Învățătorul Mihai Bejan a venit la redacție în cârjă, abia răsuflând, tremurând ca o drâmbă:
– Țăranii din Iași sunt pe moarte! a îngăimat el și, sfârșit de efort, asemenea hoplitului de la Maraton, s-a prăbușit pe scaun.
După ce și-a tras sufletul un sfert de ceas la aer condiționat, afară fiind clocot de soare, spaima lui s-a lămurit. Venerabilul învățător tocmai își revăzuse ulițele copilăriei, pe un mal de Prut – „Pentru ultima oară”, a spus el cu calmul omului învins de fatalitate – și era grozav de speriat de ce văzuse acolo.
– Dar țăranii din toată țara sunt pe cale de dispariție, i-am zis. Dar nu moare țăranul român, ci se transformă.
Învățătorul n-a fost întru totul de acord. Cică țăranii din părțile lui mor cum se moare, fiecare în felul lui, și ajung în cimitir cu mâinile pe piept. Dar cum așa? Păi, pe-acolo, un arendaș a strâns pământul de la toți, de la câteva sate, și-l lucrează singur. Iar țăranii, după ce din neam în neam au tot zgâriat pământul cu sapa, acum s-au trezit că nu mai au treabă. Stau așa, parcă păliți în moalele capului, se uită la cer, oftează, ies până la poartă, se întorc, se învârt prin curte, nu știu de ce să se apuce… Nu mai au ce face. Simt că și-au pierdut rostul. Și asta îi înnebunește.
– Se poate și muri din asta: din sentimentul inutilității, a zis domnul Bejan. Și chiar se moare. Vecinul meu, un băiat cu care am crescut, rămas la munca pământului, că n-a avut posibilități, și-a dat pământul în arendă și pe urmă, când s-a văzut fără ocupație, a suferit mult din cauza asta. A luat-o pe calea beției, s-a stins încet, de inimă rea.
La câteva zile după aceea am pornit spre Moldova. În nord, în satul mesagerului cuprins de panică, unde, zicea el, nebunia mușcă în toate părțile ca un câine turbat.
Luni – prima zi de odihnă
Țipătul metalic al sapelor bătute în gură, dis-de-dimineață, umple hudițele satelor ieșene de pe malul Prutului. Însă, cum mergi mai spre nord, prin cele câteva sate dintre Trifești și granița județului, muzica matinală a zilelor de prășit la păpușoi nu-ți mai izbește urechea. Soarele deja s-a înălțat, umed, din Prut, dar ulițele sunt pustii, iar pe câmp nici țipenie de prășitor, parcă ar fi zi sărbătoare cu cruce roșie în calendar. Trifești, Zaboloteni, Soloneț, Bivolari, Tabăra – sunt locurile unde a copilărit învățătorul Mihai Bejan și de unde s-a întors deunăzi, după o vizită de adio, speriat că țăranii înnebunesc sau dispar.
În Soloneț, pe la 8 dimineața, când prin alte părți prășitorii sunt deja vlăguiți de robotă pe răcoare, e liniște și tihnă ca într-un muzeu. Numai câte un cocoș întârziat își mai încearcă țignalul, un fumător gogește pe undeva, pe vreo prispă, scârțâie o poartă, un câine hămăie în lehamite. Dar iată că în somnolența asta neobișnuită se întâmplă ceva: o scenă bizară, văzută de la distanță, prin parbrizul mașinii, care mă scoate din amorțeală. Un bătrân, care scosese apă de la fântâna din drum și se îndrepta către casă cu găleata plină, deodată se oprește locului, face stânga-mprejur, se întoarce și varsă apa la loc în fântână!
Când ajung lângă el, îl întreb, mirat, de ce a făcut asta. Mă privește încruntat, cu niște ochi nisipoși, trecuți prin chinurile nesomnului și prin valurile beției de peste noapte, și zice, după o ezitare plină de neștiute temeri, că adică de ce-l întreb, să spună sau să nu spună, dându-și o palmă peste frunte:
– Vai de capul meu de om prost și bețiv, am uitat că nu mai am vacă!
– Cum așa?
– Eu de când mă știu, de copil, m-am sculat dimineața și am adăpat animalele. Zi de zi, toți anii ăștia, fără nicio zi de repaus, că animalul nu stă neadăpat. Ți-e milă să-l lași fără apă și mâncare, că e suflet și el. Acum, de când am dat tot pământul în arendă, nu mai am de unde să-i aduc buruian la vacă, nici de unde să-i mai cosesc fân pe iarnă. Primesc toate produsele din urma pământului, vreo șapte hectare, toamna, la poartă, după cum m-am tocmit cu arendașul. Și bani. Dacă am văzut așa, am dat vaca, ce era să fac? Nu prea mai țin oamenii vaci pe aici. Lapte cumpărăm de la chioșc. Na, și încă nu m-am învățat cu vaca lipsă, e a doua oară când mă duc să-i scot apă și uit că n-o mai am.
