Gustul amar al mărului românesc

            Mi s-a făcut o copie după buletin şi mi s-a pus în braţe o găleată, cu indicaţia severă să am grijă de ea şi în somn, ca soldatul de puşcă: acestea au fost toate formalităţile pentru a deveni zilier. Fără să ştie cineva că sunt ziarist. Un sfert de oră mai târziu, începeam, buimac, o săptămână de lucru la cules mere în livezile din jurul Fălticeniului. Un oraş plin de şomeri, unde, însă, proprietarii de livezi nu găsesc mână de lucru la cules.

Fotografii de Viorel Ilișoi

            Nici nu s-a luminat bine de ziuă, luni, pe la şase şi ceva dimineaţa, când ajung la poarta Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură din Fălticeni, cu rucsacul în spate, ca să mă tocmesc zilier la cules de mere. Cu o zi înainte dădusem o raită pe la particulari, dar nu m-a angajat niciunul. Ei plătesc la negru şi se feresc de figurile noi, mai ales de când s-a auzit că guvernul vrea să ia impozit şi de la zilieri. Particularii lucrează an de an cam cu aceiaşi oameni, greu intri la ei dacă nu te ştiu sau dacă nu eşti adus de unul de-al lor.

La plecarea din Bucureşti îmi ziceam că e o muncă atât de frumoasă, plină de parfum şi romantism… dar când ajung la fermă plouă şi bate vântul, cerul stă lipit pe livadă ca o cârpă udă. Poftim de mai visează!

            În ghereta portarului mai sunt doi inşi. Aşteaptă să capete ceva de lucru. Curând va veni cineva să îi pună la treabă. Amândoi sunt foşti angajaţi ai staţiunii pomicole şi au venit şi la câştig, cât o fi, dar şi pentru că încă se mai simt legaţi cumva de ferma asta şi nu i-a răbdat sufletul, ca pe atâţia alţi şomeri din Fălticeni, să stea acasă şi să roadă liniştiţi ciolănelul ajutorului de şomaj, când s-a anunţat la televizor că directorul Gheorghe Iacobuţă nu găseşte în oraş mână de lucru şi e nevoit să aducă zilieri de prin cele mai sărace sate din judeţul Botoşani şi chiar din Basarabia. Banii n-ar fi ei mulţi, maxim 36-40 de lei pe zi, pentru un culegător harnic, plus trei mese pe zi şi un sac de mere la sfârşitul campaniei de cules.

            – Dar ce să faci? E mai bine să stai acasă şi să nu faci nimic pe sărăcia şi pe criza asta? Măcar ai mâncarea asigurată o lună de zile şi mai pleci şi cu un ban acasă. Acum fiecare bănuţ e bun! – spune unul, ca să justifice de ce el, mecanizator priceput, acceptă munca asta necalificată, de culegător de mere.

            Le spun povestea însăilată în cap, de la hotel până la fermă: că sunt din Bucureşti, controlor tehnic de calitate la o fabrică de ţigări; că am fost dat în şomaj tehnic o perioadă şi am venit pe la ibovnica mea din Suceava…; şi că, până voi reîncepe lucrul la fabrică, mai culeg şi mere, na, ce să fac altceva? Să pierd timpul, când pot să câştig ceva acolo? Că e grea viaţa la Bucureşti. Port nişte haine mai vechi, dar încă bune. Mi-am reactivat rapid şi natural accentul moldovenesc, că doar mă trag de prin părţile locului, şi asta îi face să mă accepte mai uşor alături de ei, mă primesc în discuţia lor şi încep şi eu să înjur guvernul cu ei şi să mă plâng că nimic nu merge în ţara asta, jos ăla, jos ălalaltul, hoţii!

Se crapă de ziuă şi încep să se zărească vârfurile livezilor. Valurile verzi acoperă toate dealurile dimprejur, cât vezi cu ochii. Mă taie un fior până în degetele de la picioare: aici e de muncă, dom’le, nu e o plimbare zglobie din pom în pom, cu un coşuleţ pe braţ şi cu o floricică între dinţi. Brusc mă potopesc amintiri urâte din anii de şcoală, când mergeam încolonaţi la practică agricolă, la cules mere, iar tehnicienii urlau întruna la noi să umblăm cu merele „ca cu ouăle”, să nu le lovim.

            Intră în gheretă doamna Aguriţa Aftudor-Manolache, inginera, şi mă scoate din vârtejul amintirilor negre. Pe cei doi din Fălticeni, foşti angajaţi, îi trimite undeva la muncă. Pe mine, după ce îi spun povestea: cetecist, ţigarete, şomaj tehnic, ibovnică, nevoia te obligă şi aşa mai departe, mă lipeşte la o echipă de zilieri adunaţi de prin sate din Botoşani şi Suceava. Îmi cere buletinul ca să îi facă o copie. Nu o miră că vine cineva din Bucureşti la cules mere. Au mai fost unii şi din Mangalia, din Alba, din Arad… dar de unde nu vin? Că există o adevărată clasă de zilieri, umblă tot anul de colo-colo, numai cu o geantă la ei, şi muncesc pe unde apucă. Din asta trăiesc. Iarna curăţă pomi la Voineşti, primăvara taie la vie în Iaşi, marcotează la Panciu, vara culeg cireşe, spicuiesc porumbul prin Banat, culeg piersici la Tortomanu, apoi struguri la Murfatlar, acum vin la mere la Fălticeni, apoi la desfăcat păpușoi în Vaslui… şi tot aşa: mereu este câte ceva de făcut. Două-trei luni, iarna, se retrag pe la casele lor şi consumă ce au adunat peste vară.

            În drum spre dormitor, inginera mă ţine tot timpul agăţat în colţul privirii şi îşi tot cere scuze, încurcată, că nu-s prea bune condiţiile de cazare, poate eu sunt învăţat altfel, la Bucureşti… După ce-am stat atâţia ani în dormitoare comune la casa de copii, la internat, în armată, sunt obişnuit – îi spun. Şi, la urma urmei, n-am venit la hotel, nu?

Însă, când fac un pas în dormitor, rămân înţepenit. Vreo zece oameni, bărbaţi şi femei, înfofoliţi şi somnoroşi, se desprind ca nişte fantome din paturile de fier, ruginite şi răsucite, puse unul peste altul, şi se zgâiesc la mine ca la femeia cu cap de bou din bâlci. Chiar nu se aşteptau să le mai vină un coleg. Nu prea se bat oamenii să prindă un loc la cules de mere. Cu două zile înainte mai veniseră câţiva, au stat o zi şi, când au dat de greu, şi-au pus coada pe spinare şi au plecat lasând colb în urma lor.

