Stăpâne, îmi zuruiesc rulmenții de bucurie când văd că voi, oamenii, ați început să prețuiți copacii. În plimbările noastre prin București, am văzut de atâtea ori cum îi tăiați și puneați în locul lor clădiri înalte în care să vă țineți bicicletele. Dar ceva s-a schimbat în ultimul timp. Am văzut cum unii oameni cu spirit ecologist luau capacele de pe gurile de canal și alți oameni veneau în urma lor și puneau acolo câte un copăcel.
Știi că eu îi iubesc pe ecologiști. Îi aud cum strigă: “Fiare, fiare vechi luăm!” Ce bine că eu nu sunt o fiară, și nici veche nu sunt. Așa că o să rămân totdeauna cu tine. Și ecologiștii, dacă nu găsesc fiare prin oraș, ca prin Brașov, destupă din mers câte un canal și fac loc câte unui copac. Vreo bătrână cu concepții învechite mai iese la poartă și strigă la ei, ar vrea ca tot orașul să fie numai asfalt, nu și câte un arbore ici-colo, pe trotuare și pe străzi. Însă ecologiștii nu iau în seamă asemenea atitudini contra naturii. Am văzut că polițiștii, spre cinstea lor, nu îi împiedică din nobilul și binefăcătorul lor demers.
E un început frumos. Din păcate, mulți dintre copacii plantați în canalizările eliberate mor de mici. Stăpâne, ești ziarist: scrie la ziarul tău despre acei angajați ai primăriei trimiși să ude copacii; ticăloșii varsă cisternele pe asfalt sau prin subsoluri numai ca să scape mai repede de încărcătură și să raporteze că și-au terminat treaba mai repede.
Nepăsarea voastră îi face pe copaci să sufere. Mi-a povestit unul cum a stat neudat până a venit nu știu ce cod galben în București, era cât pe ce să se usuce, abia dacă mai putea face un pic de fotosinteză acolo… Câinii îl stropeau cu o soluție care îl ustura. Copiii îi agățau în bătaie de joc deșeuri de plastic în crenguțe. Iar locuitorii din subteran, care respiră într-un mod ciudat prin niște baloane argintii, ca să vezi în ce hal a crescut poluarea!, își agățau ciorapii la uscat de rădăcinile lui. Trecătorii îl ocoleau nepăsători, parcă ar fi fost unul de-al lor căzut în drum. Dar și așa, urgisit de mai toți din specia ta, iartă-mă că spun asta, acel copăcel cu care am vorbit a rezistat câteva luni până când un barbar cu însemnele primăriei l-a smuls și a astupat locul cu un capac mare și greu, de fier. Stăpâne, scrie la ziar! Mă doare inima, când văd atâtea păduri ce-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi…
(9august 2008)
