 |
| Fotografii de Elena Iluță |
Se temea că va răsări soarele. Au spus la aparat că vremea se va încălzi neașteptat, auzise și el – dar parcă puteai să-i crezi pe ăia de la meteo, că ce spun ei aia se va și întâmpla?; nu, nu, dar, uite, de data asta chiar așa era, o nimeriseră: de după dealul Săratei licăreau luminile subțiri ale unei dimineți cum nu mai fusese demult, din noiembrie, când au dat zăpezile.
Ticu rupse un țurțure din streașină și-și frecă obrazul cu el, gâtul, dădu și pe frunte, după urechi, cu mișcări încete; apoi îl sparse cu ciudă de perete – „Na!“ Până fumă o țigară, ultima din pachet, așa, pe inima goală, soarele săltă de-a binelea, se vedea că va fi cald în ziua aceea. Ticu mormăi ceva privind chiorâș în sus, spre Sărata.
Până după-amiază nu mai ieși din casă. Coborî din pod, doar ca să-și facă de lucru, câteva coșărci de păpușoi, îi desfăcă și puse grăunțele în saci. Numărase și rândurile de boabe de pe știuleți, boabele, dar tot nu se liniștise: se temea de ceva, ca și noaptea trecută, când s-a dus cu Costan la furat păpușoi de la ceapeu. Tresărea de fiecare dată când un țurțure se spărgea de pământ cu zgomot surd, de păstaie călcată. Privea speriat pe geam, de pe care florile de gheață dispăruseră; țârâia din streșini, cerul era limpede, de un albastru ca-n cărțile de-a-ntâia.
Nici nu-i era foame. Își mai răsuci niște chiștoace într-un colț de ziar, scoase dintre perne sticla cu un rest de rachiu și o goli dintr-un gât. Îl ardea, îi plăcea cum îl arde. Cu trambucul fumegând între degete, păși alene spre ușă. Să iasă afară, în risipa soarelui. Toată ziua nu se gândise la nimic. Putea sta zile întregi și mai mult așa, fără niciun gând, în afara lumii. Rămase câteva clipe cu mâna pe clampa rece, mai trase câteve fumuri grele, întârziind cât mai mult clipa în care avea să iasă în lumină. Și când păși afară, cu fața buhăită de băutură și de nesomn, rămase locului, parcă rezemat ca într-o bâtă în înjurătura pe care o zvârli furios:
– Soarele mă-tii de soare!
Zăpadă se mai vedea doar pe sub gardul de haldani, pe lângă stogul de paie și, pe deal, la lutărie, o pată albă, mai mare. Fără ciubote nici nu te puteai gândi să răzbați prin mocirla din ogradă și Ticu nu avea ciubote… adică avea, dar i le luase maică-sa de dimineață. Oricum, și alea erau sparte, mergea cu ele ca desculț. Ocoli pe prispă și se ușură după casă, în butoiul de tablă, direct pe placa de gheață lăptoasă ce plutea deasupra.
„Ăsta-i Costan“, își zise, auzind înjurături din drum. Alergă în fața casei, încălecă pe cerdac și continuă să pufăie din trambucul care-i ardea unghiile. Costan se învârtea bodogănind pe lângă căruța înfiptă până la butuci în glod, tot așeza gurile de ham pe piepturile iepelor costelive – se făcea că nu-l vede pe Ticu –, hai, Murguța, se ruga el, hai, Căprioara, hai odată, răcnea, haida, dii, belitelor! – și le pocnea cu lăturașul peste crupe, cu piciorul în burtă, cu pumnii peste boturile din care se scurgeau sfori de spumă înroșită. Iepele se încordau în hamuri, speriate, gâfâiau, de sub copite le săreau golomoațe de glod, ca niște broaște, apoi se opreau neputincioase, înțepenite și ele în noroi, răsuflau repede, ffu-fffuîîîh, nările și pielea, arse de ciomag, li se zbăteau în spasme.
