartea este și un motiv de a sublinia tarele din presa românească de după ’89 cu nereguli, abuzuri, șpagă, băutură și multă indiferență și bătaie de joc, sărăcie la limita subzistenței. El este răvășit de ceea ce se întâmplă și copleșit de bunătatea oamenilor, singura stare de bine care i se poate întâmpla și care îi dă curajul de a merge înainte, de a nu renunța la această meserie ingrată. „Mergeam la Mana pe banii mei, împrumutați de pe la prieteni. Încă nu se inventase în presa românească (poate doar pe la ziarele mari) documentarea pe cheltuiala redacției. Aveam la mine, din toată sărăcia amicilor creditori, fix de drum, dus-întors, și pentru două-trei nopți la vreun hotel mai ieftin – cu saltele de paie, dacă s-ar fi putut. Niciun leu în plus. Mâncare și băutură îmi luasem de-acasă. Într-o secundă am refăcut mental toate calculele și am scăzut șpaga din vamă. Mi-a dat cu minus. Deci, cu foame. Cu incertitudini. Cu risc. Un’ te duci tu, biet ziarist, în țară străină – că până la urmă asta era- fără destui bani în buzunar? Să fac presă, domnule!” (Strălucitor).

Când îl citesc pe Ilișoi știu sigur că pentru un jurnalist cazarea este mereu o problemă, de multe ori nerezolvabilă. Este și cazul de la Orșova, pe malul Dunării, când, inspirat de o sursă de pe internet, jurnalistul face rezervare din mers la o pensiune „nou-nouță, ieftină, în mijlocul naturii”. Strălucitor este o carte despre cum se trăiește în România de dincoace și de dincolo de Prut, mai bine zis în satele și văgăunile românești, despre oameni uitați, ai nimănui, despre o luptă aproape inutilă cu viața. Ilișoi pledează mai ales pentru aspectele care cotează țara aceasta frumoasă la sub-civilizație, așa ca în povestirea „Prin tufișurile Dunării”, că tot despre cazare e vorba. Cum nimerește la o pensiune care avea un design și niște facilități îmbietoare pe net, în realitate pensiunea urmând a fi construită în viitor, deci la fața locului doar niște căsuțe ca niște „sicrie”.

Poveștile sale sunt pur și simplu niște filme de scurt metraj, nu poți să nu-ți imaginezi în timp ce citești, iar subiectele, deloc întâmplătoare, ba chiar curioase: oieritul aseptic (Dreptul la imagine); veceul de pe malul Dunării (Prin tufișurile Dunării); obiectivul e nară de pușcă (Dreptul la imagine).

Subiecte precum inflația: „Era o inflație la basarabeni, galopantă, de ți se micșora banul în mână în timp ce-l dădeai peste tejghea. … Salariul unui profesor – aveam să aflu de la directoarea școlii din Mana – ajunsese să valoreze cât patru chile de salam. Și nici chiar patru chile în cap, ci mai trebuia tăiată o felie. De aceea mulți plângeau după U.R.S.S. Prețurile creșteau încontinuu. Pâinea se scumpea în timp ce o mestecai. Băgai în gură de zece ruble și lăsai la veceu de o sută” (Strălucitor); sau spiritul de dârzenie, aproape nemaiîntâlnit, dar caracteristic domnului Găină, „un luptător. Un erou al tranziției. Cu oameni ca dânsul am răzbătut până aici” (Un erou al tranziției) fac deliciul unei cărți remarcabile în care râzi plângând, fiindcă la noi, la români, doar hilarul te mai poate ține în viață, într-o tristețe de-a dreptul absurdă!

Sau fetele de la PR care îl iubeau pur și simplu și care i-au facilitat o serie de excursii și întruniri permițându-i ceea ce singur nu ar fi reușit. Așa vede el delta în toată măreția ei și merge la pescuit cu niște lipoveni: „Într-o noapte, având iar dezlegare de la iubitele mele piariste, am părăsit restaurantul și m-am dus la pescuit cu niște lipoveni. Aranjasem din timp. A fost o noapte magică. Am alunecat cu lotca pe limba lunii, întinsă pe apă, am prins întunericul în năvoade, că pește nu prea era, am mâncat carne de căprioară la ceaun, pe o insuliță, am ascultat poveștile pescarilor, pline de amărăciune și de întâmplări fantastice” (Fetele de la PR mă iubesc, dar în zadar). Ori problema sistării căldurii și apei calde, în toiul iernii: „Spaima de a ieși brusc din civilizație, atât de ușor, prin simpla închidere a unei valve, mă făcea să sper prostește în precizia verbală a colegilor ziariști. Adică numai apartamentele vor fi debranșate, nu și garsonierele. Că eu stau la garsonieră, de aia. Nu puteau colegii mei să scrie «locuințe» în loc de «apartamente»? N-ar mai fi chinuit pe nimeni cu speranțe deșarte. La nenorocire, omul se agață și de un pai, și de o virgulă, de un firicel semantic. Momente din astea de restriște te fac să refescoperi subit două lucruti: credința și gramatica”; „Cuvine-se să spun, cu înțelepciunea căpătată în orașul Galați, că oamenii pe lumea asta sunt de două feluri: cei care au centrală proprie și cei care n-au„; „Ce este omul? Cine suntem noi și de unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce este Dumnezeu? Ce este timpul? Cum a apărut Universul? De ce există Universul? Aș putea încerca să răspund, atât cât mă pricep, la aceste întrebări fundamentale. Dar ce este dușul? Asta e întrebarea (Jurnal gălățean).