            Jegul din dormitor nu e atât de gros, încât să nu mai încapă şi paturile, şi oamenii. Mirosul de funingine, de la sobă, intră ca un băț în plămâni. Totul e vechi şi murdar, sărăcia lucie rânjeşte de peste tot. Doamna ingineră îmi găseşte un pat liber. Obligatoriu unul la parter, fiindcă aş putea, burduhos cum sunt, să cad de la etaj cu pat cu tot, să-mi rup gâtul şi să mai omor unul de dedesubt. Salteaua nu e mai groasă decât o turtă şi are câlţii îngrămădiţi în colţuri. Miroase a cal. N-am cearşaf, pătura găurită e întinsă direct pe saltea.

Mă aşez pe marginea patului şi mă uit cam speriat în jur. Veteranii nici nu mă bagă în seamă. Încep să scoată de pe sub perne, de pe sub pat, din pungi, dărăburi de pâine şi înfulecă, fiecare la patul lui. Pâine şi salam. Inginera îmi spune că eu voi intra în porţie de la prânz. Ce-i drept, mi-e cam foame. Vecinul meu de pat, un băiat roşcovan şi cu puf galben pe faţă ca o piersică uriaşă, cu ochi, îmi întinde un coltuc de pâine, rupe şi o bucată de salam din felia lui, fără să spună ceva. Doar gestul. Iau mâncarea şi încep să molfăi stânjenit. Dormitorul, atât de murdar, e un loc în care mâncatul ar trebui interzis. Dar şi salamul ar trebui interzis de la consum. E un fel de burete din care, când muşti, ţâşneşte şi îţi umple gura o zeamă cleioasă cu gust de piele de găină. Reuşesc să înghit produsul cu multă pâine, pe nemestecate.

Doamna ingineră îmi aduce o găleată, mi-o pune în braţe şi îmi dă de grijă să n-o pierd, să o port cu mine peste tot pe unde mă duc. Pun găleata sub pat şi mă întind ca un fachir, cu gândul să dorm, fiindcă afară plouă şi nimeni nu culege mere pe ploaie; atâta lucru ştiu şi eu din copilăria mea la ţară. Într-adevăr, azi nu ieşim la cules. Ci mergem în depozit la sortat mere. Până să pricep despre ce e vorba, mă trezesc prins în grupul noilor mei colegi care mănâncă din mers, mă îndrept o dată cu ei către depozit.

            Un domn în vârstă, în anticamera pensiei, ne ia în primire. Ţipă tare. Asta pare să fie însuşirea care îi asigură postul de băgător de seamă. Toată ziua nu pune mâna să ridice un măr de jos, numai se plimbă printre noi şi, din când în când, mai ţipă, nu ştiu de ce.

            Treaba e simplă: merele sunt puse la grămadă în containere, iar noi trebuie să le sortăm pe trei categorii. Ni se şi explică, mai ales mie, novicele: merele sunt mari, mijlocii şi mici. Exact cum bănuiam şi eu. Explicaţia merge şi mai adânc: merele mari sunt de calitatea întâi, cele mijlocii, de calitatea a doua, iar cele mici de calitatea a treia. Ultimele, mai spune supraveghetorul, merg la industrializare: la suc, la rachiu, la gem, la marmeladă. Ca să pricep şi mai bine, el ia două mere şi mi le bagă în ochi:

            – Acesta este un măr mare, care va să zică de calitatea întâia. Iată, acesta este un măr mic, este industrie. Deci: acesta e calitate, acesta e industrie. Pui calitatea la calitate şi industria la industrie.

            Avem chiar şi o măsură la îndemână, un placaj cu găuri, de la mare la mică, pentru fiecare categorie în parte. Dar nu e timp să strecurăm merele prin găurile astea. Le luăm la ochiometru, le simţim la mână. Doar când oboseşte ochiul facem o corecţie cu şablonul.

Asta e toată munca: iei merele de ici şi le muţi dincolo. Abia acum înţeleg, pe pielea mea, ce înseamnă muncă repetitivă şi de ce ziaristul trebuie considerat totuşi autor. Trebuie să faci acelaşi lucru de dimineaţă până seara. Până la amiază car cam o sută de găleţi de la un container la altul, dar nu asta e cel mai greu. Insuportabil la munca asta e că nu ştiu ce să fac cu gândurile. Şi nu găsesc nici o plăcere în mutatul merelor. Timpul e cel mai greu de îndurat. Trece greu. Pe la ora 12:00, de fapt e abia 9 şi ceva. Încep să număr merele. Mă plictisesc. Încerc să intru în vorbă cu ceilalţi, dar toţi îşi văd de treabă fără o vorbă, în afară de unul care ascultă manele la telefonul mobil şi cântă o dată cu manelistul.

            Când cred că am terminat, motostivuitoristul (Amotostivuitoriţei?) aduce alte şi alte containere din depozitul în care ar încăpea toţi şomerii din Fălticeni şi din împrejurimi, vreo cinci mii. Mă aşteptam să fie o maşină care sortează merele automat, după mărime  chiar aşa se cheamă: selector –, dar nu există aşa ceva, e imposibil de stabilit vreo legătură între tehnica modernă şi această staţiune de cercetare şi dezvoltare. Mă aşteptam să găsesc într-o staţiune de cercetare ceva nu chiar ca în „Star Trek”, dar măcar ca în laboratorul de chimie de la şcoală, însă peste tot nu văd decât obiecte antice, hârburi, igrasie. E de mirare că un utilaj atât de vechi, precum motostivuitorul, mai merge. Scoate fum ca o varniţă şi ne surzeşte pe toţi cu huruiala lui.

            Curând îmi obosesc mâinile. Şalele îmi ard, înţepenesc. E şi frig şi umezeală în depozit. Ceilalţi par să nu simtă nici frigul, nici oboseala. Mâinile li se mişcă necontenit cu viteză şi apucă merele precis, după mărime. Şi unul îi tot îndeamnă:
– Haide, bă, să silim, să terminăm mai repede şi să mergem să i-o tragem lu’ Maria!

            Maria e sătulă de glumele astea, nici nu se mai sinchiseşte de ele. Îşi vede de treaba ei. De altfel, glumele groase, sexuale, sunt tot ce se poate auzi din gura bărbaţilor, toată ziua. Maria e o femeie de peste 40 de ani. E singură, divorţată nici ea nu ştie a câta oară. Adică despărţită, că măritată cu acte n-a prea fost. Fiindcă nu a venit cu un bărbat la muncă, toate glumele birjăreşti o ţintesc numai pe ea. Doarme în acelaşi dormitor unde am fost şi eu repartizat. Dar şi tânăra Carmen doarme tot acolo, însă pentru că este cuplată cu Florin Bostan, nu se leagă nimeni de ea. Florin şi Carmen dorm pe patul de la parter; au agăţat un cearşaf de marginea patului de sus şi în felul acesta şi-au tăiat un spaţiu de oarecare intimitate, dacă era nevoie de aşa ceva… Am observat mai târziu că nu prea e nevoie, întrucât femeile şi bărbaţii dorm la grămadă, în aceeaşi încăpere se schimbă, se spală, mănâncă şi fac şi alte cele.

