Sunt prieten, pe Facebook, cu o ceașcă de cafea. Mă întâmpină dimineața cu un chip surâzător desenat în caimac și cu o urare de zi bună. Niciodată nu spune ceva despre ea, dar vrea mereu să știe totul despre mine. E o ceașcă tare curioasă din fire. Și empatică: varsă câte o lacrimă de câte ori mă încearcă un necaz, se revoltă odată cu mine ‒ și atunci chipul zâmbitor din caimac se transformă într-o pată hidoasă ‒, iubește ce iubesc eu și urăște tot ce urăsc. Uneori se supără și împroașcă peretele cu zațul unor cuvinte amare, greu de rostit. Dacă o cert, îmi zvârle conținutul fierbinte în față. Apoi se retrage într-un sertar virtual și n-o mai văd cu lunile sau dispare de tot.
Mai sunt prieten și cu câțiva trandafiri. Unii, abia ieșiți din strânsoarea sepalelor, boboci setoși de lumină; alții, deschiși larg, lăsând parfumul imaginar să iasă din catifeaua petalelor. Toți poartă deopotrivă, cu delicatețe, podoaba fină a unor stropi de rouă. Și trandafirii îmi urează o zi bună. Din adânca lor sensibilitate vegetală scot aforisme care nu de puține ori îmi fac ziua mai bună cu adevărat. Alteori mă enervează romantismul lor cleios, dar cum să le reproșez așa ceva? Ei sunt responsabili, pe Facebook, îndeosebi cu iubirea, cu sentimentele frumoase, în general. Cu omenia, cu idealismul, cu puritatea. Sunt și ei la fel de empatici precum ceașca de cafea, la fel te mângâie uneori, iar alteori te zgârie, încât nu odată am avut impresia că ar fi reîncarnarea ceștii dispărute – dacă se poate spune așa ceva despre o plantă.
Și câteva păsări îmi sunt amice. În zbor, aripile lor îmbrățișează ceruri nespus de albastre. Pescărușii sunt sensibili, postează versuri de un lirism copleșitor. Vulturii au opinii politice ferme și sunt severi în judecățile lor. Bufnițele, simbol al înțelepciunii, îmi servesc citate din Petre Țuțea și din Octavian Paler. Citate din Dan Puric primesc de la câteva ii românești, de la biserici din lemn, de la troițe și de la câțiva țărani cu bărbi albe ‒ căci am și așa ceva în lista de prieteni. Când nu sunt de acord cu ei și zvârl la gâște bobul de înțelepciune din aforisme, se supără și ei și pleacă din lista mea. Trântesc ușa tare, de-mi sar postările de pe perete, cum fac și ceștile de cafea când pleacă, și trandafirii, încât am impresia că sunt de fapt aceiași prieteni sub altă înfățișare.
Mi-au intrat în listă și câteva femei cu trei mâini. Două ale lor și una bărbătească ținându-le drăgăstos de mijloc, tăiată de la umăr. Albumele foto ale femeilor cu trei mâini conțin cești de cafea, trandafiri înrourați, păsări în zbor, peisaje rustice, aforisme lipite pe vederi cu cești de cafea, cu trandafiri, cu păsări, cu nesfârșite ceruri albastre.
Mi-am propus să nu mă mai supăr niciodată pe acești prieteni, sau măcar să nu le arăt asta, oricât de capricioși ar fi, oricât m-ar năclăi cu citate siropoase din Coelho, oricât m-ar scoate din sărite cu pozele lor copiate de la unii la alții. Ceștile de cafea, trandafirii, bufnițele sunt totuși niște oameni. N-au nume, n-au e-mail, n-au un loc al lor pe pământ, n-au copii, n-au realizări de niciun fel. Sunt oameni care n-au curaj să spună: ceașca aceasta sunt eu!
Simt o suferință cumplită îndărătul acestor identități trucate. De aceea mă străduiesc ‒ și îi rog pe toți să facă asta – să fiu mai atent cu ceștile de cafea. Sunt fragile, una-două se sparg! Și le rog: fiți măcar pentru o clipă oameni ca să vă pot întinde, ca oamenilor, o mână!