Pe la 10-11, în Bivolari, câțiva kilometri mai încolo, parcă-parcă ar fi – și nu prea – ceva vânzoleală pe strada principală. Lume puțină, care, vorba ardeleanului, ori se duce undeva, ori vine de undeva. Fete gătite ca de bal, bărbați vânjoși, buni de sapă, discutând la umbră, femei cu sacoșe, la market, băieți fără nicio treabă, copii zburdând. E o zi de luni.
Moș Toadere, criticul agricol
Totuși, peisajul oblomovist al satelor tresare uneori în secvențe palpitante. Undeva, pe dealurile cârpite cu parcele mici, cât să se tăvălească un cal, se zărește o siluetă metecăind aplecată prin păpușoii mici cât creionul. Prășește, rărește și țărnuiește cu încrâncenare de furnică. În altă parte, unul dă cu prășitoarea trasă de cal. Două femei stau sprijinite ciobănește în coada sapei și cu o mână își șterg de pe față sudorile grase.
– Aiștea îs aciia cari nu ș-o dat tăt pământu’ în arendî și le-o mai ramas șî lor ceava di omorât cu sapa, explică moș Toadere Voloșniuc în graiul lui moldovenesc, plin de moliciuni sonore și de scurtături fonetice, la fel ca pârleazurile care leagă una de alta grădinile megieșilor, pe unde o iei pe de-a dreptul.
Bătrânul plimbă pe șanțuri, la păscut, o vacă a făta; cum nu are altă treabă, mai bărbătească, stă cu băgare de seamă la ce se întâmplă pe dealuri și comentează cumva ca un critic de artă ranchiunos într-o expoziție neobișnuită: ăia-s proști că și-au păstrat pământul; ăilalți, mai din sus, nu l-au dat de fudulie, dar, cu fudulia lor, își leapădă acum pielea de pe mâini prin păpușoaie și tot n-au destulă mămăligă, nici cât amăgească un câine; iar muierile cele două, de colo, sunt plătite cu ziua: prășesc ele, dar buruiana crește din urma lor parcă udată la rădăcină. Nu intrăm noi în UE cu așa agricultură, cu sapa și cu plugul tras de o mârțoagă.
Ce face agricultura modernă din om
Pentru moș Toadere, agricultura cu plugul tras de cal sau cu sapa e un moft. Iașul e calamitat – neologismele nu-i displac moșului – când de inundații, când de secetă, când de ger. Ba chiar, de ce nu, și de funcționarii de la Direcția Agricolă și din minister. Ba într-un an, ba în altul, nu te alegi cu nimic din ogor, că așa-i când lași agricultura la mila lui Dumnezeu, care dă ploaie sau nu dă, care poate îți îngheață sămânța în brazdă, iarna, sau îți trimite vara un val de lăcuste să radă toată producția până la rădăcină. Și atunci stai și bați din buze. Dar cine și-a dat pământul la arendaș și-a primit partea, conform înțelegerii, chit că seceta a ars grâul în pământ sau l-a făcut polog grindina. Ba chiar mai mult decât ar fi scos singuri, muncind pământul ca și până acum, manual. Și a stat și degeaba, colo, la umbră, nu și-a mai rupt ciolanele pe câmp, dând cu sapa în văpaia soarelui. Numai că afacerea asta cu arendașul are și părți mai puțin bune. Uite, ajung oameni mai des la spital, mai ales nevestele. Ele au rămas fără un rost pe vară, nemaiavând de lucru la câmp, bărbații la fel, așa că plictiseala a înmulțit bătăile și a făcut dever la bodegi. C-așa-i omul când n-are ce face, o ia cu băutura, caută harță, îi trec tot felul de prostii prin cap. Și dă în depresie. Ia să vezi, de curiozitate, dacă se poate afla cumva, câți săteni rămași fără ocupație au ajuns la Socola, unde doctorii încearcă să le repare cu pastile sufletul tânjitor după hâșcâitul sapei în țărnă.