            Şi aşa, tot zorind cu sortatul, în dorul unei orgii cu Maria, la care eu nu vreau să mă fac părtaş nici în glumă, dăm gata vreo şapte tone de mere până la prânz. Şi, în sfârşit, mergem la masă. Nu mâncarea e importantă, ci dusul la masă, schimbarea, întreruperea acestei munci monotone, de robot.

La ieşirea din depozit văd în dreapta un rând de cisterne uriaşe, din fibră de sticlă. În spate, alte cisterne. Toate au vanele sigilate.

            – Sunt pline cu rachiu – îmi spune un băiat. Ah, dacă ne-ar da un gât şi nouă!
Sigiliile sunt puse de Fisc – aveam să aflu mai târziu. În cisternele astea sunt 650.000 de litri de rachiu de mere, de 40-50 de grade. Marfă prima-ntâia. Aşa ceva se vinde pe piaţă cu 30 de lei litrul. Totul stă să se dărâme în jur, de mulţi ani nu s-a mai achiziţionat o eprubetă măcar, angajaţii nu şi-au mai luat salariile de astă-primăvară, iar aici, în aceste cisterne sigilate, stă o avere. Fiscul, adică statul, a pus sechestru pe rachiu fiindcă staţiunea pomicolă, a statului, are datorii la stat din accize şi asigurări sociale neplătite. Şi statul s-a executat singur, încercând să-şi extragă nişte bani din buzunarul drept ca să-i pună în stângul.

            Rachiul care mă înconjoară şi umple curtea cu aromă de măr, pentru degustători rafinaţi, valorează, matematic, 195 de miliarde de lei vechi. Însă în realitate sutele de mii de litri de rachiu nu fac nici cât un şip de apă chioară. Pentru că nu-l cumpără nimeni. De doi ani, Fiscul tot scoate rachiul la licitaţie, dar nu apare niciun cumpărător. Ce să facă respectivul cu un ocean de rachiu bun? N-ar reuşi să-l vândă mai departe cu litrul sau cu suta de grame, fiindcă e scump, iar poporul însetat preferă poşirca de un leu suta – mitilicul, scandilicul, molotoavele produse pe furiş într-un şopron, fără taxe, fară accize, fără impozite.

            Statul nu poate să vândă rachiul pe care şi l-a confiscat sieşi, fiindcă tot el, statul, a decis că acest rachiu trebuie încărcat cu 70% accize. Şi tot statul a cerut, prin lege, ca ferma de stat din Fălticeni să plătească accizele la stat în momentul când a produs băutura, când o are în stoc, nu după ce o vinde.

            Printre cisternele de rachiu se vede distileria staţiunii. A fost inaugurată în 1985, cu dotări de ultimă oră, atunci, competitive şi acum, fiindcă tehnologia nu s-a schimbat. Dar nu mai lucrează de ani buni.

Dacă s-ar reapuca acum să facă rachiu, staţiunea ar ieşi în pagubă, fiindcă din clipa când ar începe să curgă rachiu pe o ţeavă, tot atunci ar trebui să curgă pe altă ţeavă accize din contul staţiunii în contul statului. Nici să închiriezi distileria nu e o soluţie. E prea mare. Poate produce 20 de kilolitri de rachiu pe zi. Cine vine cu un tren de borhot să facă rachiu aici?

            Zilierii ştiu toate lucrurile astea. Se uită cu poftă la cisterne, dau cu nasul în vânt să prindă un damf de rachiu, că de-o duşcă nici nu poate fi vorba, deşi n-ar strica pe frigul ăsta şi înainte de masă. Şi zic:

            – Da’ prostalău e statul aista, îşi fură singur căciula!

            În drum spre dormitor ne facem griji că s-ar putea, Doamne fereşte, să muncim ca proştii şi la sfârşit să nu vedem nici un ban.

            Există o cantină la fermă, însă noi mâncăm tot în dormitor. Staţiunea de cercetare, de bine ce a fost gospodărită, e înglodată în datorii, a ajuns cu totul pe mâna fiscului. Ce e mai bun pe-acolo e sub sigiliu. Cantina e închiriată pentru cumetrii, mai aduce un ban, că şi-aşa angajaţii nu şi-au mai luat salariile din martie – şi suntem la sfârşitul lui septembrie.

            În principiu, la cât de mizerabil e dormitorul, aici nu se poate mânca, însă imediat mi se arată că nu trebuie să mă bazez pe principii şi pe prejudecăţi urbane.

O femeie, şi ea zilieră, apare cu două bidoane de aluminiu pline cu mâncare, îşi pune un şorţ, în principiu alb, şi se apucă să împartă mâncarea cu un polonic cât capul meu. Muncitorii trec unul câte unul prin faţa femeii, cu castronul de aluminiu în mâini, şi ea le pune porţia. Primesc şi eu un castron – „craston” pronunţă femeia –, cu indicaţia să am grijă de el, ca şi de găleată, ca şi de lingură. Voi dormi cu castronul şi cu lingura sub cap, învelite într-o bucată de celofan. Iar în zilele când mâncăm în livadă trebuie să iau lingura cu mine, s-o port la curea. De fapt, o port tot timpul la curea, legată cu o sfoară, ca să nu-o pierd. De furat, se pare că nu se fură.

            Deocamdată, femeia îmi trânteşte în braţe o pâine întreagă. Una rotundă, de jumătate de kil. Întreb dacă e pâinea pentru toată săptămâna sau dacă trebuie să o împart cu cineva – şi cu cine anume. Mi se spune că e pâinea mea şi numai a mea, ba, mai mult, că e pâinea doar pentru masa de prânz, fiindcă la cină voi primi alta, tot întreagă şi tot numai pentru mine. Auzisem de multe ori poante cu moldovenii care mănâncă multă pâine, dar nu ştiam că în glumele astea e mai mult adevăr decât băşcălie. Mai primesc şi un ditamai polonicul de cartofi fierţi, cubuleţe de cartofi fără nimic altceva, nici măcar o vinişoară de mărar sau nişte pistrui de piper. Zdrang! Deloc rea la gust fiertura, probabil dreasă cu unele din acele condimente concentrate care pot da gust şi surcelelor. Şi felul doi – fasole, tot fără nimic. Fasole fiartă, albă, simplă, zuruie în castron ca zarurile. Nu există nici un pericol ca atunci când ne spălăm vesela, doar cu apă rece, la jgheabul de afară, să rămână cumva vreo picătură de grăsime. Doamne-fereşte!

Exact aceeaşi mâncare de la amiază – supă de cartofi fierţi şi, felul doi, fasole fiartă – primim şi la cină, plus nelipsita pâine. Pentru a se economisi gazul, bucătăreasa găteşte doar o dată pe zi, face mai multă mâncare şi seara doar încălzeşte ce a rămas de la amiază. Seara ni se dă şi micul dejun de a doua zi –salam şi pâine, invariabil. Ca să nu mai fie bucătăreasa nevoită să vină de la ora şase dimineaţa. Şi dormim cu salamul sub cap. Dar şi a doua zi e exact aceeaşi mâncare, numai că inversată: de data asta, felul întâi e supă de fasole, iar felul doi, mâncărică de cartofi fierţi. A treia zi, iar se întoarce meniul. Abia în a patra zi se strecoară în meniu un fel de pilaf subţire, să-l sugi cu paiul.

