Cum am ajuns să beau apă

Când m-am născut, fapt pentru care există indicii temeinice, cerul era albastru ca spirtul. Pentru asta nu am dovezi, doar că așa mi-a zis mama, deci indiscutabil așa a fost, fiindcă peste cuvântul ei nu există nimic. Poate că, inspirată de cerul nașterii mele, mama a ales pentru mine acest nume, Viorel, deși Toporaș, Toporel mi-ar fi plăcut mai mult: e, orișicât, mai masculin.

Comparația asta cu spirtul m-a urmărit mereu. Am și folosit-o într-o povestire, drept titlu, ca atâtea alte expresii preluate de la mama. Că ea, după ce mi-a dat viață, mi-a dat și bagaj lexical, să nu umblu cu gura goală prin propria-mi existență. Putea fi un cer ca un pâlc de viorele, să zicem – care viorele, nu-i așa, „trimit gingașă mireasmă pe aripioara unei adieri”, cum superb scria maestrul Sadoveanu. Putea fi albastru precum cerneala sau ca orice altceva albastru, dar mama a ales spirtul pentru comparație.

În sat la mine, acum 50 de ani, se bea spirt, obicei transmis până în zilele noastre. Cu rare excepții, femeile nășteau ușor. Am auzit de una care a născut pe câmp, din picioare, în timp ce prășea la păpușoi. I s-a părut ei că i-a picat ceva și, când s-a întors, și-a văzut copilul stând frumos pe țărna reavănă, în câmpul verde, sub un cer poate tot albastru ca spirtul. Alta a născut din mers, în drum spre dispensarul comunal. Și-a luat copilul din drum, l-a învelit în pestelcă și s-a întors acasă. Ce rost avea să se mai ducă până în comună, la 7 kilometri? După asemenea nașteri, femeile trăgeau un păhărel de spirt să prindă puteri, și se întorceau la treburile lor fără să mai piardă timpul. Că de harnice, ce să spun, erau harnice. Poate că și nașterea mea a fost udată cu spirt și de aici s-a tras și comparația mamei, o figură de stil, trebuie să recunoaștem, foarte plastică, puternică. Că spirtul te și inspiră, după cum aveam să constat eu însumi ceva mai târziu.

Alcoolului sanitar i se mai spunea „lichior de toporași”, dar mai ales „satelit”. Spirt era doar atâta timp cât se afla în sticlă. Odată ce căpăta doza cuvenită de apă, poate și de zahăr ars, după gustul și ficatul fiecăruia, devenea satelit și numai așa i se spunea. Carevasăzică era ceva ce însoțea permanent, de la oarecare distanță, mica planetă care era satul meu natal și exercita o atracție anume asupra lui.

Apa era ceva ce se punea în spirt. Procedeul era numit prefacere și avea evidente trimiteri biblice, la prefacerea apei în vin, oamenii din satul meu fiind foarte credincioși. Prefacerea spirtului în satelit era în general treaba bărbatului. El fiind cap de familie, ținea nu doar pâinea și cuțitul, dar și sticla de spirt și cana de apă. Inspirat de acest obicei, pe la 7-8 ani am compus o poezioară, parodiind o poezie din cartea de citire. Îmi mai aduc aminte finalul: „Mama cozonaci ne coace, / Tata spirtul îl preface/ Iar noi vrem pace”.

Pe mama nu am văzut-o bând spirt. Părinții ei erau cârciumari, aveau bufet în curte, așa că băutura nu lipsea. Vin, secărică, țuică bătrână, vodcă, rachiu de vin, de drojdie, vermut, de toate. Chiar și așa, mama mi-a zis că a băut și ea spirt de câteva ori. Poate era închis la bufet, poate pentru că ăsta era obiceiul. Te duceai la cineva, ți se oferea un satelit și nu puteai să refuzi. Așa am băut și eu prim oară, din politețe. Tata n-a pus niciodată gura pe spirt, bag mâna-n foc. Nu bea mult, iar când bea, la chefuri, prefera vinul și uneori câte o tărie. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată beat. Cu chef, da. Atunci se urca pe cerdac, lua acordeonul și începea să cânte.

Prima întâlnire a omului cu apa e în burta mamei. Fătul crește în lichidul amniotic, ca un pește, și se naște când se rupe apa. Apoi urmează prima băiță. Pe urmă botezul. Nu știu de ce, eu leg apa de spirt, de băutură, în general.

