Nu știu la ce sunt bune poveștile. Sunt atâtea lucruri care îmi plac și nu îmi bat capul să aflu dacă și în ce fel sunt bune la ceva, dacă nu cumva tocmai ăsta o fi rostul lor: să placă. Actul povestirii e firesc și total ca sărutul, nu trebuie să-l analizezi în fel și chip în timpul actului, ci să-l trăiești, să i te dai cu totul.
Atitudinea asta față de povești mi-am format-o de mic, ascultând seara povești de la mama, de la frații mei. Nu aveam lumină electrică. De cum apunea soarele, intram în lumea poveștilor. Apoi, la rândul meu am spus povești. Când fiica mea era mică-mică, avea trei ani, îmi cerea să îi recit iar și iar “Moartea căprioarei” și “Mistrețul cu colți de argint” și de fiecare dată era la fel de emoționată, fără să înțeleagă mare lucru din sensul profund al acestor capodopere, abia de atingea epiderma lor narativă, dar ei îi plăcea să asculte, mie îmi plăcea să îi recit și asta ne era destul. Nu mi-am pus niciodată problema dacă acele două poeme uriașe sau altele pe care i le recitam, toate conținând o poveste, erau potrivite cu vârsta ei pentru că mi se părea ‒ și mi se pare și acum – că poveștile nu au vârstă și nici vârsta ascultătorilor nu contează. Sunt poveștile doar pentru copii? Dar într-un fel anume suntem copii până murim, deci inima noastră rămâne deschisă. Unora le moare copilul din ei prea devreme și atunci mor și ei fără să-și dea seama.
Am îmbătrânit, dar încă îmi mai place să spun povești. Tot fără altă motivație decât lucrul în sine: pentru că îmi place să le spun și pentru că încă mai găsesc copii de toate vârstele cărora le place să le asculte. Poveștile mele de azi nu mai sunt cu zâne și cu Feți-Frumoși, ci îmbracă pielea umedă a realității care se naște clipă de clipă lângă noi. Dar forța unei povești nu stă în personajele sale, ci în trăirile pe care le provoacă. Nu cred în justificările didactice, că un copil ar învăța ceva din povești. La școală, acea întrebare chinuitoare de la sfârșitul poveștii: “Ce învățăminte se desprind de aici?” cădea întotdeauna ca un ciocan, rupea vraja poveștii și mă speria. Dar cred cu tărie în trăirea poveștii. Copilul – chiar și cel din sufletul unui adult – accede mai ușor la emoția poveștii decât la învățămintele ei – care, cum zice și obsedanta întrebare, se desprind… și plutesc departe… ca niște obiecte pierdute în spațiu. Lucrul ăsta simplu îl afli când simți cum te strânge de mână copilul căruia îi spui o poveste, când copilul dintr-un adult scoate un deget mic, de rouă, prin ochii lui obosiți.
Povestea provoacă o stare. O trăiești într-un fel. Și această trăire te construiește într-un fel anume, nu învățămintele pe care le enumeri bucuros pentru o notă bună: asta, asta și asta. Lucrurile bune le înveți de la părinți și de la cei din jurul tău, nu de la Făt-Frumos. Vraja asta a poveștii, venind mereu peste tine, trăind-o mereu, te modelează așa cum apa șlefuiește piatra peste care curge: încet și definitiv. De această trăire formatoare mă tem că nu mai sunt capabili copiii crescuți fără povești. Nici de legătura tainică dintre povestitor și ascultător. Și nici de bucuria de a șterge pentru o clipă linia dintre vis și realitate.
Nu vi se pare că suntem o țară de oameni bătrâni? Să stingem lumina măcar o seară în România și să spunem povești.