Un rom pentru Bădița

Era foamete și setete – cum altfel să-i spun acelei stări de lipsă a băuturii? Dictatura fără băutură, ca să-ți mai amorțești cu ea sufletul chinuit, e de două ori mai grea. Înțeleg să-i iei omului mâncarea, făcând din aprozar și alimentară instituțiile centrale ale statului, templu și loc de osândă totodată, asta poate fi un instrument politic în mâna dictatorilor; dar să-i iei și băutura de la gură, e cinism pur. E un fel de a-ți arăta puterea umilindu-l pe cel slab. Pe cel însetat. Tu, cel mare și tare, ai beția puterii, pe când cel mic și slab n-are nicio beție. În vremea aceea, când prin bodegi nu găseai decât niște otrăvuri cu denumiri pompoase, dacă le aveau și pe acelea, nicidecum băuturi omenești, credeam că sfârșitul comunismului de aici va veni: de la lipsa alcoolului. Urmașii dacilor n-ar fi suportat, după antica pârjolire a viilor, dispariția băuturilor de orice fel. Și cred că parțial am avut dreptate. Dar nu e acum momentul să demonstrez.

Cum-necum, în zilele acelea de chin și jale, de abstinență impusă la nivel național, când ne crăpa buza după un pahar de vin adevărat ori după o vodcă bună, care să nu facă spumă și să miroase a detergent sau a baiț de mobilă, eu și Constantin Bojescu, poetul îndrăgit al Botoșanilor, ne-am pomenit nu știu cum în posesia unei sticle de rom. Nu-mi mai amintesc exact cum am pus mâna pe așa comoară, probabil tot mulțumită geniului afaceristic al lui Ticuță, care se descurca miraculos, reușea să procure tot ce regimul retrăsese de la consum, punându-ne așadar la regim, uneori chiar și carne. Un bec, o bucată de pânză, o conservă, un pachet de Kent, un nechezol – de toate putea Ticuță să facă rost. Nu știu cum. Era un magician. Atunci făcuse rost de o sticlă de rom.

Romul din acea vreme nu e ceea ce îndeobște înțelegem azi prin rom – la băutură mă refer. Era un fel de leșie cu caramel, posibil și fără alcool, ci cu alte prostii care te luau de cap, ca substanțele din antigel sau aurolac. După o beție cu așa ceva sufereai o săptămână. Gura rămânea zile în șir uscată ca la capra de lemn, aia care se bate de Anul Nou. Ficatul se umfla, se umfla, simțeai că te ridică de la pământ. Din când în când un junghi îți tăia respirația. Greața continuă, amăreala din gură, pulsul nebunesc, teama de leșinul iminent, scârba de tot ce era în jur te făceau neom. Chiar și așa, parcă tot mai bine era să ajungi neom, decât să fii „omul nou” proiectat de comuniști. Înțelegeți acum cât m-am bucurat când Ticuță, venind țanțoș pe o alee din parcul Mihai Eminescu, mi-a arătat de la distanță o sticlă de rom. Plină. Roș-sângerie ca o inimă. Frumoasă, cu forme zvelte, de fetișcană. Ticuță, pe atunci înalt și trupeș, părea în lumina îndoielnică a înserării un titan coborât printre muritori să le dăruiască focul. Mă rog, apa de foc.

Ne-am îmbrățișat prietenește, apoi am sărutat amândoi sticla. Și pe etichetă, și pe dop. Sticla aia domina parcul, era personajul principal, deși la doi pași mai încolo visa, în singurătatea-i de bronz, însuși Mihai Eminescu.

Ticuță a propus să nu ne chinuim mult, mângâind sticla ca pe moaște, ci s-o bem pe loc. Dar nu din picioare, pe alee, ca bețivii. Noi nu eram bețivi, ci poeți aflați într-o stare de necesitate. Care aproape de fiecare dată se transforma într-o stare de grație, când curgeau poemele din noi ca paiele din combină, apoi într-o stare de greață – dar asta e, fiecare urcare în Olimp avea prețul ei. Ne-am așezat lângă țăranii din basorelieful dedicat răscoalei de la 1907, de la intrarea în parc, să nu fim doar doi la o sticlă. Nu, nu eram atât de egoiști.

Ticuță a scos dopul de metal cu dinții și l-a scuipat pe asfalt, plantând o mică bombă argintie în cenușiul orașului comunist. Adierea otrăvii ne-a însuflețit. Dar n-am apucat să bem măcar un gât, cât să pornim mașinăria gastrică și să ne stimulăm lirismul, că ne-a gonit de acolo un milițian, cică nu era permis consumul de alcool în locuri publice. De parcă ăla ar fi fost alcool!