Bunicii mei din partea mamei erau cârciumari. Avuseseră cârciuma lor în sat, fusese naționalizată, apoi au devenit simpli angajați la stat în propria lor bodegă, aflată chiar în ograda casei. După ce au ieșit la pensie, au continuat să vândă alcool. Aduceau tărie de la oraș cu bidoanele, de la vechile lor surse, îl prefăceau cu apă și-l vindeau pe sub mână. Asta se întâmpla în anii când partidul comunist ținea cârciumile sătești închise toată ziua, ca nu care cumva să bea țăranii și să lase câmpurile nelucrate. Când, îmbătrânind, n-a mai putut căra băutură de la târg și a închis bufetul clandestin, tătuța visa că plouă cu secărică și că stă cu gura la burlan.

Într-o zi l-am auzit vorbind cu mămuța:

– Marie, zicea el, ești credincioasă?

– Știi bine că sunt.

– La ce e bună credința, femeie?

– Dacă ești credincios, cu credința poți muta și munții din loc.

– Lasă munții! Dacă zici că ești așa credincioasă, mai bine fă să izvorască spirt în fântână.

Copil fiind, multă apă am mai turnat în alcool. Mămuța mă închidea în verandă, îmi lăsa băutura într-o parte și apa în cealaltă parte, mă instruia cum să le amestec și pleca la treburile ei. Dar ea nu spunea că le amestecă, ci că le împacă. Le împăcai, adică puneai exact proporțiile sfinte, încât să nu se supere nici alcoolul, că i-ai luat prea mult din putere, nici apa, că ai folosit-o cu nesimțire. Le împăcai, adică făceai o faptă bună, aduceai armonie. Trebuia să torn cu atenție, să nu scap prea multă apă, că nu poți chiar să-ți bați joc de om, trebuie respectate niște limite chiar și când furi, ceea ce astăzi s-a uitat cu desăvârșire. Așadar, de mic am fost învățat cu anumite responsabilități, ceea ce iarăși nu se mai practică azi. Copiii de azi habar n-au să lege două capete de ață sau, sau, mai greu, să împace două elemente.

Curiozitatea m-a îndemnat să gust din produsul final, alcool plus apă, doar așa, să văd ce bună treabă am făcut. Aveam vro cinci ani, știam deja să număr și să citesc, de la frații mai mari, țineam bine socoteala: câte căni de apă să pun în atâta alcool. M-a găsit mămuța lat în verandă, cu mâinile încleștate pe cănile de tablă, una albastră, pentru băutură, alta albă, pentru apă, iar eu tot așa, în două culori: alb la față și cu buzele învinețite. Mămuța nu s-a speriat, mai văzuse ea din astea. M-a lăsat să-mi revin, apoi m-a certat aspru că m-am îmbătat și am diluat prea tare alcoolul. Îi stricasem marfa. Cearta nu prea s-a prins de mine, că eram mahmur, treceau cuvintele pe la urechile mele și se topeau în aer ca fulgii de zăpadă, nimic nu rămânea din ele. Îmi era rău și n-aveam chef de morală. Mai mult ca să scap de gura ei, i-am promis bunicii că nu voi mai bea în timpul muncii.

Atunci, la cinci ani, n-a fost deloc prima întâlnire cu alcoolul.

Era alt obicei în sat, acela de a-i da și copilului să guste când tu, părinte, beai ceva. Fie doar să bage degetul, dacă era vorba de tărie, fie chiar să ia o guriță din pahar, dacă era vin sau lichior. Mai ales lichiorul îmi plăcea. Aveam de-acum și preferințe: lichiorul de nuci, nu oricare. Când veneam de la grădiniță și mama nu era atentă, mă furișam în casa mare, unde ochisem o sticlă de lichior de nuci, una frumoasă, pătrată, cu relief, și trăgeam o dușcă. Puțin, ca pentru copii, nu chiar o gură plină. Era gros lichiorul și dulce ca siropul de tuse. Avea în plus o aromă deosebită, un parfum subtil de nucă verde, ceva ce până și copiii știu să aprecieze.

După ce beam, completam cu apă, cum învățasem de la mămuța. Astfel, tot bând din el și turnând apă în loc, lichiorul a ajuns un fel de ceai, nici mie nu-mi mai plăcea, veneam fără niciun chef de la grădiniță. La o sărbătoare, când a scos mama sticla aia bună să-și cinstească musafirii, primul care a băut a zis strâmbând din nas:

– Ileană, dar spirt n-ai?