            Îmi iau pâinea, castronul cu mâncare şi mă aşez la o masă, printre paturi, alături de alţi trei-patru muncitori. Ceilalţi mănâncă stând pe marginea patului, cu castronul aşezat pe găleata întoarsă cu fundul în sus. Aceeaşi găleată care serveşte la cărat mere, la spălat pe picioare, chiar şi pe faţă, este şi scaun, şi pernă (în pauza de prânz, în zilele când mâncăm în livadă), unii şi urinează în ea, noaptea, ca să nu mai orbecăiască pe întuneric până la veceul aflat afară, la vreo cincizeci de metri. De altfel, nimeni nu ajunge până acolo noaptea.

               – Da’ ce, acasă cine se duce până în fundul grădinii?

            Bărbaţii ies în faţa uşii, pe terasă, şi rezolvă problema sonor şi cu boltă, iar femeile, asta-i situaţia, se folosesc de generoasele tufe de liliac din faţa dormitorului. Sau de găleată. Acum înţeleg de ce am fost sfătuit să am grijă de acest obiect multifuncţional. Nu doar ca să nu mi se fure.

            Înghit cam fără poftă cartofii. Colegii mei, care au deja două săptămâni de când muncesc zi-lumină la cules mere, înfulecă de le pocnesc fălcile, parcă acum ar mânca prima oară anul ăsta; şi nu cartofi fierţi, ci vreo bunătate de înaltă artă culinară.

            Lângă mine stă Ionuţ Andriesei, un vlăjgan de 18 ani, vânjos ca un tăuraş. Cărăbăneşte în el cu furie. Mă uit ca pocnit în cap cum se duce pâinea pe gâtul lui, ca aerul pe goarnă. Îi mai dau şi jumătate din pâinea mea şi o fagocitează rapid şi pe aceea şi mai cere încă o porţie de borş, apoi şi una de mâncărică – tot nu înţeleg care e diferenţa –, iar la urmă mai îndeasă în el o felie de pâine cu untură de porc adusă de acasă – „Că dacă nu-i dai şi cu oleacă de unsoare, ţi se acresc maţele de atâtea cartoafe şi fasole” – şi abia după toate astea se lasă mulţumit pe spate şi se bate uşor pe burtă.

Băiatul îmi zice să nu râd de el. La cât muncesc ei, trebuie şi mâncare pe măsură. Şi măcar să fie multă, dacă nu și bună. Hrana unui zilier costă şapte lei şi ceva pe zi, trei mese, şi se vede că mare lucru nu putem primi de banii ăştia.

            – Dar e bine şi aşa, spune Ionuţ, fiindcă, dacă vreţi să ştiţi, noi mâncăm aici mai bine decât acasă.

            Câteva femei mai în vârstă îl aud şi aprobă din cap.

            Păi ce credem noi, ăştia de la Bucureşti? În agricultură, pălmaşul munceşte ca un cal şi uneori mănâncă numai mămăligă cu ceapă. Seara, când vine de la câmp, nu-l aşteaptă nimeni cu masa întinsă, nici nu găseşte o baie caldă şi un rând de haine curate.

            Există, la munca de jos, oameni atât de săraci, încât se bucură să vină aici, la Fălticeni, să doarmă în aşternuturi mizerabile şi să mănânce totuşi de trei ori pe zi ceva ce seamănă, orişicât, a mâncare. Sunt aici şi români, şi ţigani, toţi în aceeaşi egală sărăcie, care trăiesc de la o zi la alta muncind pe brânci.

            Cea care îmi spune acestea e o femeie de vreo 60 de ani. Are o figură blajină, de măicuţă de la mănăstire. Acum, la bătrâneţe, îşi rupe mâinile prin copaci pentru trei mese pe zi, de doi lei şi ceva fiecare, şi pentru maximum – ăhă! – 36 de lei, din care pe jumătate i-i fumează barbat-su? Mă uit la gura ei cum se rotunjeşte ca să pronunţe „foame”, „nevoie”, şi brusc îmi vine în memorie o femeie cam de aceeaşi vârstă, în hypermarket, la Bucureşti: ia câte un măr din grămadă, îl suceşte pe toate părţile, îl pipăie, îl miroase şi la urmă îl aruncă nemulţumită, în sictir, printre celelalte. Merele sunt toate unul şi unul, dar ceva nu-i convine doamnei. Poate printre cele mari şi frumoase s-a strecurat unul mai mic: cineva ca aceşti oameni cu care sortez mere toată ziua, obosit, a scăpat un măr închircit printre cele de calitatea întâi. Şi doamna cu unghiile roşii nu ştie câtă muncă e în fiecare măr. Nu să-l cumpere, dacă nu-i place, dar măcar să nu-l mai arunce cu atâta dispreţ…

            Nici nu termin de mâncat, că şeful de echipă ne şi zoreşte înapoi la muncă, în depozit. Adică nu e un pic de pauză la amiază? Să aţipim oleacă? Să ni se hodinească mâncarea… Nu, nici vorbă. Fasolea şi cartofii n-au nevoie de odihnă. Apoi, ca şi în marele capitalism, şi aici timpul înseamnă bani. În agricultură se munceşte contra cronometru. Cum ar fi, de pildă, să te prindă zăpada cu merele în copaci?

Şef de echipă e unul solid, cam la 45 de ani. Îl cheamă Radu Matei. L-am citit de la prima ochire că el e şeful. Spre deosebire de ceilalţi, îmbrăcaţi cu gioarse, el se poartă la pantof cu cioc, la pantalon cu dungă şi geacă de piele. Treaba lui, ca şef, e să ne trezească dimineaţa, să ne conducă la locul de muncă, să stea cu gura pe noi când i se pare că ne lăsăm pe tânjală. Exerciţiul funcţiei lui necesită doar câteva cuvinte: scularea, haida, gata, hai la mâncare, hai la cules, să o aşa şi pe dincolo pe Maria. Atât. Când nu pronunţă aceste cuvinte, stă călare pe un container şi se uită când la noi, când la cer, când la telefonul mobil. Nu sună, că nu prea are credit, doar butonează. Nici măcar nu trece la răboj câte găleţi de mere culege fiecare. Fiindcă totul se pune la grămadă şi ce culegem într-o zi se împarte egal la toţi. Acord global. În prima zi de cules, 19 oameni ducem în depozit 40 de containere de mere, vreo douăşpe tone. Cam două containere de om. Aritmetic. Înmulţit cu 12 lei containerul, reiese că partea fiecăruia e, în această zi, 24 de lei. Am şi nimerit într-o zonă cu mere şi puţine, şi mici, n-avem niciun spor.

