Noi și gardurile noastre

Am citit minunatele povestiri ale Otiliei Bălinișteanu din volumul „Copilărie în fel și chip” (Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2021). Nu voi face aici o cronică a cărții. Un pasaj din prima povestire, duioasă, a fost pentru mine prilejul unei alunecări bruște în nostalgie și în câmpul unor semnificații mai largi.

Iată pasajul:

„Cele două cumnate își alinau una cu alta bătrânețile. Într-o zi urca baba Leonora cărărușa din pomăt (livadă – n.m., V.I.), spre bunica. A doua zi cobora bunica spre gospodăria babei. Două ostrețe mici, desfăcute din cuiul de sus, se dădeau la o parte făcând loc spre a trece prin gard dintr-o parte în alta. Pe acolo mă strecuram și eu ori de câte ori mă duceam să o văd pe mătușa”.

Asupra celor două ostrețe mobile mă simt ispitit să fac câteva considerații.

În satul meu din nordul Moldovei, cândva numit Principele Mihai, oamenii se străduiau să-și facă la stradă (de aia se străduiau!) garduri cât mai frumoase, solide, impunătoare chiar. Prin gardul de la drum își afișau statutul.

Cei mai înstăriți aveau gard de fier forjat – și ăștia erau numai doi sau trei în tot satul.

Pe urmă, în ordinea chiverniselii, veneau cei cu gard de scânduri. Unii lăsau scândurile drepte și le înșirau pe pari de lemn. Alții, pentru mai multă prestanță, puneau stâlpi de fier și modelau scândurile la vârf după gustul și punga fiecăruia. Dacă nu era destul atât, le mai și vopseau. Sau, cum se zicea atunci, le „fărbuiau”. Asta venea de la „farbă”, vopseaua nemțească în cutii de tablă cu eticheta I.G. Farben. Le-am mai prins, cutiile, rămase de la bătrâni, făceam din ele pocnitori cu carbid.

Urmau gardurile de sârmă-ochiuri. Apoi cele de ostrețe. Cei mai săraci își permiteau doar garduri de haldani (bețe de cânepă) sau de beldii (bețe de floarea-soarelui). Sub ele erau gardurile din râpcă, adică din corzile de vie rămase de la tăierile de primăvară.

Am mai prins în copilărie, dar au dispărut repede, garduri împletite din răchită, care-și răscumpărau condiția umilă prin migala alcătuirii. Păreau niște țoluri țesute din crengi, frumoase, prietenoase, întinse la uscat de-a lungul uliței.

La urmă de tot erau bețivii și putorile satului, poate și câteva babe rămase fără sprijin bărbătesc, singure pe lume: în loc de gard, aveau un rând de salcâmași între care îngrămădeau tot felul de resturi vegetale din gospodărie: râpcă, strujeni, crengi, scaieți, chiar gunoi de grajd.

O simplă preumblare pe ulițele satului conta cât lectura unei monografii fiindcă doar privind gardurile puteai afla o mulțime de lucruri despre fiecare sătean și despre toți laolaltă.

Deși fiecare avea gardul care îl reprezenta cel mai bine, asta nu-i segrega pe oameni. Criteriul averii nu părea foarte important.

Gardurile nu erau făcute ca să-i separe pe unii de alții, ci doar din motive strict utilitare, de delimitare a gospodăriilor, mai mult ca să nu iasă animalele din ogradă și mai puțin să împiedice pe cineva să intre. Erau ceva mai mult convențional, mai degrabă perdele, nu ziduri de cetate. Nu exista în tot satul vreun gard, cum văd azi multe, făcut din beton sau cărămidă, mai înalt de un stat de om, să nu poți vedea prin el și peste el.

Din orice categorie ar fi fost gardurile, toate erau făcute, paradoxal, să-i apropie pe oameni, nu să-i țină închiși în propriile curți. Gardurile nu îngrădeau, doar delimitau. Scândurile erau distanțate și ca să treacă vântul, să nu dărâme gardul, dar și ca să se vadă printre ele atât din drum spre curte, cât și invers. Gardul trebuia să fie destul de înalt, încât să nu-l poți sări cu piciorul, dar nu mai sus de umerii unui om. Sătenii ieșeau la drum, sprijiniți cu coatele pe gard, ca să vadă cine mai trece, să intre în vorbă, să afle ce mai e prin sat.

Îmi amintesc cum ieșea mama la gard când avea un pic de răgaz.

– Dar ce faci, țață Marie, unde te duci? întreba mama.

– Iaca la cumparativă.

– Dar ce să-ți iei?

– Gază, că nu mai am decât în lambă. Și niște drojdie, că poate frământ să fac niște turte pe plită.

– Nu-mi iei și mie niște chibrituri, dacă tot te duci?

– Îți ieu, Ileană, dar să-mi dai banii amu, că eu n-am, ca să pun de la mine.

– Îți aduc amu banii, iar când te-ntorci îți dau și o turtă, să ai acolo, de întins în udătură, până ți-ai coace matale.

Asemenea dialoguri purtate peste coama gardului erau forme superbe de socializare, comunicare sinceră, chiar intimă, fiindcă oamenii își spuneau unii altora necazurile, nevoile, bucuriile. E un soi de comunicare greu de realizat la o bere, unde e cu totul altă atmosferă. La o bere și pe net oamenii se dau în spectacol, joacă un rol, nu-și varsă sufletele. Doar peste gardul despărțitor, într-un sat moldovenesc, te poți apropia atât de mult de un om, încât să-ți spună și ce a mâncat în ziua aceea, și ce-l doare, și ce-a visat, și ce are de gând.

