BURSA DE MANUSCRISE. Alex. Ștefănescu – Devotamentul față de literatura română
Interviu publicat în revista „Timpul” nr. 3 (32) din martie 1996
VIOREL ILIȘOI – N-am venit întâmplător la dumneavoastră pentru a dialoga tocmai pe această temă: descoperirea, lansarea și susținerea tinerilor scriitori. Faceți asta cu „Mașina de scris”, dar nu numai. Am mulți prieteni, debutanți, care vă pomenesc numele cu respect și cu recunoștință. Ce v-a determinat să vă ocupați programatic de această parte sensibilă a vieții literare?
ALEX ȘTEFĂNESCU – Vă voi răspunde cu sinceritate. În primul rând, chiar dacă va părea solemnă afirmația, am un sentiment de responsabilitate față de viitorul literaturii române. Frazele de genul acesta s-au banalizat, dar eu cred în ele. În al doilea rând, este și o explicație sentimentală: eu nu am copii, am o vocație pedagogică nefolosită, ca să spun așa, și îmi face mare plăcere să mă ocup de tineri. Dar, țin să subliniez, aici se manifestă un fel de paternitate abstractă, pentru că aproape niciodată nu mă întâlnesc față în față cu ei. Mă întâlnesc numai cu textele lor, mă ocup de ei de la distanță. Am făcut această regulă de fier (deși sunt un om sociabil) pentru a fi mai operativ în munca mea. Atunci când autorii vin și-și pledează cauza, fiind vorba de vanități, de ambiții, se pierde timp prețios; unii încearcă să facă presiuni asupra mea, să plângă, să-mi ofere cadouri, să mă cucerească – dacă e vorba de fete – și toate aceste lucruri mi-ar tulbura nepermis munca.
– Nu s-ar putea ocupa de asta și instituții specializate ale statului? Ministerul Culturii, de exemplu, ar avea ceva de făcut în privința asta. Nu există programe, atât de necesare, pentru sprijinirea tinerilor scriitori care de cele mai multe ori bâjbâie prin jungla editorială. Nu există programe, poate nici oameni cu disponibilitate nu există, cu idei…
– Ministerele Învățământului, al Culturii, al Tineretului: iată trei ministere care ar putea măcar să ajute o persoană particulară, ca mine, care se ocupă de așa ceva. Statul român, prin oamenii care-l definesc în momentul de față, este insensibil față de viitorul acestei țări. Un exemplu concret și elocvent este faptul că cei mai mulți dintre conducătorii țării își trimit copiii să se stabilească în străinătate. Bine, fiiecare persoană are dreptul să locuiască acolo unde vrea, dar este semnificativ că mulți, cei mai mulți dintre conducătorii acestei țări fac tot posibilul pentru a asigura viitorul copiilor lor în străinătate.
– Și, mai concret, ce dovedește asta?
– Că ei nu au încredere în viitorul României. Ei stau aici pentru că, fiind conducători, au niște avantaje, dar sunt convinși că se află pe o corabie pe cale de a se scufunda și nici nu fac nimic pentru a o menține măcar pe linia de plutire. Deci: nu-i interesează viitorul acestei țări. Pe mine mă interesează. În primul rând pentru că sunt hotărât să-mi trăiesc viața aici și, în al doilea rând, pentru că țin foarte mult la literatura română. Am un devotament încă de mic copil față de literatură… un devotament aproape călugăresc. Nu vreau să fac paradă de calitățile mele (care sunt puține, de altfel), dar am acest devotament, unul dus dincolo de orice limită.
– Inițiativa dumneavoastră, strict particulară, vă cere un efort însemnat, poate și sacrificii. Concret: ce și cât înseamnă acest efort? Și cât sacrificați?
– Gândiți-vă că primesc aproximativ o mie de plicuri pe lună, în jur de treizeci pe zi; că plicurile acestea nu conțin mesaje telefonice, ci, de multe ori, zeci sau chiar sute de pagini, unele dactilografiate, altele în manuscris, dintre care unele lizibile, altele nu. Am, în medie, opt mii de corespondenți. Nici loc în casă – pentru că locuiesc la bloc – nu am ca să depozitez aceste texte și periodic le arunc pe cele care ies din vederile mele. Stau noaptea ca să citesc, deja ochii îmi sunt uzați. Am patruzeci și opt de ani, am îmbătrânit și eu…
– S-ar găsi mulți tineri dornici să vă ajute măcar în faza de triere preliminară.
