Interviu cu jurnalistul și scriitorul Viorel Ilișoi
Realizat de prof. SIMONA HERGHILIGIU,
profesor de Limba și literatura română la
Școala Gimnazială nr. 2, Tudor Vladimirescu (com. Albești, jud. Botoșani)
Publicat în revista școlii, „Orizonturi tudorene”, nr. 2/2024
Prof. SIMONA HERGHILIGIU – În primul rând, felicitări pentru cea mai recentă distincție primită, cea de „Cetățean de onoare al comunei Albești”. Cât de mult v-a emoționat primirea acestui titlu și cum v-ați simțit din nou pe meleagurile natale?
Viorel Ilișoi – E o mare onoare pentru oricine să primească un asemenea titlu. Să capeți aprecierea concetățenilor tăi nu e puțin lucru, mai ales în România, unde se dovedește încă valabilă aserțiunea că nu e bine să fii împărat în țara ta. Consider că e cea mai înaltă formă de recunoaștere a muncii mele de gazetar și scriitor, deși de-a lungul timpului am primit numeroase premii. De emoție ce să mai spun? Sunt emotiv de felul meu; mă mir că nu am leșinat pe scenă când domnul primar Mihai Amarandei mi-a înmânat diploma. Îi mulțumesc domniei sale pentru ințiativă și, în aceeași măsură, tuturor celor care au susținut-o – am înțeles că s-a votat în unanimitate. Acasă, în satul Tudor Vladimirescu, de unde am plecat acum aproape 50 de ani, m-am întors întotdeauna cu un sentiment aparte, nemaiîncercat în alte împrejurări, fiindcă aici a fost paradisul copilăriei mele, am scris mult despre această perioadă, îmi simt rădăcinile aici, în pământul unde sunt îngropați părinții mei și toți oamenii dragi în preajma cărora am crescut.
– Dacă tot vorbim de locurile natale, haideți să dăm puțin timpul înapoi și să ne întoarcem în copilăria lui Viorel Ilișoi! Care sunt persoanele care v-au format caracterul și fără de care nu ați fi devenit omul/ jurnalistul/ poetul/ prozatorul Viorel Ilișoi?
– Am crescut la casa de copii, dar spre deosebire de mulți colegi de-ai mei de acolo, unii care nici nu-și cunoșteau părinții, eu am avut șansa de a copilări acasă în primii șapte ani, cei esențiali. Clasa întâi am făcut-o în sat. Era altă lume atunci, cu alți oameni, cu alte valori, cu alte obiceiuri. O lume de care mă agăț cu colțurile inimii, nu vreau s-o las să moară de tot, de aceea am scris mult și voi mai scrie despre copilăria mea în sat.
Părinții mei, Elena și Dumitru, au fost, bineînțeles, cei care m-au influențat cel mai mult – și nu doar la genetică mă refer. Bunicii mei materni, despre care iarăși am scris, s-a făcut și un film după una dintre aceste povestiri, au avut și ei o puternică înrâurire. Lărgind cercul familiei, ajungem la mătuși, la unchi, apoi la neamurile mai îndepărtate, pentru ca în final să pot spune că satul întreg, mediul în care am crescut, a pus în aluatul ființei mele tot ce era necesar ca eu să cresc bine.
Știți, este o vorbă: pentru a crește un copil e nevoie de un sat. Acum e interpretată greșit, ar vrea să spună că a devenit atât de dificilă creșterea unui copil, încât e nevoie de mai mulți oameni angrenați în treaba asta. Nu e nevoie. Mamele din satul copilăriei mele aveau mulți copii și nu cereau ajutor de la nimeni, nu plăteau bone, nu aveau grădinițe cu program prelungit, psihologi, experți de tot felul. Și uite că se descurcau, și-au crescut cum trebuie copiii. Oamenii se ajutau între ei. Vorba asta vrea să spună, în sensul ei originar, că un copil nu poate fi crescut într-un mediu restrâns, închis, ocrotit în exces, ci are nevoie de un mediu amplu, liber, de un sat întreg, o comunitate de la care să preia reguli, comportamente, obiceiuri, valori. Nu găsesc nimic nepotrivit că pe vremea mea orice om din sat care te auzea vorbind urât îți făcea observație. Te lua de urechi și te ducea la mama ta: uite ce a zis, ce a făcut obrăznicătura! Așa m-a dus bădia Mihai Tiblea odată, când m-a prins la furat harbuji. Nănuțu Prisacariu, care era gestionar, le-a spus părinților mei că venisem la magazin cu o hârtie de 100 de lei, o sumă uriașă pentru acea vreme. Furasem banii din casă, neștiind ce valoare au, să cumpăr glucoză. N-aș fi putut căra atâtea glucoze, de toți acei bani. Pe frate-meu Mitică, mai mare decât mine, tot așa l-a luat cineva de urechi și l-a predat tatei fiindcă-l văzuse trăgând din țigară sub un gard. Era o formă de educație colectivă, un proces în care valorile bune ale comunității, verificate în timp, erau transmise noilor generații. Și lucrurile mergeau bine așa fiindcă toți credeau în aceleași valori, nu erau atâtea opinii ca acum, când parcă s-a zăpăcit lumea.