Avea mama spirt, dar nu-l scotea la consum, că aveam în beci butoaie cu vin, aveam navete de bere de la mămuța, rachiu de mere din livada noastră, rachiu de tescovină. Pentru fiecare damigeană de băutură, tata punea un butoi de murături. Pentru dres. Spirtul, în casa noastră, era folosit conform etichetei, pentru uz extern, în scop sanitar. Vorbim totuși de județul Botoșani, nu de Vaslui. Când mă juleam la joacă și veneam acasă plin de sânge, tata mă doftoricea, îmi dezinfecta rănile cu spirt și mie îmi plăcea tare mult, chiar dacă mă ustura, ziceam:

– Ah, mai pune, mai pune!

Tot în acea perioadă am început să cer insistent spovedanie și împărtășire. Primeam de la preot doar o linguriță de vin, dar dacă stăteam de mai multe ori la rând, tot era ceva.

Ca să nu lungesc vorba, am crescut într-un mediu unde după ce sugeai țâță, începeai să sugi degetul înmuiat în băutură. Dacă erai un copil plângăcios, ți se punea un deget de vin în biberon și te potoleai imediat, începeai să râzi ca prostuțul, apoi dormeai tun, spre liniștea mamei, mereu ocupată până peste cap, căci toată gospodăria stătea în spinarea ei. Dacă erai și mai plângăcios decât plângăcioșii insuportabili, căpătai mozoc. Mozocul era un pătrățel de zahăr legat într-un colț de batistă. De multe ori, batista era înmuiată în fiertură de coji mac. Sugeai mozocelul și te linișteai, deveneai un copilaș așa de cuminte și de zâmbitor! Țigară nu ți se dădea, copiii n-aveau voie.

Satul meu avea în jur șapte iazuri: Hârtop, Șurubaru, Iancu, Filtru, Caruz, Holteiasca și Brătescu. Chiar opt, dacă întindeai un pic pasul, peste deal, la Bou Roș. Un pârâiaș izvora din mijlocul satului și se vărsa în Corogea, ajungând în Prut, apoi în Dunăre și în Marea Neagră, conectând la oceanul planetar mica localitate moldavă. Era așadar destulă apă în zonă, și totuși amintirile mele sunt legate mai ales de apa din spirt, nu de apa din iaz sau din pârâu.

Toate acele iazuri erau pline de pește. Doar băteai din picior ca Luis de Funes și sărea peștele pe mal. Dacă țineai neapărat la tradiție, puteai să folosești și o undiță. De mic am început să pescuiesc. Prima amintire de la pescuit e legată de un vecin, nenea Valuță al lui Fănică Aramă, care pescuia lângă mine prin metoda clasică, la băț. Din când în când scotea o sticlă de satelit, bea din ea, îmi dădea și mie. El un gât, eu un gât. El om mare, eu un mucea de 5 ani. Nu știu ce mi-a pus în băutură sau poate n-a pus destulă apă, că m-am îmbătat. Îmi amintesc că am deschis ochii la un moment dat, eram într-o căruță și nu vedeam nimic în lături, doar cerul alb pătat cu spirt pe alocuri, ca un pansament uriaș, și o coadă de cal care-mi tot biciuia fața. Apoi am simțit cum nenea Valuță mă ia în brațe, grijuliu, și mă întinde sub gard, la răcoare. Ajunsesem acasă. Ați putea spune că era un om bun, m-a cinstit bărbătește și, dacă m-am îmbătat, nu m-a lăsat pe malul iazului, să mă bâzâie tăunii, ci m-a dus acasă cu căruța, m-a lăsat la umbra nucului bătrân. Da, dar ticălosul îmi luase tot peștele prins!

Apa era bună numai în iaz, pentru pești și pentru scăldat. Veneam acasă plin de mâl, aveam și ouă de broască în urechi. Mă băga mama într-o balie mare, în curte, și mă spăla fără milă cu săpun de porc, un cataroi aspru cu care freca otova peste juliturile mele, pe urmă îmi băga un deget în ureche, până ieșea pe partea cealaltă, încercând să curețe mâlul uscat, ceea ce mă făcea să urlu de durere și să urăsc apa. De ce să speli niște julituri, dacă le poți dezinfecta cu spirt? Ca să fiu spălat, un frate mai mare mă prindea, după ce mă fugărea prin ogradă, mă aducea la locul faptei, două surori mă țineau și mama mă lua la frecat. Urlam ca din gură de șarpe. Cum scăpam de supliciu, o tuleam ca din pușcă.