– Ar fi destui, dar muncesc de unul singur pentru că n-aș avea încredere în ei. În inteligența lor, în gustul lor aș avea încredere, dar nu și în responsbilitatea lor. Mi-e teamă că ar putea trece cu ușurință peste un text valoros, sau, cum au ei tendința asta a vârstei spre ironie, ar persifla pe unii autori și aș avea o strângere de inimă la gândul că un autor talentat dispare așa, în neant, din această cauză. Am un mare respect față de un tânăr talentat. Pur și simplu, când găsesc un tânăr valoros, îmi vine să mă ridic în picioare așa cum o fac alții, automat, la apariția unui – să zicem – ministru. Pentru mine, un tânăr necunoscut, dar talentat, este mult mai important decât un ministru. Textele îmi vin din toată țara, prin poștă. Unele îmi sunt aduse la redacție, sunt și tineri care mă așteaptă în fața blocului în care locuiesc: le strâng mâna, încerc să fiu amabil cu ei, dar atât, pentu că nu e bine să citesc textele în prezența lor. Nici să mă las cotropit de aceeași prezență.
– Ar ieși un soi de cenaclu.
– Da, și ar fi o lectură superficială, ei ar începe pledoaria în favoarea textelor lor… Prefer să depozitez toate aceste texte în ordine cronologică, în ordinea sosirii lor, și să le citesc singur. Am senzația plăcută că deschid lozuri în plic și, din când în când, mai apare și unul câștigător, la fel cum rar apare câștigul mare la loterie. Mi-am propus să răspund absolut tuturor. Este, după părerea mea, foarte trist pentru un autor să trimită cuiva încercările sale literare și să nu primească niciun răspuns. Este și insultător, și demoralizant. După aceea, aleg din textele bune anumite pasaje și le public în revista „Flacăra”, unde dispun de două pagini pentru această rubrică numită „Mașina de scris”. De obicei dau și date biografice și fotografia autorului, pentru că eu țin la această individualizare a meritelor unui autor. În timpul lui Ceaușescu s-a renunțat complet la instituția vedetei. Vreau ca în locul cultului personalității să relansăm un cult al personalităților. Cred că nu este rușinos să faci un cult al scriitorilor talentați. Sau, în orice caz, acea atmosferă de sărbătoare pe care o merită un artist trebuie reinstaurată în cultura română. Vreau să-i primesc sărbătorește pe cei talentați, deși nu renunț la sinceritate: dacă nu-mi place ceva, chiar și la cei buni, le spun cu franchețe – și ei s-au obișnuit, le place și acest regim de sinceritate, o anumită sportivitate a relației.
– Tinerii publicați la „Mașina de scris” se pot considera afirmațil lansați în literatură? Care este traiectoria lor de aici încolo?
– Partea proastă e că din acest moment mijloacele mele de a-i susține mai departe sunt limitate. Vă dau un exemplu: am descoperit un tânăr foarte talentat din Iași, Cătălin Mihuleac, un autor de proză pe care l-am remarcat, i-am atribuit și un premiu de un milion de lei, pus la dispoziție de revista „Flacăra”, dar mai departe ce fac? Acest autor trebuie să publice cărți și eu nu am posibilitatea să i le public.
– Și-atunci?
– Atunci se întâmplă așa: unora le fac o atât de mare publicitate, încât apare vreo editură care se arată interesată. Rubrica mea devine un fel de bursă de manuscrise. Sau, dacă editurile nu remarcă aprecierile mele din din rubrica „Mașina de scris”, autorul însuși decupează aceste aprecieri, se duce la editură și spune: iată, criticul Alex. Ștefănescu m-a remarcat – și uneori poate contează și cuvântul meu. În alte situații mă duc eu la diverși editori cu manuscrisele sub braț și încerc să-i conving să le publice. În general nu vor, pentru că evită autorii români din motive economice.
– Asta e altă situație revoltătoare. Mai ales pe debutanți îi evită.
– Pe debutanți cu atât mai mult. Dar fac și eu presiuni. Am și eu o anumită influență. Unele edituri au nevoie de mine. De pildă, mă invită de multe ori la lansări de cărți, să le prezint, sunt editori care mă curtează. Și atunci le pun condiții. Fac un fel de șantaj, în sensul frumos al cuvântului: dacă aveți nevoie de mine, dacă vreți să vă stau la dispoziție, publicați-l pe acest autor. Pe alții îi conving cu argumente estetice, adică mă duc și le spun că este vorba de autori foarte talentați.
– Dați-mi un exemplu, vă rog.