Acum importăm de la o zi la alta valori și modele din Occident, de parcă ale noastre n-ar fi bune. Sigur, acum poate nu mai merge să-i pupi mâna tatălui, cum am făcut eu până am intrat la liceu, mamei, bunicilor, chiar și străinilor mai în vârstă, ori să le spui „nenea” și „țața” fraților și surorilor mai mari, cum se făcea în vremea copilăriei mele, dar asta nu înseamnă că era ceva rău, era doar o formă exterioară a unui respect și a unei ierarhii care n-ar trebui să dispară. Îngrijorarea mea este că, îndepărtând forma, afectăm și fondul.
– Cum descrieți copilăria dumneavoastră? Dacă ați avea puterea de a schimba ceva din copilărie, care ar fi primul lucru pe care l-ați înlocui?
– Am descris-o în povestirile mele. Acum lucrez la o carte în care adun textele acestea, adaug altele. „Povestiri din copilărie” se va numi – și sper să apară chiar anul ăsta. Copilăria e tema mea predilectă. Acolo, în creuzetul în care mi-a fost preparată personalitatea viitoare, se găsesc toate temele mele de acum: copilăria, libertatea, suferința, fericirea, dragostea, aventura, eșecul, admirația, nostalgia, speranța, neputința, curajul și așa mai departe. Dacă vă uitați la mine, cel de astăzi, și dați jos kilogramele și ridurile, veți vedea copilul care în anii ’70 zburda liber ca un mânz prin hârtoapele din jurul satului. Nu exista grija asta aproape paranoică față de copii. Dacă lipseam trei zile de acasă, mama zicea: „Lasă că vine el când i-o fi foame”. Și mă întorceam. În afară de niște accidente, pe care oricum nu le putea controla, mama nu avea de ce să-și facă griji. Satul întreg avea pe atunci o grijă deosebită de copii. Te culegea câte unul de pe coclauri și te aducea acasă. Nu s-a întâmplat niciodată, dar absolut niciodată, ca un copil să fie abuzat de cineva din sat. N-am auzit de așa ceva. Îmi amintesc că erau doi pușcăriași periculoși, Gică a’ lu’ Maicariu, zis Hangan, și Stelică a’ lu’ Iurescu, amândoi cu niște povești îngrozitoare în spate, inclusiv crime, se temeau oamenii de ei, încât dormeau cu furca la cap când veneau ei pe-acasă, între două condamnări. Dar eu am fost cu amândoi la pescuit, la încărcat fân, la cosit mâncare pentru cai, și n-am pățit nimic, ba erau chiar foarte prietenoși, ocrotitori. Hangan a sărit după mine în iaz și m-a scos când era să mă înec. Stelică m-a învățat să călăresc. Da, mai lua câte unul o scatoalcă, dar niciodată pe nedrept. Nu încerc să creez artificial, prin nostalgia mea, o imagine idilică a satului. Chiar așa era.
Satul era un fel de cuib mare în care tu, puiul plăpând, te simțeai în siguranță. De aceea plecarea la casa de copii a însemnat pentru mine o ruptură cu atât mai dureroasă. Deodată m-am simțit lăsat din brațe de tot și abandonat de unul singur la marginea unui deșert. Asta aș schimba, dacă aș putea: să nu fi fost nevoie să fiu dat la cămin. Însă în trecut nu mai putem interveni nicicum, putem doar să ni-l însușim și să facem din el izvor, unul din care să ne tragem continuu seva și în care să ne oglindim mereu, ca să nu ne pierdem identitatea. Când simți că rătăcești în viață, te întorci la ce ai fost, la punctul de referință cel mai luminos: copilăria. E punctul de unde o poți lua mereu de la capăt fără teama că vei greși drumul.
