Își face poetul un ceai, mănâncă o felie de pâine cu salam,
nu-i trebuie mai mult să pornească pe drumul eternității,
nici măcar un poem sau vreo apoftegmă strălucitoare.
Începe cu fotografiile și le arde cu tot ce amintește de trecut,
încât prezentul, nemaiavând nimic sub el, începe să plutească
prin casă ca un nor transparent din care picură când și când
un surâs condensat, o îmbrățișare destrămată,
funinginea unui sărut de demult. Și tunetul e un oftat.
Apoi arde lumânările una câte una, de tot,
topind și lumina lor în soarele din geam,
nimic, nimic să nu rămână.
Toată lemnăria o arde în mijlocul casei, iar scrumul
îl încarcă pe spinarea vântului, stârnit de bătăile inimii sale.
Cărțile, la fel, le arde de tot; cuvintele din ele frumos
se ridică la cer dând din aripi nevăzute
și se topesc departe, în stele, unde totul capătă sens.
La urmă și pereții îi topește poetul, doar cu mâna semn făcând,
și ei dispar ca și cum nici n-ar fi fost acolo
și poate chiar nici n-au fost, cine poate să știe?
În jurul lui nu rămâne nimic, nici măcar o silabă,
iar el, privind mulțumit la ceea ce nu se poate vedea,
își cheamă prietenii să se laude cu isprava-i.
Iată, le spune poetul,
pe aici a trecut timpul.