– Vezi ce ager e băiatul? mă lăuda mama. Spirt, nu alta.

Apa mai era bună în borș, în mămăligă și la murături. De băut, nu prea, îmi luam porția din amestecuri împăcate, dar nu exclud ca în anumite momente să fi băut și apă din fântână, căci aveam fântâna noastră, în curte, în timp ce toți ceilalți de pe stradă aveau una singură, comună, la Ghelber.

Apa de ploaie era cel mai urât lucru din copilăria mea. Când ploua, ulițele se umflau de glod, se înmuiau adânc și te prindeau în capcana lor moale. Stăteam zile întregi în casă, cu nasul lipit de geam, și mă uitam cum curge apa din streașină sau cum o ia glodul la vale, târându-se încet. Dacă mama începea să spele rufe în casă, stropea pe jos, era fum, erau aburi, era miros de sodă și de leșie, era sfârșitul sufletului de copil, îți venea să te faci mangă. Poate de aceea am înțeles cu mare acuitate, mai târziu, versurile lui Bacovia: „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie”.

Nu înțelegeam de ce oamenii mari se bucurau de ploaie. „Crește grâul”, spuneau ei, de parcă nu era ceva mai important în viața lor decât acel grâu care cerea apă ca să-și scoată spicul din pai. Dacă ar fi fost lumea o sticlă de spirt și ploaia l-ar fi prefăcut, ducând la o frumoasă împăcare, asta puteam să înțeleg.

Când tata s-a îmbolnăvit, toată gospodăria s-a risipit și eu am ajuns la casa de copii, la Trușești. Căminul era vizavi de bodegă. Mereu vedeam oameni beți ieșind și împleticindu-se pe trotuar, chiar și profesori de-ai noștri. Cel mai fidel client al crâșmei din centru era profesorul de rusă, domnul Ploiță. El deschidea și închidea acolo. Între timp mai dădea și pe la școală. Cum nu-mi plăcea deloc ploaia, numele Ploiță mă atingea cu rezonanța lui rece, așa că nici rusa nu s-a prins de mine, ceea ce astăzi regret, că aș fi avut să-i spun vreo două lui Putin, ca-ntre bărbați, cu stacana de vodcă între noi.

Văzând cum ieșeau oamenii de la crâșma din Trușești, gândul mă ducea la simpaticii bețivi din satul meu, adică la foarte mulți oameni, și mi se făcea un dor arzător de casă, de dealuri, de stână, de vremurile de altădată, când eram liber și iubit. Era bine doar când mergeam la practică, la cules struguri în viile din zonă. Am descoperit că dacă frământai niște struguri într-o pungă și îi lăsai la fermentat, ieșea un suc delicios care îți provoca niște stări minunate, numai bune de uitat viața grea de căminar.

La cămin nu aveam o cană a mea pentru băut apă. Era câte o găleată de apă peste tot: la sala de mese, la școală, la dormitoare. Acoperită cu un capac de lemn. Alături era o cană cu care beam toți, care și cum i se făcea sete. Azi așa ceva ar fi pedepsit de sanepid, dar pe atunci era ceva normal. Eu eram învățat cu sistemul ăsta de acasă, unde tot așa, beam toți cu aceeași cană, din găleată. Când oamenii se adunau la clacă, la petrecere sau pur și simplu la o băută, variantă preferată tocmai pentru simplitatea ei, se bea cu un singur pahar care trecea de la unul la altul. Asta după ce întâi copilul aflat pe-acolo își înmuia degetul sau gusta. Când a dispărut metoda cănii unice, au început să apară și bolile. Azi e de neînchipuit să bei apă după altcineva, cu aceeași cană.

La duș ajungeam o singură dată pe săptămână, la cămin, deși noi ne murdăream de mai multe ori pe zi, căci eram copii, ne jucam, ne tăvăleam pe jos, ne cățăram pe garduri, jucam fotbal în praf, făceam tot felul de trăsnăi. Intram câte o grupă întreagă la baie, supraveghetorul trăgea de manetă și lăsa apa să curgă un minut, cât să ne înmuiem puțin, apoi ne săpuneam bine-bine peste tot, la comandă: capul! gâtul! la subsuori! puța! freacă bine genunchii! – și iar venea apa, câteva minute, să ne clătim și gata. Înainte de a-ți fi dat seama că ai făcut baie, trebuia să te consideri spălat. Așa că nu am dezvoltat o relație frumoasă cu apa, care venea la noi parcă în ciudă.