– Hai să nu bem pe furiș ca la dezalcoolizare, a venit Ticuță cu ideea, să mergem la Bădița, că stă aproape, bem ca oamenii, în casă, la căldură. Și cu ocazia asta îl cunoști și tu pe Bădița.

Bădița era vestitul pictor Vasile Mălinaș. Toată lumea îi zicea așa, doar Bădița, foarte rar Bădița Mălinaș, ceea ce suna cumva tautologic. Auzisem de el, îi văzusem câteva lucrări pe la prieteni și la Galeriile de Artă, știam multe povești amuzante cu el, căci avea nu doar talent cu carul, ci și umor și o poftă de viață molipsitoare, dar nu-l întâlnisem până atunci. Cică, povestea el,  în vremea când era angajat ca pictor la UJECOOP sau UCECOM, ICSAPH sau cum naiba s-o fi chemat chestia aia care se ocupa de restaurantele din județ, nu contează, îl puneau comuniștii să picteze mămăligă cu ochiuri pe geamuri. Le picta frumos, cu mult talent, era un chin să treci flămând pe lângă o vitrină pictată de Bădița, că-ți venea s-o lingi, s-o răzuiești cu unghiile. Când au început să dispară băuturile din raft, i s-a cerut să picteze sticle de vin și de coniac. Dacă trageai o beție cruntă și n-aveai cu ce te drege dimineața, ieșeai în oraș și măcar te uitai la un Cotnar zugrăvit de Bădița și parcă-ți mai trecea greața. Iar când, spre sfârșitul dictaturii, a dispărut și carnea din meniu, găsindu-se doar cartofi și chiftele de pește, a trebuit să picteze numai cârnați, salamuri, șunci, dar dese, să nu se vadă nimic înăuntru. Vremea luminoaselor mămăligi cu ochiuri trecuse. Acum tot ce se vedea din afară nu se găsea înăuntru. Și cică se plângea Bădița mai tinerilor săi prieteni:

– Măi mânjilor, voi nu știți cum e să vezi că lumea n-are ce mânca, iar tu să pictezi întruna și peste tot comorile carmangeriei. Credeți-mă, am pictat atâția cârnați și atâta cărnărime de tot felul, prin tot județul, numai carne, carne, carne, că mi se și apleca, abia așteptam să ajung seara acasă și să pictez o salată!

Am pornit să traversăm parcul. Ticuță, mai mare cu 22 de ani decât mine, a lăsat să se scurgă și pe partea mea, din mers, puțin din adânca lui înțelepciune:

– Fii atent la mine, învățăcelule! Să nu uiți niciodată ce-ți voi spune acum, un sfat care te va scuti de multe neplăceri în viață. Vei uita ce ai citit prin cărți, vei uita poeziile pe care le știi acum pe de rost, vei uita numele mamei și al tatei, chiar și pe al meu, dar asta să n-o uiți, bagă de seamă! Niciodată să nu arăți câtă băutură ai! Bagă bine la cap! Nu te făli cu damigeana, că rămâi fără ea, ci pune pe masă doar o sticlă. Nu arăta cât ai, ci doar cât vrei să dai.  Altfel, se vor găsi destui prieteni să te întrebe ce mai faci și n-ai să mai scapi de ei decât după ultima picătură.

Când am ajuns în dreptul cofetăriei din parc, Ticuță a intrat și, descurcăreț cum era, s-a întors repede cu două sticle de un sfert, de Quik Cola, sau Cuiuc, cum îi spunea lumea. Plus două capace. A turnat romul în cele două sticle.

– Una o păstrăm pentru noi, una i-o ducem lui Bădița și o bem toți trei. Că nu-i frumos să mergi la el cu mâna goală, mai ales că poate ne invită și la masă.

– Poate are ceva adevărat, nu pictat.

Ticuță a râs și a început să cânte cu vocea lui răzbătătoare, care se auzea din celălalt capăt al parcului și făcea promoroaca să se scuture de pe crengi: „La Maria, la Maria la fântână/ Stă un prost cu pușca-n mână. / Stai, Marie, nu fugi,/ Că eu tot te-oi nimeri”, făcând și niște gesturi care sugerau că poate pușca din mâna prostului nu era chiar o pușcă, iar nimeritul nu neapărat o tragere la țintă.

Am ajuns la ușa lui Bădița.

– Totul e să nu-l găsim supărat sau chitrofonit, mi-a șoptit Ticuță. Dacă nu-i în toane bune, ne strănută.

Bădița ne-a deschis ușa puțin mirat de apariția noastră, o mirare imediat ștearsă cu un zâmbet larg, părintesc. Nu era în starea de strănut, adică să ne dea afară.

– Bună seara, Bădița. Am venit să văd ce mai faci, cum mai pui problema existenței. Și ca să nu vin cu mâna goală, uite, am adus un tânâr poet care o să-ți placă foarte mult. Doar trei poeme să asculți! Le-a bătut la mașină, că erau obraznice.