Citesc și râd, citesc și tremur de parcă lipsa căldurii de la Galați s-ar fi întins până aci, la birou, unde, să fim serioși, tot o falsă căldură este. De centrală. Și nu vreau să elaborez. Și citind despre filozofia lui „se poate și mai rău” pot să râd pe înfundate, să nu creadă colegii că am luat-o razna. „Să vrei să te tunzi ca băieții și n-ai unde pe o rază de 100 de km. «Ați venit o sută de kilometri, de la Mihăileni, doar ca să vă tundeți aici?» «Da, răspundem amândoi, cu aerul cel mai firesc. Dacă pe o sută de kilometri n-am găsit frizerie… » «Păi noi n-avem frizerie în sat!» «Cum așa, Dane? Ce sat e ăla fără frizerie? Tu unde te tunzi?» «La cap!» răspunde el, cu umorul lui de cazarmă„ (Două personaje în căutarea unui frizer).

Numai că Viorel Ilișoi te poate și zdruncina în toată ființa cu lirismul său debordant, cu emoția pură care te articulează instantaneu, ca un trăsnet. Așa cum o face în ultimul său text din volum, Aventurile imobiliare ale unui ziarist: „Într-o zi am sunat-o pe Mihaela. I-am spus că în seara aia voi veni în sat, dar nu voi pune piciorul în curte, nicidecum în casă. Și am rugat-o ca la ora șapte să stea cu fetița la geam, cu lumina aprinsă, ca să o văd și eu din drum. Așa a făcut. La ora stabilită a apărut cu Elena în brațe, prefăcându-se că se joacă. Am văzut din drum, printre scândurile gardului, o icoană uriașă, inundată de lumină, cu o mamă care se sforța să nu plângă și un copil frumos râzând la pieptul ei. Întunericul m-a ținut în brațe. Zăpada mi-a ascuns lacrimile. Nimeni în afară de Mihaela n-a mai știut că am fost acolo. Poate luna. Am venit ca un hoț și tot așa am plecat.” Parcă am văzut-o pe Maria cu Pruncul!

Cum să-l numesc pe Ilișoi? Poet? Scriitor? Jurnalist? Toate astea la un loc, aș zice. Un temperament generos și exploziv. Un artist al remontării sinelui!

(Năvodari, 9 mai 2021)

Salvezi un om, salvezi o lume

Scurtmetraj despre volumul „Cele mai frumoase reportaje” de Viorel Ilișoi

Citind această carte, am și râs, am și plâns. Este o tragicomedie în stil modern românesc. Am reluat pasaje din cauza cărora a tremurat și carnea pe mine. Este o carte seismică, din ea curge lava prin craterele formate în viața unor oameni prea simpli, prea modești, adesea prea abătuți.

Omul acesta este original ca om, în primul rând, penetrând și confundându-se cu lumea despre care povestește, apoi ca unul care scrie cu viață despre viață, turnând în forme umane un compozit din dragoste, tristețe, ambiție, atitudine, speranță, pricepere, trudă, umilință, perseverență și multe altele, în procente convenabile închegării unui itinerar existențial acceptabil și suportabil, în lipsa atenției și sprijinului unei societăți care se dorește epocală.

Jurnalistul acesta se implică direct în viața personajelor sale, neînchipuite, ci reale, le trăiește viața cu fiecare cuvânt pe care îl implantează pe hârtie, altfel spus, se îndurerează cu durerea celor năpăstuiți, dar nu învinși de soartă, flămânzește cu cei flămânzi, își aplică drogurile singurătății, sărăciei, umilinței, resemnării simultan cu supușii acestor vicii etc. Are un spirit de observație ridicat, de o acuitate desăvârșită, când se infiltrează printre oameni din diverse medii, ca și când ar fi unul de-ai lor; jurnalistul devine gunoier, controlor, zilier etc., mereu pregătit să poarte discuții la cald și apoi să le înscrie și imortalizeze între coperte.