– Uite, am convins-o pe Magdalena Popescu-Bedrosian, de la „Cartea Românească”, să-l publice pe un autor de proză de la Baia Mare, Adrian Oțoiu, care a scris un roman plin de farmec, „Dansând cu jupuita”, și Magdalena Popescu, după ce a citit romanul – ea, atât de măsurată și exigentă în aprecieri –, mi-a spus că este entuziasmată, că-l consideră pe Adrian Oțoiu un James Joyce al României și că în curând o să-l publice. Am dat numai două exemple, dar există zeci de situații de acest gen, când am descoperit un tânăr talentat și mai departe, ca să-l susțin, a trebuit să fac un efort uriaș. Merg cu Dacia mea rablagită pe la tot felul de instituții, când dau interviuri pe la televiziune sau la radio vorbesc despre acești tineri, îmi folosesc minutele de apariție ca să le fac lor publicitate.
– Nu mi se pare corect să se întâmple așa. Adică să fiți singur în acest efort de punere în lumină a debutanților.
– Nu este deloc corect. Eu mă consider un fel de geolog care descoperă zăcăminte. Oare un geolog după ce descoperă zăcămintele trebuie să le mai și exploateze? E o situație nefirească. După ce-am descoperit filonul de aur, eu trebuie să sap, eu să fac metalurgie, eu să torn lingouri? Nu pot să le fac pe toate.
– Ați cerut ajutor? Ați cere?
– Am cerut în mod oficial ajutor instituțiilor de stat și nici una nu mi-a răspuns. Și nici nu vreau să mai insist, ca să nu par ca unul dintre acei nebuni (cum se găsesc mai prin fiecare oraș) care trimit și trimit la scrisori către președinție, guvern… Dacă am văzut că nu primesc răspuns, am considerat că sunt tratat ca un personaj ridicol și am renunțat. Propunerea pe care o făceam eu statului român era următoarea: să încheiem un contract pe doi ani între statul român (reprezentat prin Ministerul Culturii, să zicem) și Alex. Ștefănescu. Statul să-mi pună la dispoziție niște mijloace materiale foarte modeste (nu vreau palate): un sediu, un telefon, un fax, un post de secretară și niște bani ca să pot publica niște cărți. Și eu garantam că în doi ani voi publica niște cărți atât de bune, încât vor fi exportate și voi aduce eu, cu aceste cărți, valută statului român. În caz că după doi ani nu-mi respect angajamentul, contractul să fie reziliat, iar eu să restitui toți banii primiți. Statul nu avea nimic de pierdut. Ce ofertă mai generoasă și mai corectă decât aceasta putea fi făcută? Am difuzat acestă propunere prin intermediul unor posturi de televiziune. De pildă, am vorbit o oră la Tele 7abc numai despre asta, într-un mod aproape obsesiv; am publicat în „România liberă” un apel către toți cei care se ocupă de cultura română. N-am primit niciun răspuns. Așa cum de altfel bănuiam, puțin le pasă: fiecare își vede de afacerile lui. Mă resemnez să mă ocup de acești tineri atât cât pot eu. Dacă nu sunt ajutat, ei poartă vina: cei care nu mă ajută și ar putea s-o facă. Eu îmi fac datoria și de unul singur, deși prețul pe care-l plătesc este foarte mare, chiar un sacrificiu – cum spuneați. S-ar putea să mă ratez ca critic literar pentru că n-o să pot duce până la capăt „Istoria literaturii române contemporane”, pe care am început-o. Mă ocup de afirmarea tinerilor, dar să știți că nu-mi pare rău, pentru că este și aceasta un fel de critică: o critică în acțiune – ca să spun așa. În loc să stau să filozofez pe marginea cărților unor autori celebri, decopăr, propun autori talentați. Este și aceasta o formă de critică.
– Bineînțeles că este. Ziditoare. Aveți acces direct și continuu la pepiniera literaturii române – dacă se poate spune astfel: puteți schița vreo posibilă viitoare direcție, orientare literară care se configurează acum în scrierile acestor autori tineri pe care-i citiți?