            Radu e şef pentru că, din toată ceata din satul lui, doar el are telefon mobil şi ţine legătura cu directorul staţiunii de cercetare. El află primul când începe culesul. Atunci îşi adună oamenii şi îi aduce la Fălticeni. Echipa lui e din Balta Arsă, un sat de ţigani din comuna Corni, Botoşani. Pe lângă oamenii lui Radu mai suntem alipiţi aşa: eu din Bucureşti, doi băieţi din Botoşani, chiar din oraş, unul puştan din Suceava, tot din oraş, şi trei din Fălticeni, care vin dimineaţa şi pleacă seara. Radu e şeful tuturor. Pentru trebuşoara asta, un fel de recrutare a forţei de muncă, plus uitatul la cer, Radu nu ia comision, ci e plătit ca oricare zilier, însă fără ca el să se obosească să deranjeze un măr. Observ că peste tot este câte un şef care nu pune osul la treabă, doar ne păzeşte pe noi. Ţara asta are o remarcabilă capacitate de a genera şefi în orice situaţie.

            Altfel, Radu se poartă frumos cu noi, nu e unul din acei şefi care vrea cu tot dinadinsul să-i simţi prezenţa în coaste şi superioritatea. Mă rog, el e şi mai şcolit faţă de ceilalţi din echipă. A făcut un liceu de construcţii. Apoi a muncit la combinatul siderurgic din Reşiţa. Avea apartament acolo, familie, fierul curgea din furnal şi el o ducea bine. Erau vremuri frumoase. Până când combinatul şi-a dat duhul, tot trecând de la unul la altul, într-o serie de privatizări fără niciun folos pentru stat. Atunci, după 18 ani de muncă, şi-a vândut apartamentul din Reşiţa şi s-a întors în Balta Arsă, în Botoşani. La pământ. Aici nu mai era ca la furnal, unde muncea şase ore, după aceea ieşea în oraş la bere, pus la cravată şi cu ceas la mână. La pământ, munceşti până intri-n el. Asta nu i-a plăcut nevestei, învăţată cu binele. Într-o noapte, a luat-o tiptil prin păpuşoi şi s-a întors în Reşiţa, la trai pe vătrai, unde s-a luat cu altul. Iar Radu a rămas singur, muncind cu ziua pe la alţii. Ori să fie şef.

El e şi suflător în fanfara satului, dar nu poate trăi din muzică fiindcă pe acolo, prin Botoşani, lumea a sărăcit de tot, nu se mai fac nunţi cu fanfară.

            – Acum vine unul cu un calculator în braţe, pune muzică pe CD şi gata. Calculatorul ne-a omorât pe noi, muzicanţii – zice Radu

            Şi mai zice că este o victimă a societăţii. Lucrurile au mers în aşa fel în această lume tehuie, încât l-au împins până jos de tot şi nu a mai putut să se ridice decât până la genunchiul broaştei, ca şef peste o mână de zilieri pribegi.

            Dacă Radu Matei se crede victimă a căderii industriei, nea Aurel Bracău, un bătrânel de 60 şi ceva de ani, spune că el e o victimă a căderii agriculturii. 25 de ani a fost mecanizator la ceapeu în comuna Curteşti, judeţul Botoşani. Era un om respectat. Când s-a desfiinţat colectivul, s-a trezit că nu mai este salariat cu banul în mână la avans şi la lichidare, devenise proprietarul unei bucăţi de pământ, jumătate de hectar, de pe care nu scotea nici mămăligă pentru câini. Copiii s-au dus pe la casele lor, toţi cinci, cu necazurile lor, şi el a rămas cu nevastă-sa, Aurelia, să se spetească muncind pe apucate pentru te miri ce.

            – Aoleu, astă-vară – oftează bătrânul – am fost la sădit puieţi în Albeşti. Era cu cinci sute de mii pe zi şi cu mâncare. Am fost şi la prăşit cu ziua. Mă durea sufletul când eu prăşeam cu sapa şi trecea pe lângă mine vreun tractor…

            Acum, nea Aurel şi cu tanti Valeria sunt amândoi la cules mere. Nu au găsit nimic de lucru în satul lor fiindcă a fost un an prost, n-a dat Dumnezeu ploaie, nu s-a făcut mai nimic la câmp. Casa lor stă mai tot anul pustie.

            – N-are nimeni ce ne fura, zice bătrânul. Un televizor vechi şi-atât!

Nevasta culege mere, el e pe tractor. Pe meserie! Staţiunea de cercetare şi dezvoltare nu mai are decât un singur mecanizator la şase tractoare, aşa că un tractorist calificat ca Aurel Bracău e binevenit. Toate cele şase tractoare sunt vechi, unul are chiar 40 de ani. Niciunul nu are pornire. Nea Aurel trebuie să aibă grijă, seara, să parcheze tractorul în pantă, încât dimineaţa să îl poată porni împins la vale. După ce a pornit cum-necum un tractor, acela îl trage pe următorul până porneşte şi aşa se trag toate unul pe altul, ca nişte ologi care se ajută la mers, şi oamenii fac treabă aşa cu ele.

            La fel se întâmplă când moare motorul la vreo rablă din asta: vine altul şi-l porneşte sau îl trage până la garaj. Odată pornit, motorul nu mai este oprit până seara. Toată ziua duduie şi arde motorină, fiindcă nu se găsesc bani pentru reparaţii şi pentru baterii – de tractoare noi nici nu poate fi vorba. Aşa că săracul, ca de fiecare dată, plăteşte mai mult.

            Alin Luca şi Gabriel Miron, din oraşul Botoşani, amândoi abia trecuţi de 20 de ani, spun că lor nu li s-a dat nici o şansă.

            – Noi am fost învinşi înainte de a începe bătălia.

            Au terminat şcoala profesională şi nu au găsit un loc de muncă – asta e o raritate acum în Botoşani. Alin spune că „ăia de la forţele de muncă bagă pe Internet un post liber pe la 4 dimineaţa şi când te duci acolo cu o oră înainte de deschidere, jobul ăla e deja luat”. Au vândut bilete la bingo şi îngheţată, au încărcat camioane cu marfă.

            De ferma de la Fălticeni şi de faptul că nu se găsesc muncitori la cules de mere au aflat de pe Internet şi n-au mai stat pe gânduri. Mama lui Alin munceşte în Italia, dar el nu vrea să stea la banii ei. Are şi o prietenă pe care trebuie din când în când să o mai scoată în oraş la o terasă şi consideră că e ruşinos pentru un băiat, fie el şi unul cu metale înfipte în sprânceană, lipsit de prejudecăți, să nu aibă în buzunar bani măcar pentru asta. Iar Gabi e mulţumit că aici are bani de ţigări, un loc unde să pună capul şi un blid cu mâncare, lucruri greu de obţinut în Botoşani.