– Am citit într-un interviu pe care l-ați acordat pentru www.cuzanet.ro că pasiunea pentru lectură a început în timp ce erați la Casa de Copii din Trușești. Cum credeți că ar fi evoluat viața dumneavoastră dacă nu ați fi descoperit această pasiune și dacă nu ar fi existat cărțile, ca modalitate de evadare din realitatea cotidiană?
– Pasiunea o aveam eu dinainte de casa de copii, dar nu aveam cărțile. În casa noastră și în sat, în general, erau puține cărți – și nu mă refer la manualele școlare. Am apucat să citesc puținele cărți din casă înainte de a ajunge să fie folosite foaie cu foaie la aprins focul. La cămin am dat de o bibliotecă bine dotată, era și un program de lecturi obligatorii, acolo a putut înflori pasiunea cu care, cred, m-am născut – e un fel de talent și acesta, o înzestrare: să-ți placă lectura. Nu știu cum ar fi fost viața mea fără cărți. E doar un exercițiu de imaginație, de altminteri inutil, întrucât nu cred că aș fi putut trăi fără ele. Nevoia asta era în mine. Într-un fel sau altul, m-aș fi dus în mod natural spre cărți, le-aș fi auzit mereu chemarea. Cărțile au fost doar la început un mijloc de evadare din realitatea cotidiană, așa începe marea aventură a citirii, mai apoi au devenit cărămizi în construcția mea.
– Din păcate, în zilele noastre copiii sunt mai atrași de gadgeturi și internet, mai puțin de lectură și cărți. Ce i-ați sfătui pe elevii școlii noastre pentru a-și îndrepta atenția către citit și să petreacă mai puțin timp folosind smartphone-ul?
– Copiii din zilele noastre sunt atrași de ceea ce le oferim noi. Dacă le punem în mână telefonul de la 5 ani, să nu ne așteptăm ca asta să nu-i influențeze. Adevărul e că nu-i putem ține departe de realitatea tehnologică de azi. Important e să-i învățăm cum să folosească aceste minunate avantaje. Eu în clasa întâi, la școala din satul nostru, aveam o numărătoare cu bile de lemn, scriam cu o peniță înfiptă într-un cocean. Becul electric era cea mai înaltă formă de progres tehnologic (și asta doar la școală, nu și acasă). Nefiind învățat de mic cu toată aparatura asta avansată, pe măsură ce ea a apărut și s-a diversificat, m-am apropiat de telefon, de laptop, de camera foto etc. cu mintea unui om matur. Le-am folosit în mod chibzuit ca instrumente, nu mă simt subjugat de ele. În sine, niciunul din aparatele astea nu e rău. Depinde la ce-l folosești. Și cât îl folosești. Pe telefon poți citi cărți, poți călători virtual în lume, poți obține rapid informații, poți comunica util. Dacă de mic îl folosești doar să te joci, viața nefiind tocmai o joacă, bineînțeles că devine toxic. Un aparat nici bun, nici rău în esența lui obiectivă, poate deveni incredibil de periculos când îți smulge copiii din viața reală și ți-i duce în realitatea virtuală a unui ecran. Dar asta se întâmplă și cu acordul părinților. Sau din neputința lor de a înțelege fenomenul în profunzime. N-am ce sfaturi să le dau în această privință, nici părinților, nici copiilor, că nu-s așa de priceput în materie, dar le-aș da niște dealuri să zburde împreună, să redescopere pulsul vieții adevărate. Și un mânz să-l călărească.
– Apropo de cărți și copilărie, în cea mai recentă apariție publică pe care ați avut-o, ați vorbit despre o carte ce urmează a fi lansată anul acesta: „Povestiri din copilărie”. Fragmentele citite de dumneavoastră mi-au amintit de umorul lui Creangă și de ușurința povestirii în fața unui public. Limbajul popular, plin de regionalisme dragi sufletului meu, îmi aduc aminte de copilăria mea, de mămuța și tătuța, întrucât așa îmi numeam și eu bunicii. Având în vedere că elevii noștri nu au trăit „vârsta de aur” asemenea nouă, cum putem să îi determinăm și pe ei, pasionați de internet, să vă citească proza? Care sunt atuurile cărții?
– Întâi s-o termin, să apară, apoi o să-i vedem noi și ce atuuri are. Mi-ar plăcea să o lansez și în Tudor Vladimirescu, satul unde se petrec întâmplările din jumătate de carte – cealaltă jumătate va conține povestiri de la casa de copii. Dacă dumneavoastră v-a plăcut fragmentul citit, îndrăznesc să sper că or să vă placă și celelalte și că vor plăcea și altora. Inclusiv copiilor, deși nu va fi o carte pentru copii, chiar dacă este despre copii. Sper să iasă o carte frumoasă, emoționantă, și astfel va putea să-i atragă și pe copiii de azi. Poate așa îi voi scoate măcar pentru puțin timp din vârsta lor de plastic pentru a-i duce în vârsta noastră de aur.