– Întrebarea este foarte bună și, punându-mi-o eu însumi de multe ori, am și răspunsul la ea. Vreau să vă spun că sunt reprezentate toate direcțiile într-o diversitate spectaculoasă și că există totuși și unele noutăți. Apare în primul rând un fel de literatură a dezgustului care n-a mai fost promovată în România (și din cauza cenzurii), o literatură care exprimă descurajare și o silă imensă față de ceea ce se întâmplă în România. De exemplu, poetul Nicolae Merișanu, din București, scrie o poezie ce exprimă tocmai această blazare, acest dezgust. Sau un alt poet, la Arad, Alexandru Sfârlea, cu satire politice, dar scrie nu pe un ton energic, încrezător, ci de om obosit, care nu mai crede în nimic, care nu crede că s-ar mai putea redresa ceva în situația din România: deci o literatură a dezgustului, foarte profundă, zguduitoare, un document al stării de spirit al generației tinere din România momentului de față. Și apoi, în mod surprinzător, o altă direcție pe care n-am mai întâlnit-o înainte de ’89, aceea a unei literaturi senzuale, care renunță la toate inhibițiile în ceea ce privește erotismul, o literatură pe teme sexuale, dezlănțuită, care exprimă senzualitatea într-un mod elevat, transfigurat, dar cu o foarte mare intensitate. Un exemplu semnificativ îl constituie poezia unei poete din Timișoara, Liana Sabău, care cântă trupul ca o Evă lipsită de orice pudoare ipocrită.
– Ceva în genul Mariei Banuș din „Țara fetelor”?
– Exact. Este o filiație foarte bună. Câți ani au trecut din 1937, de la „Țara fetelor”, până în prezent, ca să apară din nou o asemenea literatură? Exact cu același frison… Volumul Lianei Sabău, pe care încă nu l-am publicat, se și numește „Frison sexual”. Se mai poate face o apropiere și de poetul acela american, E. E. Cummings. Acestea ar fi cele două direcții clare și surprinzătoare care se detașează din literatura tinerei generații.
– Literatura română suferă din cauza centralismului nostru sistemic? Bucureștiul absoarbe elitele, aici sunt marile edituri, revistele importante, de aici se dă tonul… Nu spun că provincia este nesemnificativă, dar pare lipsită de efervescența,de forța, de amploarea metropolei. Tânăra generație, generația viitoare – ca să folosesc o sintagmă în vogă – anunță cumva o firească și necesară descentralizare culturală?
– În ceea ce privește repartiția geografică a tinerelor talente, ca să spun așa, am constatat cu plăcută surprindere că nu există o zonă în țară unde să nu avem autori de talent, cu excepția munților Carpați…
– Unde avem niște urși analfabeți și total lipsiți de talent.
– Da, da, ha-ha-ha, pentru că acolo nu există populație. Dar fac precizarea că, proporțional, sunt mai mulți autori de literatură în orașele mici și la sate decât în marile orașe. Amuzându-mă, am făcut observația că am același „electorat” cu Ion Iliescu, că și el este preferat, știți, de locuitorii orașelor mici și ai satelor. Nu sunt un partizan al lui Ion Iliescu, dimpotrivă, dar există această coincidență de repartiție geografică.
– Cum o explicați?
– Probabi că în orașele mari tinerii sunt prinși în vârtejul unor transformări, în febra afacerilor, au posibilitatea să plece în străinătate etc. și se ocupă mai puțin de literatură. Realizarea literară a rămas un fel de nostalgie a celor din localitățile sărace în evenimente, unde se trăiește așa, mai somnolent. Pe de altă parte, rubrica mea – și sper că s-a înțeles acest lucru – nu admite niciun fel de amatorism. Mă bucur că am o mare arie de selecție. Este ca-n sport: cu cât sunt mai multe fetițe care fac gimnastică, să zicem, cu atât sunt mai multe șanse să apară o Nadia Comăneci. Rubricii mele i se adresează autori de toate profesiile, femei, bărbați, și din România, și din alte porți ale lumii (primesc scrisori și din Basarabia, și din America, și din Paris). Dar deși sunt de acord cu această diversitate a identității celor care scriu literatură, nu sunt de acord cu amatorismul și nu-l încurajez deloc. În felul acesta pot spune că rubrica mea este și un fel se școală de educație estetică: încerc să le explic care este deosebirea între amatorism și profesionalism în literatură. Unii mi-au mărturisit că au avut câte ceva de învățat citind răspunsurile pe care le-am dat altora, nu neapărat lor. După aceea, încurajez în cadrul rubricii mele polemica între corespondenți: sunt opinii diverse, este și o școală de democrație – din acest punct de vedere.
– Ați pomenit de democrație, Iliescu, electorat etc. Sesizez o surprinzătoare terminologie politică într-un discurs critic, literar.