Iliuţă Miron, colegul meu de pat, un băiat de 17 ani, subţirel şi ruşinos ca o fată mare, se pune în rând cu Gabi şi cu Alin, adică printre cei cărora nu li s-a dat nicio şansă, dar nu se consideră un învins. E orfan. A fugit de la casa de copii în clasa a treia fiindcă, spune el, nu învăţa decât rele: să fumeze – fumează şi acum –, să fure, să înjure. Nu-i plăcea acolo. Şi din clasa a treia şi până acum a muncit mereu pe unde a găsit şi s-a întreţinut singur. Îl văd zi de zi cum dă din mâini la cules, se aburcă prin rămuriş, se târăşte ca şarpele prin buruieni ca să adune merele căzute pe jos, cară găleţi, nu stă cum nu stă apa la vale.

            Şi abia în ultima zi aflu de ce se sileşte atât: acasă, casa rămasă de la părinţi, în Suceava, are o soră de 9 ani. Iliuţă şi cu fratele lui Remus, mai mare cu un an, muncesc amândoi cu ziua şi îşi cresc sora mai mică, o ţin în şcoală. Toată vara băieţii au muncit în construcţii, acum la cules de mere. Cu banii câştigaţi îşi cumpără pe iarnă alimentele de bază: fasole, cartofi, varză. Vor mai fi şi doi saci de mere: numai bine, e sănătate curată să mănânci iarna câte un măr.

            Remus a răcit şi acum e acasă, dar se va întoarce când se va înzdrăveni. Fraţii vorbesc la telefon. Iliuţă e bucuros că doamna Aguriţa, inginera, tocmai i-a adus o cartelă de telefon. Dar nu are timp să sune chiar acum. Şefu’ Radu strigă să înfulecăm mai repede şi să ne întoarcem în depozit la sortat.

            Iar sortăm mere. Staţiunea pierde mulţi bani dacă nu sortăm bine, dacă punem mere frumoase printre alea mici, calitate la industrie. Cele de calitatea întâi pleacă din staţiune la un preţ de 1,5 lei. Ajung în magazine de trei ori mai scumpe. Iar merele mici, pentru industrie, se vând cu 30 de bani kila. Sunt preţuri în bătaie de joc, dar asta e piaţa. Merele din Fălticeni merg pe piaţă la concurenţă cu merele din import. Nu-mi trebuie mult să înţeleg de ce merele pe care le culeg şi le sortez eu nu pot face faţă concurenţei.

            Acum plouă şi noi sortăm mere până seara.

            – Hai, siliţi!, strigă Florin Bostan.

            Şi iar pomeneşte de Maria. Şi Carmen a lui nu zice nimic.

Seara, aceeaşi mâncare de la amiază: supă de cartofi şi fasole. Mănânc tot. Primesc şi salamul acela cleios pentru dimineaţă şi-l pun frumos sub cap, să nu mi-l ia guzanii. Mă dor toate oasele, parcă am fost bătut de-a mărunţelul cu ciocanul de şniţele. Maria se întoarce cu faţa la perete, cu spatele la noi, leapădă hainele de lucru şi pune pe ea altelele, oarecum curate. Eu mă întind îmbrăcat în pat. Mi-e jenă să mă schimb de faţă cu femeile astea care se tot fâţâie printre paturi, dar sunt şi atât de obosit, încât nici nu-s în stare să trag hainele murdare de pe mine. Adorm instantaneu, chiar înainte de a închide ochii. Şi toată noaptea tremur de frig şi visez că sunt în redacţie, la căldurică, joc table cu Victor Ciutacu şi mănânc salam de Sibiu.

            Mă trezesc cu teama că peste noapte se va fi descoperit în ce piele de împrumut umblu printre zilieri. Dacă mi-o fi căutat vreun curios în rucsac şi a dat peste legitimaţia de ziarist, uitată într-un buzunăraş? Celelalte acte mi le-am pus toate într-o borsetă şi am dormit cu ea la brâu. Geanta cu sculele foto am lăsat-o la cineva în oraş, urmând să apar cu ea în ultima zi, spre surpriza colegilor mei, cu legitimaţia la gât şi îmbrăcat frumos, curat, nu chiar cu cravată, ca Radu când termina tura la furnal şi ieşea la o bere în oraş, în Reşiţa… Ce vremuri!

            Îmi fac griji degeaba, fiindcă pe aici nimeni nu cotrobăieşte prin sarsanalele altuia. De două săptămâni, de când au început culesul la mere, nimeni nu s-a plâns că i-ar fi dispărut măcar un capăt de aţă. Şi nu pentru că nu au ce fura unii de la alţii, de-ar fi vorba fie şi numai de telefoane, ci fiindcă pur şi simplu colegii mei de robotă nu se fură între ei şi presupun că nici de la alţii, în alte circumstanţe, fiindcă nici unul nu are cazier, nici măcar mărunte atingeri contravenţionale cu poliţia, de care se feresc cu un amestec de respect şi de teamă. Când întreb, provocator, cum putem vinde şi noi nişte mere peste gard ca să facem un ban în plus, toţi se uită la mine speriaţi. Fac repede o glumă proastă despre Maria, ca să şterg efectul de oişte-n gard, şi stratagema spontană merge de minune.

Dar când cred că totul e în regulă, e cât pe ce să mă dau singur de gol. Dând să scot prosopul din rucsac, îmi cade jos, dintre haine, cartea lui Paul Goma, „Jurnal 2004”. Planul meu bine ticluit nu prevăzuse şi această vulnerabilitate. Ar fi trebuit să las şi cartea în oraş. Gabi Miron, de la trei paturi distanţă, vede cartea şi se uită nu ştiu cum la mine, doar o clipă, apoi îşi astupă zâmbetul încurcat cu un dărăb de pâine şi cu salam. Luăm micul dejun la pat, ca boierii, înainte de a începe o nouă zi de muncă pe plantaţie.

            Într-adevăr, o carte ar putea face o spărtură mortală în armura mea falsă. Întâi, pentru că nu este un obiect obişnuit pentru colegii mei. Jumătate sunt semianalfabeţi, iar ceilalţi, şcolarizaţi superficial, chiar și bacalaureatul Radu Matei, nu au mai pus mâna pe-o carte de când vor fi copiat ultima oară la o lucrare de control. În al doilea rând, „Jurnalul” lui Goma e tipărit fatalmente pe hârtie şi aici hârtia, tipărită sau nu, e la fel de preţioasă ca ţigările, rachiul sau cartela de telefon. Am observat din prima zi că în dormitor nu se găseşte nici o bucăţică de hârtie, de orice fel, – cred că un bilet de tramvai ar face senzaţie – şi acum, când îndes cartea la loc în rucsac, îmi dau seama că tovarăşii mei s-ar putea şterge cu ea la cur, asemenea criticilor şi istoricilor literari care au scris despre ea fără s-o citească. Pentru mai multă siguranţă, pun cartea la spate, sub curea, şi aşa o port zi şi noapte. Ţine şi de cald la şale.

