O specie periculoasă de salcâmi s-a dezvoltat într-o vreme de-a lungul Dâmboviței. La Casa Radio, pe o lungime de 600 sute de metri, numai pe latura dinspre chei, erau cam o sută de copaci.
Cordonul de arbori cu spini, cei mai lungi și mai ascuțiți spini, începea de la Parcul Operei și se întindea până la ANEFS. Erau numai salcâmi boierești, cu țepii cât suvacul, cu pieliță vișinie. Și poate și cu un fel de otravă pe ei, fiindcă înțepătura durea și se umfla ca de la mușcătură de șarpe. Rar se aventura cineva pe sub coroanele ostile ale salcâmilor de la Casa Radio. Un ochi atent putea observa că și păsările stăteau mai mult prin castanii de pe celălat mal al Dâmboviței. Maidanezii mai degrabă se aruncau sub roțile mașinilor — am văzut atâția terciuiți pe asfalt — decât să meargă pe sub salcâmi.
Cu aceste condiții vitrege, trotuarul de sub salcâmi era mai mereu pustiu, așa că l-au ocupat bicicliștii. Puteau pedala jumătate de kilometru fără teama că, de pildă, vreun copil curios va dori să bage mâna la spițe. Ori că ar putea lovi vreun emo cu căștile în urechi, surd la semnalele soneriei.
Un spin din acei salcâmi se găsea totdeauna pe jos exact în calea roților. Dar asta nu i-a descurajat pe bicicliști: un pic mai sus era o vulcanizare.
Salcâmii alcătuiau un gard natural de jur împrejurul Casei Radio. Ce se întâmpla dincolo de gard nu știa nimeni. Un numeros popor de țânțari — așa numiții țânțari de salcâm, cu trompa de o mie de ori mai tare decât a țânțarilor obișnuiți — ținea departe nasurile curioșilor. Am văzut de câteva ori cum cineva stropea cu vermorelul prin frunziș, contra țânțarilor, dar unii spuneau că, de fapt, Primăria le dă ceva să-i facă mai puternici și mai agresivi.
Când se stârnea, câte o tornadă rupea crengile și le izbea în capul cui se întâmpla să fie pe-acolo. Fiindcă vara salcâmii făceau umbră, acolo se înregistrau cele mai mari temperaturi la umbră. La rădăcinile lor trăiau furnici, vacile-domnului, buburuze, tot felul de insecte dezgustătoare. Ciocănitorile făceau un zgomot infernal.
Bicicliștii mai înalți de doi metri și jumătate erau și mai expuși fiindcă ajungeau cu capetele în coronament, în stratosfera spinilor veninoși și a crengilor contondente. Fără îndoială, ați văzut de multe ori prin zonă bucureșteni extraordinar de înalți cu fețele însângerate, cu ochii scoși, cu urechile flenduri. Și acestea nu-s decât câteva din nenorocirile aduse de acei salcâmi. Se pare că nici oxigenul emanat nu era de cea mai bună calitate.
Cineva a făcut bine și i-a tăiat pe toți.
(9 iulie 2008)