– Vă fac o mărturisire (și sunteți primul ziarist căruia îi spun asta): există partide politice care mi-au făcut oferte, deci m-au invitat să intru în rândul membrilor lor numai pentru că eu reprezint un capital politic prin faptul că am această rețea de iubitori ai literaturii răspândiți în toată țara. Unii lideri politici mi-au și spus cu cinism că au nevoie de mine fiindcă, dacă aș participa alături de ei la campania electorală, în orice sat sau oraș am merge, ar fi cineva care să mă întâmpine cu prietenie și ei ar putea să folosească în avantajul lor acest capital pe care-l am, de popularitate. Practic, am un fel de partid neoficial al celor care iubesc literatura. În niciun caz n-aș vrea să folosesc acest „partid” atât de pur pentru a veni în sprijinul unor lideri politici. Nu vreau să amestec una cu alta. Deși atitudinea mea de cetățean al României este cu totul critică la adresa celor care conduc țara în momentul de față, nu vreau să fac o politică de partid. Aici ne ocupăm de literatură și numai de literatură.
– În general, revistele literare sunt permeabile la propunerile dumneavoastră? Spun asta fiindcă se știe că scriitorii sunt cam egoiști, cam invidioși și un pic dictatori la revistele pe care le conduc.
– Există și situații când autorii descoperiți de mine sunt persecutați tocmai pentru că au fost descoperiți de mine. Eu am, căci așa se întâmpă în viața literară, foarte mulți prieteni, dar și foarte mulți dușmani. Să vă dau un singur exemplu (e vorba despre un ieșean și cred că o să vă intereseze): Dan Petrescu, un eseist eminent și un dizident curajos, pentru care am toată stima și cu care am fost multă vreme în relațiile cele mai bune. La un moment dat însă (mie îmi place să discut deschis, nu prin aluzii), între el și Georgeta Dimisianu a izbucnit un conflict. El era director la editura „Albatros”, iar Geta Dimisianu director-adjunct sau redactor-șef la aceeași editură. Dan Petrescu a scris un pamflet la adresa Getei Dimisianu, în care-o insulta într-un mod foarte grosolan, foarte brutal. Eu am intervenit în favoarea ei printr-o notă publicată în revista „Zig-zag”, fără să mă amestec în polemică, fără ambiția de a arbitra conflictul, dintr-un soi de cavalerism. Adică mi s-a părut inadmisibil ca un bărbat să facă niște aprecieri atât de grosolane la adresa unei femei. Eu n-aș face asta niciodată. Și am intervenit afirmând că dezaprob modul în care se pronunță Dan Petrescu despre o doamnă, o editoare eminentă, une dintre cele mai bune editoare din țara noastră – un lucru recunoscut, nu-l spun eu. Dan Petrescu mi-a răspuns, m-a insultat și pe mine. Bine, am înțeles că era iritat, dar din acel moment a început să ducă o lungă campanie nu numai împotriva mea, ci și împotriva tinerilor pe care îi descopăr eu. Este nedrept și dureros! De pildă, orice tânăr se duce să publice la editura „Nemira”, unde Dan Petrescu este eminența cenușie, dacă face greșeala să spună că a fost descoperit, apreciat de Alex. Ștefănescu sau se cunoaște acest lucru, atunci nu mai are nicio șansă să publice acolo. Dan Petrescu îi spune: du-te și publică la Alex. Ștefănescu! Folosesc acest prilej ca să fac un apel către Dan Petrescu și să-i spun că nu am nevoie de nicio indulgență de la el, poate fi oricât de aspru cu mine, dar să nu mai facă această nedreptate: de a-i persecuta pe tinerii pe care-i descopăr eu. Ei nu pot fi vinovați de asta. Dar există și reviste și edituri unde, dacă acești tineri menționează că au fost descoperiți de Alex. Ștefănescu, sunt foarte bine primiți: editurile „Eminescu”, „Cartea Românească”, revistele „Familia”, „Convorbiri literare”, „Ramuri”, „Contemporanul” etc. Sunt instituții unde cineva care a fost prezentat la „Mașina de scris” merge cu revista „Flacăra” în mână și acesta constituie un fel de carte de vizită pentru persoana respectivă.
– Iată că pe autoritatea dumneavoastră critică se ridică o generație de scriitori. Ar putea fi și altcineva în locul dumneavoastră? – în sensul că: pentru asta trebuie vocație sau este la îndemâna oricărui critic să descopere, să lanseze și să susțină scriitori?
– Nu cred că este la îndemâna oricui. Există în România critici mai valoroși decât mine – n-am nicio îndoială în privința asta și o spun cu sinceritate –, dar nu există mulți care ar putea să facă munca pe care o fac eu. Pentru că trebuie și o anume generozitate, înseamnă pur și simplu să renunți la tine ca autor și să te ocupi de alții. Eu nu cred că mulți critici au această generozitate, această răbdare, acest devotament față de debutanți. Este vorba aici, fără îndoială, și de vocație. De tact, de înțelegere, de putere de muncă, de capacitatea de a renunța la tine însuți.