            Din fericire, numai Gabi Miron mă vede. Și el, băiat crescut la oraş, are o raportare mai civilizată la cărţi. La sfârşit, când le spun zilierilor că sunt ziarist, tuturor li se bulbucă ochii de mirare, aproape că nu-i pot convinge de adevăr, numai Gabi spune că lui i s-a părut ceva suspect la mine: întâi când mi-a văzut cartea şi, apoi, când i-am dat băiatului trimis în oraş după băutură bani să îmi aducă apă minerală şi hârtie igienică. Din care nu mi-a adus decât apă. De hârtia igienică uitase.

            Mă cuprinde o jenă teribilă câteva ore mai târziu, în livadă, când îmi dau seama că fasolea şi cartofii, în combinaţie cu merele, asigură un trafic intestinal de mare viteză, întrecând net efectul iaurturilor cu Bifidus Essensis. Ceilalţi, atunci când îi apasă nevoia, se duc mai încolo, nu neapărat foarte departe, şi se întorc după câteva minute veseli şi luminoşi la faţă. Suntem în livadă, departe de veceu. Am fost aduşi cu tractorul până aici. Până la amiază, când vom merge la masă, mai este o oră. Tot ce pot face e să respir adânc şi să mă abţin, ceea ce îmi încetineşte ritmul de lucru şi îl determină pe Ionuţ Andriesei să bombănească întruna că din cauza mea echipa culege mai puţin, deci câştigă mai puţin, el neînţelegând ce legătură există între igienă şi productivitatea muncii.

De două săptămâni, nimeni nu a făcut baie. Staţiunea are o baie mare, cu duşuri, are şi centrală proprie, dar nici pentru asta nu sunt bani, aşa că ne spălăm doar pe mâini, cu apă rece, iar cei mai curajoşi până la jumătate, la un jgheab cu mai multe ţuţuroaie, afară. Într-o seară îl văd pe unul spalându-se chiar pe picioare. Orăşeanul Gabriel Miron îşi spală şosetele în găleată. Nimeni nu pare deranjat de lipsa băii, a apei calde.

            – Parcă acasă avem baie? – zice nenea Aurel Bracău. La sat, aşa este: numa’ vreo doi au baie, care-au fost pe la străini şi s-au întors cu un ban. Ţăranii pun curul în lighean, se spală cu cârpa udă şi gata. Şi n-a murit nimeni din asta.

            O fi având dreptate nea Aurel ăsta. Probabil că aşa se întâmplă cu milioane de români de la ţară. După o zi de sortat şi încă una de cules mere, m-am obişnuit cu efortul fizic, cu mâncarea, cu manelele, cu glumele birjăreşti, cu patul de tortură, însă nu mă pot împăca deloc cu propriul miros, cu mâncărimea de piele, cu chiloţii neschimbaţi. Marţi seara, pretextez că voi înnopta la amanta mea imaginară, pentru care chipurile venisem la Suceava, şi mă duc glonţ la hotel. Până la miezul nopţii, fac baie de trei ori. Miercuri dimineață revin la fermă cu câteva săpunuri şi le împart zilierilor. Poate şi de asta, când rămân în urmă cu culesul, se găseşte mereu cineva care să mă ajute să ţin pasul.

            Culegem de pe nişte rânduri de meri pitici, puşi pe sârmă ca via. Te înalţi un pic şi ajungi până în vârf. Merele sunt mici, greu umplem un container. Ne facem calcule şi vedem că azi nu vom scoate mai mult de 24 de lei de căciulă. Ca să meargă mai repede, scuturăm pomii şi adunăm merele de pe jos. Tocmai în acest moment apare ca din pământ directorul staţiunii, Gheorghe Iacobuţă, precedat de un nas excedentar, ameninţător.

            – Domnilor, strigă el, v-am mai spus: luaţi mărul şi puneţi-l cu grijă în găleată. Mărul este un corp viu. Dacă îl lovim, e ca şi cum ne-am rupe noi o mână. Vă rog, domnilor, să culegeţi frumos.

Directorul este doctor în pomicultură. Ne explică pe înţelesul nostru cum mărul, când este lovit, concentrează substanţe nutritive în acel loc, tot aşa cum corpul nostru trimite anticorpi în focarul unei răni ca să o cicatrizeze. Are şi de ce să îşi facă griji pentru fiecare măr. Anul ăsta se estimează o producţie de numai 1.700 de tone. Din care mai mult de jumătate sunt mere pentru industrializare, 30 de bani kila.

            Staţiunea de cercetare şi producţie pomicolă, înfiinţată în 1939, a tot urcat, în ultimii ani de comunism ajunsese cea mai mare din ţară. Producea mai mult de jumătate de kilogram de mere pentru fiecare locuitor al României.

            – Iar cercetarea producea soiuri din ce în ce mai performante şi asigura puieţi de calitate superioară pentru pomicultura din toată zona – completează directorul, în ultima zi, când vin la el în birou ca ziarist.

            Vitrinele din clădirea administraţiei sunt pline cu trofee de la târgurile agricole internaţionale şi cu distincţii înalte din partea statului român. Stat comunist, dar făcea mere. Acum, după Revoluţie, totul s-a prăbuşit, cum s-a prăbuşit agricultura şi, mai ales, cercetarea agricolă românească, lucru pe care de câteva zile îl constat şi eu pe pielea mea, la propriu.

            Dacă te uiţi pe graficul cu realizări, din hol, ai zice că, în 1990, cineva a tras o linie şi a zis: gata, de aici încolo, ducem toate liniile în jos.

            N-a dispărut brusc priceperea merarilor din Fălticeni, nu s-au uscat pomii peste noapte, ci totul a venit cu încetişorul de sus, de la guvernele de după Revoluţie, de la ginecologii şi depanatorii radio-tv cocoţaţi la Ministerul Agriculturii. Statul, proprietarul staţiunilor de cercetare şi dezvoltare din ţară, nu a mai investit niciun leu. Să fi planificat distrugerea, n-ar fi ieşit mai bine.

Astăzi, la Fălticeni mai sunt doi cercetători: directorul Gheorghe Iacobuţă şi inginera Aguriţa Aftudor-Manolache. De la Revoluţie încoace nu au mai văzut o eprubetă nouă, nimic, nimic. Pentru cercetarea propriu-zisă nu a mai venit niciun leu în sensul strict al sintagmei: niciun leu. Aşa a dispărut banca de gene, o plantaţie specială cu 500 de soiuri, de o valoare inestimabilă. Un soi îmbătrâneşte la 30-40 de ani, devine vulnerabil la boli, la dăunători, la climă, îi scade productivitatea. Trebuie mereu îmbunătăţit sau chiar înlocuit cu soiuri noi. Asta nu se face nici cu forcepsul, nici cu şurubelniţa. Cât am stat noi pe loc cu cercetarea, în străinătate s-au produs soiuri tot mai performante, care au acaparat cu uşurinţă piaţa românească.