De câte ori treceam prin sat, câteva ulițe mai încolo, unde lumea nu mă cunoștea, vedeam mereu oameni la gard și toți mă întrebau:

– Cum te cheamă? De-a’ cui ești?

Azi ne temem să punem și cum ne cheamă, darămite să-i mai spunem vecinului ce mâncăm, ce planuri avem.

Dovada că acele garduri de la drum erau mai mult o convenție – și ideea asta mi-a venit citind cartea Otiliei Bălinișteanu – este faptul că toți gospodarii care se întăreau cu garduri la drum aveau pârleaz pe partea cealaltă, în grădină.

Prin fundul grădinii aveam pârleaz la moș Florescu și la țața Lența lu’ Andrici, vecinii noștri. La Corduneanu n-aveam portiță, dar de-a lungul gardului, de-o parte și de alta, erau puse grămezi de râpcă, treceai pe ele peste gard ca pe pod.

De moș Miron ne lega, în cel mai direct mod, o gaură făcută tocmai pentru asta în gard: să unească ceea trebuia să fie despărțit. Mi se pare ceva atât de frumos, acum, aproape poetic, să construiești un gard între tine și vecin, apoi, când e gata, să dărâmi o bucată din el. Cam cât să-ncapă un om.

Treceam prin gard, străbăteam salcâmiștea lui moș Miron și ajungeam în curte la țața Anica. De la ea intram nestingherit în grădină la moș Oniciuc, de unde furam mere, dar el nici nu se gândea să astupe gaura. Cât putea fura un copil? Pe urmă, de la țața Anica treceam în grădină la țața Natalia a lu’ Ghelber. Nici măcar nu era gard între grădinile lor, doar la drum își făcuseră. Și de la Ghelber, prin salcâmi, ajungeam la Țațana, sora mamei.

Cărărușa care străbătea atâtea gospodării, ferită de ochii lumii, era o rută paralelă folosită mai des decât drumul. Pe cărare mergeai la cineva drag, era un act intim, tainic, între oameni apropiați. Dacă te duceai la cineva pe drum, era cumva ca o vizită oficială, în văzul lumii. Oricum, ajungeai la poartă și intrai direct: nu era niciodată încuiată, poate doar înținată cu un clempuș, să nu iasă orătăniile.

Țineam cărarea prin grădini, să nu stricăm straturile sau semănăturile oamenilor pe la care treceam. Dacă din mers ne mai agățam de un măr, de un păpușoi în lapte, de o mână de verdeață pentru borș, nu se supăra nimeni. Din moment ce toate acele grădini erau legate între ele de pârleazuri, o parte din rodul lor era cumva la comun.

Când mergeam la Mămuca, treceam strada la moș Căieru, străbăteam ograda lui, pe urmă grădina, săream pârleazul la moș Tănăsucă, ieșeam în ulița vecină, apoi traversam ograda și grădina Căunecilor, ajungeam la țața Zanovea, ieșeam în a treia uliță și dădeam în poarta Mămuchii, unde se termina satul și nu mai aveam unde să mă duc, dar tot mai era și la ea un pârleaz, care dădea în câmp, de unde începea lumea cea mare. Traversam aproape jumătate de sat numai prin grădini cu pârleaz.

Nu știu sigur dacă toate casele aveau un pârleaz, o „portiță în spate”, dar cele mai multe sigur aveau. Erau niște porți lăsate deschise între vecini, un fel de a anula tacit gardurile ridicate între ei la drum. Pârleazurile legau casă de casă, oameni de oameni, unind tainic satul despărțit de garduri. Te purtau de la o gospodărie la alta și dădeau spre infinit.

Ceea ce am pierdut definitiv în lumea modernă sunt cele două ostrețe din gard, desprinse din cuiul de sus. Simbolistica unificatoare a gardului.

Astăzi, în satul global, ridicăm între noi garduri și ziduri tot mai groase și mai înalte. Ne amăgim că sărim pârleazul claustrărilor noastre când comunicăm în rețelele de internet, așa-zise de socializare, dar de fapt nu comunicăm decât niște date bine filtrate, cu ajustări oportuniste, și nu constituim o societate, ci o constelație în care indivizii stau la mare distanță unii de alții și trimit firave sclipiri unii către ceilalți. Ridicăm garduri nu ca să ne apropiem, stând cu coatele rezemate pe ele și cu inimile deschise, ci ca să nu ne mușcăm între noi.

Într-un sat unit de pârleazuri, marile evenimente erau ale tuturor. O nuntă, o înmormântare, dar chiar și o ceartă în familie, un necaz oarecare sau o bucurie a cuiva erau trăite în comun.

Acum trăim într-un uriaș sat virtual, de vecinii noștri ne leagă numai niște clickuri. Când sunetul lor încetează, lumea se prăbușește și devenim prizonieri între gardurile noastre invizibile. Nu vrem să ne întrebe nimeni cum ne cheamă, de-ai cui suntem, ce-am mâncat azi, pentru cine bat clopotele, nu zice nimeni: ce vreme frumoasă!, iar asta să însemne un pas spre inima celuilalt, nu o exclamație taxată imediat ca fiind stupidă, lipsită de substanță. Nu, noi ținem la curțile noastre ferecate cu lacăte grele, ne apărăm CNP-ul ca, odinioară, ilegaliștii carnetul de partid. Îl înghițim și nu-l dăm! Murim neștiuți în case cu milioane de uși virtuale și ne găsește vreun funcționar de la primărie, alertat de vecinii deranjați de mirosul putrefacției.

Uitați-vă în jurul vostru, oameni buni, ce de-a garduri vă înconjoară, vă îngrădesc, și faceți-vă un pic de curaj, dați două ostrețe deoparte! Scoateți cuiul de sus!

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!