– Atât? Doar un tânăr poet? a mârâit Bădița.

– A, bineînțeles, și o sticlă de de rom de cea mai comună calitate, tot ce s-a putut găsi. Poftim, e pentru matale, ca să ai cu ce-ți servi musafirii, a zâmbit Ticuță întinzându-i o sticlă de un sfert bătrânului pictor.

– Mulțumesc, mulțumesc tare mult, dragul meu. Hai, poftiți. Dar, te rog, Ticuță, nu face din astea cu mine, a zis Bădița arătând sticla primită. Scoate-o și pe cealaltă!

Brusc zâmbetul de pe fața lui Ticuță a căzut parcă cu zgomot, s-a făcut praf. Apoi tot la fel de brusc a reapărut, când prietenul meu și-a dat una peste frunte, de era să-și mute chelia la ceafă:

– Iartă-mă, Bădița, am uitat că matale m-ai învățat asta!

Și, cu mâna tremurând, a scos și cealaltă sticlă din buzunarul paltonului. Bădița le-a luat pe amândouă și le-a pus în frigider. Apoi ne-a făcut semn cu mâna să intrăm în sufragerie. Să mai stăm de vorbă. Dar nu mult, că era obosit și ar fi vrut să se culce. A scăpat repede de noi, cât se poate de politicos, fără să ne cinstească.

Când am ieșit, parcul era în beznă, iar supărarea noastră îl întuneca și mai mult.

– Mai ai vreun sfat să-mi dai? l-am întrebat cu dezamăgire și cumva cu reproș pe Ticuță. Din înțelepciunea ta.

– Rămâne valabil ce ți-am spus: să nu scoți niciodată toată băutura pe care o ai. Iar când dai de unul care știe regula asta, n-o scoți deloc. Dar fii atent aici!

S-a întors brusc și m-a tras după el din nou la ușa pictorului. A sunat lung. Maestrul a scos prin crăpătură un cap îngropat într-un fes enorm, cu o față mânioasă. Însă Ticuță s-a făcut că nu vede și l-a luat scurt, cu tupeu:

– Ce faci, Bădița? Uite, tocmai treceam pe aici și m-am gândit să te întreb: îți mai trebuie romul ăla? Nu că am vrea să ni-l dai înapoi, dar măcar să-l bem aici.

Cam fără tragere de inimă, maestrul Vasile Mălinaș ne-a deschis ușa larg și ne-a îndrumat din nou spre sufragerie. A adus un sfert de rom, ni l-a pus pe masă, de fapt a cam trântit sticla, și s-a culcușit într-un fotoliu, trăgând până la ochi o pătură groasă de lână. Ne arăta că n-are niciun chef de noi. Și avea toate motivele, mai ales că-i sosise și ora de somn, destul de devreme la vârsta lui, oră de la care noi, mai tineri,  abia începeam să bântuim prin oraș, fiare delicate în căutarea unei prăzi olimpiene.

Dacă Bădița n-avea chef, aveam noi. Am ras sfertul de rom din două pupături. Și, cu un ultim rest de politețe, ne-am îndreptat singuri spre ieșire. Bădița nici nu ne-a condus, doar ne-a salutat rece pe sub sprâncene.

Din ușă, Ticuță i-a strigat, fără să-l vadă:

– Bădița, ia scoate și sticla cealaltă! Ce faci matale cu atâta rom?

Au urmat câteva clipe de tăcere. S-a auzit scârțâitul fotoliului, apoi ușa frigiderului. O mână a întins spre noi, în semiîntunericul holului îngust, o sticlă de Cuiuc plină cu rom. Nicio vorbă, doar gestul. Și tusea scurtă a lui Ticuță, de două ori, ca atunci când își dregea vocea înainte de o cântare. Am plecat.

– Să știi că Bădița e un om minunat, mi-a spus Ticuță la ieșirea din bloc. Eu așa îl știu. Dar, cu vârsta, uite că s-a mai schimbat. Înainte ținea la chefuri, făcea tot felul de poante; acum vii și-i faci cinste, iar el se supără. N-are decât. El cu supărarea, noi cu romul.

Ne-am așezat pe o bancă, în bătaia vântului de noiembrie, și Ticuță a scos sticla din buzunarul de la piept și a tras un gât cu sete. S-a strâmbat de parcă ar fi băut antigel. A mai tras un gât.

– E apă! Ne-a pus apă în sticlă, pezevenghiul bătrân! Dar ți-am spus eu că e o minune de om, n-ai cum să te superi pe el.

Ticuță mi-a dat mie sticla și am golit-o, gâl-gâl, gâl-gâl. De ciudă. De sete. Avea un vag, abia perceptibil gust de rom. Dar capacul, ce să zic, chiar mirosea bine-bine a rom.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!