– Persoane din anturajul dumneavoastră care, din fericire, fac parte și din viața mea de profesor, mi-au vorbit de simplitatea și modestia care vă caracterizează. Cum reușiți să rămâneți „cu picioarele pe pământ”, în ciuda faptului că sunteți un om de succes?
– Rămân cu picioarele pe pământ datorită faptului că nu mă consider un om de succes. Astăzi succesul a fost confiscat de vedete de carton, de miliardari corupți, de artiști îndoielnici, repede făcători de temenele și concesii în fața unui public tot mai puțin educat din punct de vedere estetic. Așa că nu-mi doresc succesul. Un insucces de largă recunoaștere mi-e mai potrivit. Mai este și o vorbă care mă ține legat de realitate: să nu uiți de unde ai plecat. E drept că am scris 30 de ani la ziar, că am publicat cărți, că am făcut interviuri cu mari scriitori români, că sunt amicul multor scriitori importanți de azi, că sunt invitat la emisiuni de radio și de televiziune, la festivaluri, dar înainte de asta am fost cel care dormea în stogul de paie, care ducea vaca la cireadă, dădea mâncare la găini, umfla bășica porcului la Crăciun, dădea oile în strungă, citea la lumina lămpii, făcea focul cu râpcă, se spăla în balie, cel care mai târziu, în vacanțe, muncea cu ziua prin sat pentru câțiva bănuți. Toate lecțiile astea de modestie pe care ți le dădea satul de altădată (nu știu dacă le mai dă și acum, când mulți se fălesc cu case și cu mașini scumpe) nu se șterg din felul tău de a fi. Nu întâmplător, cele mai multe și cele mai bune reportaje ale mele sunt despre oameni simpli, modești. Sunt dintre ei, îi înțeleg mai bine.
– Sunt convinsă că în viața dumneavoastră ați fost pus în situația de a face compromisuri, fie profesionale, fie în familie. Ce compromisuri ați acceptat și ce ați refuzat categoric să faceți?
– Tindem să definim compromisul strict ca o abdicare de la principii și atunci devine din capul locului blamabil, indezirabil. Dar el poate fi și o formă inteligentă de a rezolva o dilemă fără ieșire. Una e să faci un compromis pentru a supraviețui, alta e să-l faci, să zicem, pentru a te îmbogăți peste noapte. Sunt aici niște nuanțe pe care n-aș vrea să le ignorăm. O anume maleabilitate nu poate fi exclusă.
La un moment dat, regret asta, am publicat în „Național” niște articole inventate. Așa mi se cerea. A fost un compromis? Nu, pentru că atunci, la începuturile mele în presa cotidiană, încă nu aveam formată o conștiință de ziarist, deci nu aveam de la ce principii să abdic. Conștiința mea de acum a venit cu timpul, s-a forjat în încercări fierbinți. Pot spune, cumva oximoronic, că am fost un ticălos naiv. Și că am făcut-o pentru a supraviețui într-o perioadă dificilă, când chiar hrana zilnică era o problemă. Da, am avut până pe la 35 de ani această situație de înfruntat, de îndurat – și asta, ca să revin la întrebarea anterioară, a fost o altă lecție de modestie.
Compromisul estetic, la care se dedau mulți autori de azi în căutarea succesului, consider că nu l-am făcut. Nu-mi pot modela scrisul nici dacă aș vrea ca să fie pe placul publicului. Nu pot să scriu decât așa cum scriu. Dacă întâmplător limitele mele scriitoricești sunt acceptate și chiar plăcute de public, asta e doar o întâmplare. Oricum vor exista mereu numeroși oameni cărora le vor fi pe plac scrisul meu, stilul, temele mele, abordările, opiniile.
În familie nu văd ce compromisuri aș fi putut face. Să-mi iert părinții fiindcă m-au dat la cămin n-a fost un compromis. I-am iertat fiindcă știu că au făcut tot ce au crezut ei că e mai bine pentru mine și mai ales tot ce-au putut. Sunt împăcat cu asta.