– Hai, bă, încoace, adu-mi o țigară! – îi strigă Ticu de-acolo, că adică ce tot bate el animalele, nu vede că-s neputincioase și le schilodește degeaba? Costan se mai uită o dată lung la căruță, își scoase căciula plină de aburi și înotă prin nămol pănă la cerdac; își smulgea anevoie cizmele, la fiecare pas, de parcă pământului l-ar fi supt în adânc.
– Eu nu dau drumul nici la găini, și tu te pornești la moară, hă? Doar aseară n-ai băut cine știe ce. Gata cu plimbările, salut! – a dat glodul, gata, s-a terminat!
– Parcă cine-a știut? Așa a fost planificat, pentru azi. Dar omor caii degeaba, n-am cum ieși din sat, e clar. Tu mai ai făină? Eu nu mai am. Oleacă, acolo… Cu ce mai face mamaia mămăligă până s-o usca drumul?
– Mai știi? Poate-ngheață…
– Ce să-nghețe, de-amu vremea-i pe încălzire. Prea s-a pornit deodată. Parcă fată pământul, nu alta, te-nghite glodul. Al lui Marcu s-a înfundat cu tractorul în fața satului. Cine-l mai scoate de-acolo? Se ducea la Albești, după marfă, dar de-acuma…
Tăcură amândoi o vreme. Se auzea numai gâlgâitul apei prin făgașuri. Cel mai cuminte era să descarce sacii pe prispă la Ticu și să-i lase acolo până ce s-o face drumul de mers pe el. Ori se întoarce vremea și îngheață la loc, ori o ține tot așa cu soare și se usucă. Descărca numai Costan, icnind sub saci, cu hainele năclăite, cu pete ca de ciumă pe obraji, de glod împroșcat. Ticu stătea pe prispă și îi fuma țigările. Terminând de cărat sacii din căruță, Costan se spălă pe față și pe mâini în butoiul din spatele casei și trase apoi din pufoaică o jumătate de rachiu de sfeclă. Niciodată nu pleca la drum fără o jumătate. Își aprinse o țigară și-și înfundă capul în gulerul șubei, mirosind a cal.
N-au scos un cuvânt până nu au dat gata rachiul. Atunci Ticu se ridică și intră în casă, târându-și picioarele ca un bătrân ologit de reumă. Și chiar așa arăta, prea bătrân pentru cei vreo patruzeci de ani ai săi. Costan, și el cu fața pământie și țepoasă, îl urmă încălțat, își scoase numai pufoaica și se așeză lângă sobă, cu cizmele pe mătură, să nu murdărească țoalele. Ronțăiau sâmburi de bostan, fumau și se rânduiau la sticla lui Costan.
– Oare în țările calde o fi glod? – se auzi Ticu într-un târziu. Curăța cartofi și-i cocea pe plită. Apăsa feliile cu cuțitul ca să nu sfărâie. Nu aștepta un răspuns, poate că nici nu fusese o întrebare, ci doar un gând care-i scăpase pe gură, unul din acele gânduri cețoase care, cu toată împotrivirea lui, îi mai veneau în cap în acele zile de liniște absolută, când nu se gândea la nimic.
– Eu cred că da, nene Ticu, că doar la ecuator plouă, nu? Numa-n Sahara nu se face glod, că nu plouă. Dar ce te faci cu atâta nisip? Tot un căcat! Nicăieri în lume nu-i bine, eu așa cred, oricât ai da-o după deget. Ori inundații, ori omăt, ori prea nisip, ori prea pădure, totuna-i, dar parcă nimic, nimic nu-i mai rău ca glodul de la noi: îți intră și-n suflet, Ticule, Paștele mă-sii!…
Acum îl tutuia: simțise că a spus niște lucruri adânci, sau, dacă nu grozave, din inimă – în tot cazul, lucruri pe care Ticu nu le-ar fi putut spune niciodată într-o frază atât de lungă, și asta-i dădea oarece importanță, deci și dreptul să-l tutuiască, dar Ticu nu sesiză nici subtila schimbare, nici că afară începuse să se întunece. Costan se întinse și aprinse lampa din perete, fără să-și urnească picioarele de pe mătură.
– Iaca vine și țața Maria, spuse Costan.