Dar la fel de adevărat e că, tot așa, unii au început să meargă mai des la biserică și câțiva chiar s-au apucat de citit, la bătrânețe, învolburând colbul din bibliotecile școlilor. Asta e încă o partea bună a lucrurilor. În ogrăzi se înalță tot mai multe antene prin satelit; la cârciumi, printre obișnuitele bârfe locale, se mai aud și comentarii la documentarele senzaționale de pe Discovery” ori National Geografic.
Rămași fără ocupația tuturor înaintașilor lor, flăcăii se rostuiesc prin străinătăți și vin de acolo și cu un ban mai ban decât leul, dar și cu povești care împrospătează satele, ceva ce n-au văzut decât ei și bunicii lor, cei care s-au dus după nemți până în Munții Tatra.
– Pe ceilalți, din generațiile de mijloc, zice sociologul Dan Lungu, din Iași, nostalgia lucrului manual în agricultură, ancestral, îi împinge în prăpastia șipului cu rachiu ieftin sau în revolte mute, consumate pe prispă, seara, la o țigară. Sau la câte o sapă în cap.
Arendașul cu față umană
– După ce-am desființat ceapeurile, am dat titluri de proprietate și atunci s-au trezit proprietari, toți, chiar și foștii muncitori de prin fabrici, dar nici nu știau cum, nici nu aveau cu ce să lucreze pământul, spune Neculai Olariu, director adjunct la Direcția Agricolă Iași. Era firească și necesară apariția unor meseriași, a unor specialiști care să preia munca asta și s-o aducă la nivelul secolului 21. Ăștia sunt arendașii. Însă numai 30 la sută din cele 256.000 de hectare de teren arabil din Iași sunt exploatate în ferme mai mari de 30 de hectare. E încă foarte puțin. Practic, toată agricultura județului e susținută de câțiva oameni.
Inginerul agronom Vasile Lungu, arendașul, e răspunzător de toate aceste schimbări de ardere în motorașul milenar al satelor de pe Prut. S-a întins pe 2.500 de hectare – parte cumpărate, parte luate în arendă, cât 40 de ferme obișnuite în UE –, a schimbat sapa-n tractor și stă-n brazdă și ară; cu 45 de oameni, face, și încă mai cu folos, ce făceau mii de țărani din trei comune. N-a fost unul dintre potentații rurali care au pus gabja pe averea fostelor ceapeuri, ci a luat-o de jos – de la pământ, desigur. În 2001 n-avea niciun tractor, nicio discuitoare. La un an după ce a pus pe picioare ferma de azi, strânsese în jurul lui, în primul rând de la neamuri și de la vecini, doar 150 de hectare. Lumea s-a mișcat greu, oamenii nu voiau să dea în arendă pământul recăpătat cu greu după atâția ani de colectivism, ezitau. Mai erau și câțiva clonțoși care se opuneau fățiș, cu îndârjire, ba mai făceau și propagandă prin sate împotriva arendașului.
– A funcționat modelul fals al arendașului exploatator. Un model literar într-o lume care știa de la școală că arendașul îți pune botniță, explică inginerul Lungu.
I-au trebuit trei ani să adune 2.500 de hectare, suprafață compactă, pe care să le poată lucra în voie cu utilajele nemțești sau americane. Tractoare scumpe, la peste 200.000 de euro bucata, cu calculator, numai le pui în brazdă și ele își fac singure treaba, în cel mai bun fel cu putință, fiecare lucrând cât zece tractoare românești. Care, ce să vezi, nu-s nici pe departe cele mai bune din lume, cum susținea propaganda comunistă. Acum, văzând că merge treaba și că le vine grâul acasă, fără ca ei să ridice un deget, vor toți să dea în arendă, însă ferma inginerului Lungu a ajuns la limita maximă, când fiecare nou hectar devine prea scump pentru a fi lucrat.
„Nu mai suntem buni la nimic pe lumea asta!”
Dis-de-dimineață, la ora când, altădată, își mâncau mămăliga cu fasole pe câmp, trei inși beau scandilic la una dintre numeroasele cârciumi din Bivolari.
– Ce să facem și noi? Pe toți îi găsești la crâșmă, că ce să facă și ei dacă nu mai au treabă altă de făcut? zice Ioan Balan, fost tractorist.
A muncit un timp și la ferma lui Vasile Lungu, dar se pare că a nimerit odată pe lângă un soi de păpușoi tare ciudați, ai naibii, cum treceai pe lângă ei, cum îți sărea știuletele în sacoșă. Și a fost concediat. Și el, și bețivii, și puturoșii
– Omul te plătește boierește, dar dacă te-a prins că ai furat un șurub sau un păpușoi, pa! recunoaște tractoristul, udându-și instalația cu încă un rachiu incredibil de matinal.