Că în România mai sunt sate uitate de lume (Un sat se pregăteste să moară) în care oamenii înoată prin noroaie, fără lumină, în așa-zise adăposturi cu ferestre și uși din folii de plastic, pe care orice suflare de vânt le-ar face una cu pământul, în care copiilor le este interzis să meargă la școală și sunt trimiși la cerșit (La cerșit ca să bea tata), în care furatul a devenit un mod de viață (Micul revoluționar ia lecții de ciordeală, Viața amară a unui hoț de dulciuri), bolile se înmulțesc și nu pot fi tratate (Vino, mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi; Rinichiul, inima asta împuțită), natalitatea infirmilor este în creștere acolo unde nu există minimă civilizație, educație și oamenii nu au nici măcar apă de băut, darmite să se mai și spele, nu este ceva nemaivăzut. Însă, în această carte nu e vorba doar de niște evenimente/ știri/ întâmplări de pe coclaurii României, ci întâlnim și un înveliș literar care te zguduie la prima citire. Te trezești într-un univers acid, neprielnic, fără prea mari speranțe și totuși, cazurile expuse de autor pot fi adevărate parabole pentru oricine.

Autorul scormonește în aceste episoade existențiale ca flămânzii în tomberoane să găsească și acel ceva bun, căci răul are și partea lui bună. Și chiar ne pune în față câteva modele de oameni pe care viața nu a reușit să-i doboare, nu într-atâta încât să-și facă rău, dimpotrivă, au luat atitudine și au răzbit în ciuda lipsurilor, a infirmităților și a altor neajunsuri. Astfel, spre exemplu, autorul ne aduce la cunoștință despre Cel care vorbește cu vântul: „Neculaie Covrig e o adevărată legendă printre radioamatorii români. (…) Când se așază la butoane și începe să pipăie cerul cu antena, are tot timpul în față, pe perete, lângă harta lumii și cateva trofeee… Toată lumea se mira de cum putea să iasă o muzică atât de frumoasă din niște blide din care ai lui Covrig mâncau borș de ștevie. Bătrânului i-a plăcut de mic să șurubăiască. Trăia în Ursoaia, un cătun amețit de sărăcie și băutură. Singura care a presimțit că băiatul acesta are o înclinație care-l deosebește de restul satului și care i-a acordat credit era mama sa. Nu era duminică ori sărbătoare ca sătenii să nu vină la Covrig, ca la Căminul cultural – că oricum nu exista așa ceva în sat. Ședeau frumos pe prispă, mâncau semințe, beau vin și ascultau muzică populară din castron”.

Pasiunea lui Neculaie Covrig nu-i ținea de foame, însă lui asta îi plăcea. „În Epoca-lumină, oamenii stăteau mai mult pe întuneric. Cand îți era lumea mai dragă, pac! se trăgea heblul. Și în bezna aceea generală, deodată se aprindea o luminiță albă la un geam, timidă; apoi alta, și alta, orașul răsărea pe bucăți din întuneric și încerca să treacă așa prin noapte, rănit peste tot și pansat cu fâșii de lumină. Românul găsea soluții”.

Viorel Ilișoi este maestru în arta povestirii. Povestește ce povesteste și, hop, ți se înmoaie inima. Este ca muzica ieșită din acel aparat pe care Neculaie din Ursoaia l-a construit din te miri ce. Vorba lui, nu contează să arate a aparat de radio, ci să facă ceea ce face un aparat de radio. La fel și Ilișoi te face să simți ca și când ai fi chiar tu eroul povestirilor sale.

Remarc nota optimistă în care autorul de titluri și subiecte sobre își încheie fâșiile de discursuri, făcând să pâlpâie o luminiță de speranță în tot acest noian de amărăciune. Remarc, de asemenea, lirismul jurnalelor sale, acele metafore ample, cu efecte vizuale, de o finețe aparte, ceva de genul care atinge.

Tot într-o notă optimistă scrie despre Liceenii la optzeci de ani sau Viața și ambițiile ologului Vasile, mort și reînviat.

Mă despart cu greu de această lectură care m-a întristat, înduioșat, revoltat, intrigat și pe care o recomand ca pe o lecție de viață, în condițiile în care oameni schilodiți reușesc ceea ce oameni normali și perfect sănătoși nu sunt în stare să facă. Dar se pare că Dumnezeu înzestrează pe fiecare cu putere și gândire, numai că nu are răbdare să împingă de la spate pe fiecare. Viața trebuie luată ca o provocare. Ești sau nu mai bun decât ea?!

Viorel Ilișoi ne aduce dovezi că se poate. Iată de ce această carte este admirabilă!

(Năvodari, 26 martie 2018)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!