            Din 270 de angajaţi, au mai rămas 27, şi aceştia plătiţi doar câteva luni pe an. Acum li s-a mai şi tăiat un sfert din salariu, deşi ei nu sunt bugetari, ci îşi iau salariile din veniturile proprii, din ce produc. Vasile Mandache, singurul mecanizator din staţiune, la şase tractoare, are de primit – că nu i-a luat nici pe ăştia – 480 de lei pe lună. Un zilier cu şalele tari şi ager de braţ câştigă mai bine. Aşa se face că salariaţii de la SCDP Fălticeni îşi iau concediu fără plată cu rândul şi se duc să lucreze ca zilieri în livezile proprietarilor privaţi, unde se plătește mai bine.

Gheorghe Iacobuţă este director abia de la începutul anului. Până la el, staţiunea a avut, din 1939 şi până în 2010, doar patru directori. Iacobuţă a rămas pe baricade, nu s-a dus cu ziua la pomicultorii privaţi. Însă pentru asta a trebuit ca soţia lui să lucreze în ultimii cinci ani în Italia, iar cele două fete ale lui muncesc în Anglia, fiindcă un doctor în pomicultură, cercetător ştiinţific principal, de gradul doi, director al unei staţiuni pomicole de cercetare, nu este plătit cât să trăiască decent într-un apartament modest dintr-un orăşel de provincie, ba se poate spune că nu este plătit chiar deloc şi încă i se mai taie un sfert şi din ce ar putea eventual primi cândva.

            – Eu îi consider nişte eroi pe oamenii ăştia care au rămas aici, chiar în condiţiile astea, oamenii cu care încerc acum să repun pe picioare staţiunea, spune directorul, mânat de un optimism înduioşător.

            După ce pleacă directorul dintre noi, din livadă, începem iar să culegem cu furie. Sunt mere mici care merg la gem, la sucuri, la rachiu, nu merită migală, numai că directorul le vede pe toate mai mari decât în realitate, iar când dă de câte unul cu adevărat mare şi frumos, se entuziasmează ca un copil şi strigă: „Doamne, ce măr! Poftim, ce măr!”, parcă nu a mai văzut mere la viaţa lui – aşa ai zice. S-a dus şi el la cules, câteva parcele mai încolo. Staţiunea este invitată să ţină un stand la o mare expoziţie mare de produse agricole româneşti, la Suceava. Cum nu are niciun angajat disponibil, culege el însuşi merele pentru expoziţie, ajutat de trei eleve de la liceul agricol, venite la practică.

            Iacobuţă nu are oameni nici pentru pază. L-a ales dintre noi pe Vasile Matei, un zilier de profesie, tocmai întors dintr-un lung turneu de salahorie agrară prin Botoşani, Iaşi, Tulcea şi Constanţa, l-a înarmat cu o bâtă şi l-a pus să păzească roată-mprejur două sute de hectare de livadă. Paznicul e un moş cam ţăcănit, bufonul grupului de zilieri. Seara, când intră cineva în dormitor, el sare din pat şi îi prezintă onorul cu bâta, milităreşte: „Să trăiţi”, după care face câteva mânuiri de armă, foarte reuşite, pentru că şi armata tot cu o puşcă de lemn a făcut-o, la diribau. Ziua poartă ciomagul pe umăr, ca pe o armă, şi se plimbă prin livadă. Tocmai a prins un hoţ şi vine la noi să se laude. Cică stătea hoţomanul cu un picior agăţat în gard, atârna ca un iepure în laţ. Dar atârna pe partea ailaltă de gard, numai sacul era în livadă, aşa că i-a dat drumul.

– Să bag omul la puşcărie pentru un sac de mere? Suntem creştini, bre!, zice el. Şi îşi mai aprinde un chiştoc.

            El fumează numai chiştoace de la ceilalţi – fumători de ţigări întregi, pe datorie. Doamna ingineră Aguriţa – care în faza asta de dezintegrare a staţiunii de cercetare îndeplineşte cu devotament toate funcţiile, de la portar la director adjunct – le cumpără pe banii ei ţigări ieftine din bazar, de contrabandă: Plugarul. De fapt, pentru că nu a mai fost plătită din martie, ea împrumută bani de pe unde poate, le cumpără ţigări zilierilor şi când aceştia îşi vor primi plata, o dată pe lună, îi vor da banii înapoi, iar ea le va închide circuitul returnându-i soţului sau de pe unde îi mai împrumută. Dintre toţi fumătorii, numai Alin Luca nu arde Plugarul. Nu le suportă. El e băiat finuţ, fumează Kent. Tot pe datorie. Un pachet înseamnă jumătate din cât câştigă el într-o zi, dacă ne mai ţine inginera la cules în sectorul ăsta cu mere mici.   – De unde mai mari, se întreabă ea, parcă cerându-şi iertare, dacă nu am avut bani să facem decât şase stropiri, din douăsprezece, câte erau necesare? Şi acelea pe datorie. Mărul, dacă nu îi faci toată tehnologia, nu produce.

Fără paznici, sau cu paznici miloşi ca moş Vasile, din fermă se fură între 30 şi 50 de tone de mere. Gardul e căzut ca la casele părăsite, intră cine vrea. Directorul Iacobuţă a stat faţă în faţă cu vreo doi hoţi prinşi de muncitori şi le-a spus:

            – Măi, oameni buni, de ce furaţi? Veniţi aici la cules şi vă dau mere, vă dau şi bani!

            Apoi le-a dat drumul, că şi el e creştin. Dar n-a venit niciunul la cules.

            Am venit eu, în schimb, de la Bucureşti. Până la urmă, m-am înţeles cu directorul, pentru munca mea, la 30 de kilograme de mere, alese, unul şi unul. Le-am dat cunoştinţei mele din Fălticeni, care mi-a ţinut aparatura şi m-a ajutat la documentare, că n-aveam cum să le aduc la Bucureşti. Am păstrat numai unul. În drum spre Bucureşti, în autobuz, am vrut să-l mănânc. Nu ştiu ce avea şi cum s-a nimerit, era amar.

Constantin Balauseac, şeful biroului local al forţelor de muncă, spune că în Fălticeni şi în comunele arondate sunt 4.659 de şomeri în plată şi ieşiţi din plată în ultimele şase luni, dar care nu s-au mai angajat. Fără şomerii cu vechime mai mare de şase luni, care nu mai apar în hârtiile biroului. Dar n-a venit niciunul la cules. Viceprimarul Gheorghe Aldea spune că primăria Fălticeni plăteşte ajutoare sociale la 2.324 de locuitori. În municipiul cu 30.110 locuitori, numai 4.510 sunt angajaţi. La cules au venit numai trei pensionari. „Cred că oamenii mai au încă rezerve, mai au alte surse de venit, încă nu a ajuns criza la maximum”, este de părere viceprimarul.