Avem, în sfârșit, veceuri. Cabine de plastic, mobile. Sunt pentru toată lumea. Peste tot. Verzi, gri, albastre. Mai late, mai înguste. Pentru toate gusturile.
Ieșiți din bloc, la colț e un veceu. La ieșirea din metrou e un veceu. La intrarea în parc e un veceu. Pe alei sunt aliniate veceuri. Nu știu când au apăut. Dar văd că proliferează și în curând am putea avea fiecare veceul nostru în oraș. N-ar fi minunat? Chiar dacă numai trei-patru milimetri de plastic despart de oraș micul imperiu pe care îl stăpânești câteva minute de pe tron.
În tot Bucureștiul erau patru veceuri publice: în pasaj la Universitate, la Gara de Nord, lângă Podul Grant și lângă Palatul Telefoanelor. Gata cu coșmarurile de după bere. Trebuia să intru în cinci restaurante până acasă și să mănânc la fiecare măcar un mic, doi, ca să am dreptul să folosesc veceul. Așa am devenit obez. Vă spun, veceurile astea-s sănătate curată.
Plimbarea cu bicicleta prin București are acum o atracție nouă: te uiți după veceuri. Dispar unele, apar altele, se mută dintr-un loc în altul ca piesele de șah. Exact când ai nevoie de ele, sunt în celălalt capăt al orașului.
Scrie pe ele: “ECO-TOILETTE”. Se cheamă ecologice doar pentru că nu scot fum. Te iei după miros și descoperi locuri pe unde n-ai călcat niciodată, știute doar de urbaniștii primăriei. Așa am dat de statuia lui Cervantes în Piața Spaniei. Odihnindu-mă pe o anume bancă de pe alee, am vazut veceul. Și în spatele lui, ițindu-se de-o palmă, Cervantes. Stătea cu spatele la veceu, parcă tocmai își terminase treaba și a încremenit văzând deodată atâta lume cu ochii pe el.
Două batrâne, de bună seamă femei aduse demult la Bucuresti de valul industrializării: când le întreb cine e împietritul, se uită lung una la alta… “Veceul ăsta e aici de alaltăieri, dar statuia aia când o fi apărut?”, se întreaba una.
Cervantes va mai rămâne multă vreme nebăgat în seamă într-un oraș bântuit de nostalgia veceului din fundul curții.
(10 iulie 2008)