Până la 20 de ani numai așa am făcut duș, la cămin, la internat, apoi în cazarmă: o dată pe săptămână, mereu pe fugă. Ba la internat chiar și mai rar, că nu știu ce avea centrala – probabil că n-avea nimic, adică nici cazan de încălzit apa. Ne spălam noi la dușuri, dar în lighean. Cu apă rece.

Liceul l-am terminat la cârciuma „Înfrățirea”, foarte aproape de Pedagogicul din Botoșani. Eram câțiva băieți care ne făceam temele acolo, luam întăritoare înainte de teze, să ne treacă emoțiile, luam și după teze, ca să închidem paranteza și tot așa. Devenea o chestiune de punctuație. Eu neavând bani de buzunar, trebuia să le fac temele altora ca să pot merge la cârciumă. Cu câteva referate la română, aveam de băut o lună întreagă. Dănuș Luca, Gioni Proca, Dan Tucaliuc și încă vreo doi, cu care bântuiam pe la „Înfrățirea”, „Pufoaica ruptă”, „Perdeluța roșie”, aveau bani de-acasă. De Dănuș nu mai știu nimic. Probabil nici nu ar fi ceva de știut. Gioni a murit cu ficatul praf. Am fost la înmormântarea lui.

Înainte de asta, de ziua în care l-am privit pentru ultima oara pe Gioni, cu burta ieșindu-i din sicriu de la câtă bere băgase în el, cu mult înainte, a murit tătuța, cârciumarul, cu stomacul găurit de alcool ca o traistă roasă de șoareci.           Pe urmă am dus-o la groapă pe țața Ana, sora mamei, care avea un aprozar în curte, vindea și băutură, inclusiv spirt, și consuma din gestiune. Am văzut-o cum se stinge încet, înecată în alcool. Nu reușise să-și mai revină după ce i-a murit băiatul cel mare, căzând cu tractorul într-o râpă. Singur, pe câmp, într-un loc în care n-aveai ce căuta decât dacă moartea te-ar fi chemat la ordin.

Țața Lența s-a dus și ea, deloc străină de mirajul spirtului. Moș Vasile, și el. Nenea Petrea i-a urmat. Numai din familie, zic. Iar de pe strada mea, băutura i-a mâncat pe nenea Valuță, pe nenea Miluță, pe Gică, pe Ticu, pe țața Maria, pe țața Chița, pe bădia Costică Topală. Din douășpe case, șapte pe-o parte și cinci pe alta, doar două au scăpat fără cruce albastră. Iar din restul satului, ce să zic, mi-e și frică să încep să număr.

M-am gândit eu așa, văzând cum cad oamenii pe lângă mine, secerați de alcool, că s-ar putea să nu fiu imun. Dar m-am gândit bine de tot, vreo 20 de ani. Ce m-am gândit? Că ar fi bine, fiind și foarte sărac, să încep, încet-încet, să schimb proporțiile, cifra de aur, punând în pahar tot mai multă apă și din ce în ce mai puțin alcool, după metoda celor care se lasă de fumat împuținând treptat țigările. Dar n-a mers așa. Se tot lungea demersul. Și atunci, la 37 de ani, fără să am vreo boală, ci doar spaime, într-o dimineață cu un cer albastru ca cerneala, am fumat ultima țigară și am vărsat la chiuvetă ultima sticlă de coniac, lăsând apa să curgă mult după aceea. Și privind cum vine apa tot mai limpede, căci eram la București și la început curgea maronie, parcă se limpezea ceva și în mintea și în sufletul meu.

Sunt 17 ani de când beau numai apă și fac duș zilnic, ceea ce le recomand și vecinilor din tramvai sau metrou. Mă spăl cu o desfătare aproape metafizică, parcă aș simți la nivel subliminal liniștea amniotică de dinainte de a mă naște. Și chiar mai departe, liniștea de dinainte vieții, când pe planetă era doar un vast ocean, iar Duhul Sfânt se preumbla peste ape, neavând cu ce să le amestece.

Friedrich Nietzsche spunea că dacă te uiți mult la hău, și hăul se va uita tine. Parafrazându-l, aș spune că, privind apa cu interes, și ea s-a întors către mine. Iubesc apa, în toate formele ei, și sper să mă iubească și ea pe mine, cu toate formele mele.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!