Mama lui Ticu intră clătinându-se și plângând scâncit. Era mai măzăcită decât Costan, se vedea că alunecase și se târâse prin glod.
– Ai adus ceva, mamaie? – mormăi Ticu de pe lejancă, unde-și trăsese o sită cu felii de cartof, coapte – s-au i-ai muncit și azi pe degeaba?
– Na zece lei și sticla asta de satelit, Ticușor, na și ție, îi gata prefăcut…
Bătrâna zvârli în tindă paltonul murdar și se așeză pe muchia patului, ca în casa altuia, cu mâinile în poală, plângând.
– Amu ce mai ragi degeaba? – răcni Ticu, izbind cu pumnul în sobă –, ce mai ragi?
– Dacă vine sfârșitul lumii… A văzut Soltănica semne. Gataaa! N-ai umblat pe lângă casă? Ce glodăraie! S-a umflat glodul, ne-a răsturnat haldanii din gard, a înfundat și cotețul…
Vru să-și facă o cruce spre icoană, dar se opri la jumătatea gestului, cu fața strâmbată de durere.
– Și cred că mi-am scrântit și mâna, gemu ea.
Asta-l scoase din sărite pe Ticu: bine, glodul curge, crește cât prispa, a dărâmat gardul, s-a înfundat cotețul, pe drum nu se mai poate merge cu căruța, dar de ce ea să-și scrântească mâna? Cine să mai muncească la Țațana? Veni tremurând spre bătrână, trezit din amorțeala în care zăcuse toată ziua, și-i trase o palmă peste gură și încă una, de-andoaselea, la întâmplare, o pisă cu pumnii, înjurând, nafura mă-tii de babă bețivă, na!, mai rupe-ți mâna, mai rupe-ți-o… și când îi veni bine o lovi cu genunchiul în frunte. Femeia se chirci între perne și rămase acolo tremurând, doar niște scâncete de cățel scotea.
Ticu rasuflă de câteva ori, îi mai dădu niște pumni, mai cu milă, apoi îi smulse sticla de satelit din pestelcă și ieși cu ea afară, negru la față ca glodul. Ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, Costan îl urmă cu pufoaica sub braț.
– Mă duc să-mi duc caii acasă…
– Stai aici, șopti Ticu, mai mult rugându-l, mai stai, că, de-amu, cu căruța goală, ajungi tu până devale, la grajd… Stai acolo, pe saci. Mai stai, că vin și eu.
Reveni repede din tindă, cu buzunarele pline de grăunțe, și se duse în drum, la iepe. Le dădu să mănânce din mână și își înfundă ochii în ochii lor ca să nu mai vadă noroiul târându-se la vale.
– Și mie mi-e milă de animale, spuse Costan când Ticu se întoarse și i se așeză alături, pe un sac. Cel mai tare mi-e milă de vitele de la colectiv. Președintele a spus să facem silozul tocmai la covălie. Cum să aducem noi acuma siloz la vaci, de la dracu-n praznic? Omori niște cai pentru o sută de kile de furaj, că cu glodul ăsta nu poți pune mai mult de-o sută pe căruță, dacă pui și-atât… Mergi cum mergi, dar când ajungi la cotitură, amin, nu te mai urnești de acolo, bădie! Ce, murea cineva dacă făceam parcul unde-a fost anul trecut? Era aproape, nu?, puteai să cari și cu brațul… Și nici nu este, bre, mâncare la vaci. Matale ai auzit vreodată cum rag o sută de vaci flămânde?
– Vacile ca vacile, Costănel, dar dacă glodul ține până prin aprilie-mai, încolo, ce mâncăm noi? Dacă murim de foame? Putem noi să tăiem vacile lor? Nu. De ce nu putem? Iaca nu putem. Că-s vacile lor. Eu oricum nu tai vaci. Tu ai auzit cum rag o sută de vaci la abator? Ha? Eu am auzit. Și de atunci nu mai tai vaci. O să mănânc fasole. Iaca, vreo două fasole mai am și n-o să mor eu de foame.