Șpăgar n-am fost, turnător n-am fost, plecăciuni pe la mai marii zilei n-am făcut, cred că stau binișor la capitolul compromisuri. În general, nu m-am făcut remarcat ca un ticălos, ca un nemernic. Examenele mele de conștiință nu ies cu notă maximă, dar carențele nu-s nici atât de mari, nici iremisibile, încât să nu pot dormi liniștit ori să nu mă suport în oglindă.
– La orele de Limba și literatura română le-am vorbit elevilor despre jurnalistul și scriitorul Viorel Ilișoi, vizionând și mediu-metrajul „Elixir”. Elevii au fost entuziasmați că au o personalitate locală cu care se pot mândri. Dar, vă rog să le spuneți dumneavoastră cine este Viorel Ilișoi! Care este imaginea pe care trebuie să o aibă atunci când aud acest nume?
– Le recomand elevilor dumneavoastră să se gândească la mine ca la nenea Viorel Ilișoi din satul lor, plecat de nevoie în alte zări, unde tot de nevoie a făcut una-alta, lucruri mai degrabă bune decât rele, că așa a fost învățat de mic. Oricum, nu grozave. Să fim serioși, nu sunt scriitor de rămas în istoria literaturii, nu sunt ziarist de sculptat în frontispiciu, deși unele dintre reportajele mele sunt studiate la școală de viitori jurnaliști. Nu mă recomand nici ca model pentru cineva. Încă sunt în lucru, cum s-ar spune, mai am de construit în mine. Cred că ajunge dacă elevii dumneavoastră ar afla și ar conștientiza acest fapt cu totul remarcabil, care dă seama și de norocul care uneori mi-a surâs în viață, anume că am devenit cetățean de onoare al comunei Albești. E deja prea mult.
– Sunteți parte din comunitatea satului Tudor Vladimirescu, comuna Albești. Oamenii de aici se simt legați de numele și imaginea dumneavoastră. Acum, la final de interviu, vă rog să le transmiteți un mesaj elevilor, profesorilor și comunității locale din Tudor Vladimirescu.
– Întâi le transmit tuturor recunoștința mea pentru onoarea ce mi-au făcut-o și promisiunea că voi încerca din răsputeri să nu-i fac de râs.
Elevilor le trasmit să aibă încredere în cei mai în vârstă din jurul lor, care le vor binele, inclusiv în profesori. Știu că e o vârstă când te crezi nemuritor și ți se pare că poți cuprinde lumea cu brațele, dar adevărul e că ești doar mic și neputincios, poate și puțin infatuat, rupt de realitatea viitorului, și ai nevoie de acel moment astral de inteligență când trebuie să-i asculți pe cei care au trecut prin vârsta ta de acum. Astfel nu mai repeți greșelile lor, arzi niște etape în devenirea ta. Este unul din marile mele regrete, acela că n-am urmat când trebuia sfaturile celor maturi și bine intenționați, a trebuit să trec eu însumi prin încercări grele ca să ajung singur la concluzia pe care cândva am avut-o de-a gata. Să învețe cât mai mult și cât mai temeinic, ca să se poată orienta în realitatea tot mai complexă a vremurilor de mâine, e inutil să mai spun, cred că aud asta zilnic la școală.
Profesorilor le transmit un singur lucru: să se facă iubiți. Cum anume să facă asta? Vor descoperi ei singuri. Știu și acum cu ochii închiși toate lecțiile predate demult de profesori la care mă uitam cu drag, cu admirație, ca la soarele de pe cer, și am respins încă din acel moment lecțiile celor care ne băteau, predau cu indiferență sau ne priveau cu aroganță. Mai mult decât talentul pedagogic, iubirea, admirația elevului sunt făgașele magice prin care se scurg în mintea și în inima lui cunoștințele profesorului, personalitatea lui. Cuceriți-vă elevii și vor învăța singuri tot ce vine de la voi. În cartea „Eroii mei” veți găsi câteva texte emoționante despre profesori, ai mei și ai altora, care au știut să se facă iubiți. Adică ceva mai mult decât respectați.
Consătenilor mei le transmit rugămintea de a vota într-o zi, când sper că se va organiza un nou referendum, revenirea satului la numele dintru-nceput, anume Principele Mihai. Ar fi o reparație istorică pentru memoria acestui personaj tragic al istoriei noastre, ar fi o restabilire a adevărului și o mândrie pentru noi de ne prezenta oriunde în lume ca săteni de origine regală. Le mai transmit, de asemenea, și admirația mea pentru felul cum au schimbat satul, scoțându-l în numai câțiva ani din secolul 19 și mutându-l în plin secol 21. Și dacă vreodată vor citi cărțile mele, să fie îngăduitori: atât am putut.
