Diminețile îmi par cele mai frumoase momente ale zilei. Sunt întotdeauna o promisiune, un început, îți dau avânt. Prima gură de aer, dimineața, direct din căldarea răcoroasă a cerului, mă umple de viață. Dar sentimentul ăsta e cumva mai recent, de când am început, poate datorită vârstei, să prețuiesc mai mult timpul, natura, viața sub orice formă. Diminețile din vremea bețiilor, cu norii lor de vomă, cu scârba de tot și de toate, în primul rând de mine, le-am uitat de mult, mi le readuc voit în memorie doar când sunt supărat pe mine însumi și vreau să-mi arăt, certându-mă singur, cât de jos m-am lăsat să cad atunci. S-au dus, ducă-se și să nu se mai întoarcă!
Acum am diminețile acestea depline, cu câte un ciripit somnoros în arțarul de la geam, cu liniștea umedă a cerului, tăiată câteodată în lung de dârele unui avion, cu sentimentul că iau totul de la început cu mintea și cu puterile de acum, diminețile pline de speranță, de bucurie, de foșnetul abia simțit al frunzelor, de foșnetul neauzit al viselor care se destramă după un somn bun, lăsând loc gândurilor limpezi, de mirosul cafelei, o, aceste dimineți în care simți că poți atinge cerul cu degetul!
Sunt diminețile unei vârste ceva mai înțelepte, diminețile unei inimi obosite, dar care nu se lasă pe tânjală, tânjind, diminețile unei minți trezite în vârtejul realității: ce fac azi, unde mă duc, cum le așez pe toate să iasă bine, de unde le apuc, pe cine am supărat ieri, pe cine am de iertat azi, cât de bun sfetnic mi-a fost noaptea, cu cât sunt mai deștept azi decât ieri, de ce să fac sau de ce să nu fac un lucru, încotro mă îndrept. Întrebările mici de la începutul oricărei zile, dar care sunt, de fapt, și întrebările mari, ale vieții. Diminețile de acum sunt renașterile mele, rostogolindu-mă iar și iar în lume din placenta cerului însetat de lumină.
Până și diminețile triste, cu mâhniri proaspete, neclare, sau cărate până în prezent ca o povară din zilele trecute, au în ele o adiere de optimism. Poate va fi bine, îmi spun. Își face loc în mintea mea, încet-încet, ideea că tot ce urmează de-acum înainte nu poate fi decât foarte prețios, chiar și întâmplări triste de-ar fi, pentru că rămân de la zi la zi tot mai puține. Am căpătat, odată cu vârsta, puterea de a mă bucura de zorii zilei, de mugurii primăverii, de susurul vântului prin frunze, de mersul elegant al unei pisici maidaneze, de șuierul unui tren în depărtare, ducând niște oameni în brațele altora, pe scurt: puterea de a mă bucura de lucrurile mărunte, firești, pe lângă care altădată treceam aproape orbește, și sper că tot vârsta, dacă mi se va îngădui să mai îmbătrânesc, mă va învăța să accept cu sfântă resemnare apropierea sfârșitului. Văd undeva, fără teamă, dimineața acelei zile din urmă, luminată de un soare neputincios, moale și tremurător ca un cheag de sânge. Dar până atunci mai e. Cine știe cât? Poate doar o zi. Și fiecare dimineață e cumva dimineața acelei zile. Mă îndrept pas cu pas spre moarte plin de bucuria acestor dimineți ale vieții.
Trezește-te, îmi spun, respiră aerul proaspăt, îmbrățișează cerul, lasă dimineața să năvălească în tine ca un val care smulge epavele din nisip și le poartă în larg.
E dimineață. Soarele-i viu. Astăzi voi fi nemuritor.