– Nu moare nimeni că ne-aduce mâncare cu elicopterul, ca la televizor: am văzut eu cu ochii mei la televizor cum le aducea cu elicopterul mâncare la niște oameni din India, care aveau inundații. A, poate o să slăbim oleacă, atât… Și pufni în râs, fără să-i spună și lui Ticu de ce. Apoi tăcură și tăcerea aceea îi stânjenea pentru întâia oară. Parcă le era rușine unuia de altul. Tăceau și rotunjeau boțuri din glodul de pe cizmele lui Costan și le aruncau în mâlul din curte ca să le asculte plescăitul. Se întunecase de-a binelea și bezna le pria, chiar le plăcea să stea împreună pe prispă și să nu-și spună nimic, doar să mai tragă câte un gât mic de spirt. Fumau din țigările asudate ale lui Costan, care ciulea urechile, dar nu reușea să prindă niciun sunet din sat, parcă vântul primăvăratic adormise lumea, așa cum auzise el într-o poveste, mai demult; nu se vedea nicio lumină în sat, nici luna, cerul era negru, ca făcut din noroi și noroiul acela care înghițea satul se scurgea de acolo, din cer. Iepele fornăiră și rupseră tăcerea neagră.
– De-acum mă duc și eu pe-acasă, nene Ticu. Și-n drum să mă opresc și pe la președinte, să-i spun că n-am putut, nu m-am putut duce la moară… Ce s-a face atâta omenet fără mămăligă?
Vorbise moale, mai mult ca o rugăminte. Și tot așa, mai mult se rugă să plece când Ticu îi ceru să mai stea, că nu-i nicio grabă.
– Du-te-n mă-ta-n cur, ce mai stai?, se răsti Ticu la el, la urmă. Și să-ți iei și păpușoii de pe prispa mea, imediat!
– Nu-i mai pot duce înapoi, nene Ticu, pe glodul ăsta, lasă-i aici. Nu așa ai spus? Nu așa ne-am înțeles?
– Ia-i, ia-i, cum îți spun!, strigă Ticu. Și, neputând aburca un sac, îl dezlegă la gură și începu să arunce grăunțele peste cerdac. Ușoara beție îi trecuse și în noua lui luciditate nu vedea decât sacii aceia, din care tot cărăbănea grăunțe cu pumnii. La început Costan rămase mut, apoi, într-o străfulgerare, trase cuțitul de sub flaneaua de melană, spintecă un sac și începu și el să arunce grăunțe în noroi. Zvârlea grăunțe și râdea.
– Ia să vezi matale ce păpușoi frumoși o să crească-n ogradă, hă-hă-hă… poa᾿ să vină glodul potop, hă-hă-hă. Hi! Că din pământul ăsta care ne omoară crește păpușoiul! Și plecă acasă chiuind, învârtind deasupra capului un sac tăiat din care boabele săreau roată-mprejur.
Ticu îl mai auzi încă un timp râzând în drum și apoi strigând la iepe să urnească mai repede căruța din noroi. El rămase până târziu pe prispă, până când luna se așeză pe cer, deasupra casei. Ar fi vrut să doarmă, dar, nici el nu știa de ce, de data asta îi era greață să intre în casă, unde maică-sa sforăia între perne, cu nasul în voma ei iute, și greață de ploaia măruntă care se pornise. Închise bine ușa, ca să nu pătrundă noroiul în tindă, își suflecă pantalonii și ieși, desculț, în drum. Ajunse în marginea satului ținându-se de garduri, plescăind prin glod, și de acolo luă pieptiș drumul Săratei, spre Prut, de unde avea să răsară iar soarele, în zori. Ghicea prin beznă drumul către apa învolburată și neagră de atâtea suflete înghițite.
8 comments
Dincolo de text, foarte sugestive imaginile !
Lucram in familie.
Dincolo de imagini, extraordinar textul!
„ia-i”, moldovene, nu „i-ai”
Așa e, Anonimule. Am corectat. O s-o penalizez pe doamna care mi-a cules textul.
Viorele, ai dat jos kilele ???caci vrem sa te citim pana la adanci batraneti 😉
Da, le-am dat un pic mai jos.
excelent scris, ca de obicei 🙂