– Iaca aici ne topim pensioara, subvenția pe hectar de la guvern și alocațiile de la nepoți, râde într-un dinte Dumitru Rotaru.
Ridică și el din umeri: că ce altceva să facă de dimineață, dacă de prășit nu mai are?
– O să bem de plictiseală și-o să mergem toți la Socola, la nebuni, că ne sculăm cu noaptea-n cap, mai zice moșul, și ne uităm toată vara cum se duce Prutul la vale, și iar mai bem oleacă, dacă avem: dacă nu, pe datorie, și așteptăm să vină remorca la poartă cu grâu, cu păpușoi, cu ceva. Nu mai suntem buni la nimic pe lumea asta!
Americanii mănâncă popcorn românesc
Pe 2.500 de hectare, între Trifești și Tabăra, inginerul Lungu produce numai grâu și porumb de sămânță pentru firme precum Pioneer, Montanto sau KDS. Din banii câștigați, cumpără pentru fiecare proprietar 3 tone de știuleți la hectar, 800 kg. de grâu, 600 de floarea-soarelui sau 30 de kg. de zahăr. Cu atât s-a înțeles cu proprietarii. Mai mult decât scoteau ei înainte.
Pe la început, într-un an secetos, nu s-a făcut recoltă deloc. Dar învoiala trebuia respectată. Vasile Lungu a cumpărat atunci porumb din Călărași, grâu din Timiș, zahăr din Brașov, de pe unde s-a făcut producție, și și-a plătit până la ultimul leu obligațiile din contractul de arendă. După seceta aia, guvernul Năstase a lansat cu surle și trâmbițe un program național de relansare a sistemelor de irigații.
– Eu trebuia să cumpăr utilajul, cu banul jos, iar Ministerul Agriculturii să-mi dea, după aceea, jumătate de bani înapoi, povestește Vasile Lungu. Am făcut un împrumut de jumătate de milion de euro și am cumpărat două instalații de irigat mobile, care îmi udă 80 de hectare pe zi. Eu am fost primul pe listă, la Iași, dar subvenția de la minister n-a mai ajuns și la mine; ministrul Petre Daea a împărțit fondurile pe ochi frumoși, mai ales pe la oltenii lui, iar eu și alți agricultori din Moldova am rămas cu datorii în bancă. Datorii neplanificate, aproape imposibil de achitat. A trebuit să fac alte credite, să garantez cu recolta, cu bunurile personale, cu bunuri puse gaj de prieteni, ca să achit în câțiva ani și să mă pot reapuca de treabă.
Lumea crede că fermierul Vasile Lungu învârte banii cu lopata, însă, de fapt, la câte țepe a luat el de la stat, e plin de datorii la bănci și n-a rămas decât cu plăcerea oarecum aventurieră de a lucra zi-lumină „în natură, la pământ, în aer curat”. Și că îi vede pe oameni, rămași fără exercițiul datului cu sapa, începând să trăiască altfel. Mai bine.
A construit în vârful dealului o tabără ca o cazarmă, are grădină de legume, crește animale, are cantină, dormitoare, chiar și o cramă, tot ce trebuie ca să-i țină acolo pe muncitori în timpul campaniilor agricole, fiindcă dacă-i scapă în sat, pe la cârciumi, greu îi mai adună la muncă. I-a școlit pe toți, pe banii lui, ca să poată lucra pe utilajele moderne aduse din străinătate. Când le dă drumul în câmp, călare pe combinele și tractoarele de ultimă generație, muncitorii lui – vreo 40 din totalul de fix 49 de angajați, cu tot cu director – fac de două ori mai repede și de zece ori mai bine toată treaba pe care înainte se chinuiau s-o facă, scurmând cu sapa în pământ, mii de ceapiști din satele din zonă.
Cam tot atâția stau în sat, cu mâinile în sân, și mârâie nemulțumiți, vor să stârnească o revoltă împotriva arendașului, să se întoarcă lucrurile cum au fost, fiecare să-și lucreze cum poate bucățica lui de pământ. Că arenda ar fi, cică, tot un fel de colectiv, de care oamenii s-au săturat. Însă doar mârâie, nu reușesc să convingă pe nimeni să se retragă din învoială, și nici chiar ei înșiși nu o fac. Când dă omul de bine, nu-l mai dezlipești de acolo, chiar dacă țipă că e rău – și țipă, că așa e românul, niciodată nu e mulțumit.
(Cotidianul, iulie 2006)
