Moș Ion și filmele porno

Moș Ion stătea tolănit între perne și se uita la televizor. La televizor, adică la TVR, fiindcă atunci nu exista alt post ‒ asta fiind prin ’92. Era în noiembrie, terminase cu stâna, de-acum altă treabă nu mai avea până dădea iar colțul ierbii, primăvara. Așa că se uita la televizor. Vartan Arachelian vorbea cu Gabriel Liiceanu într-o grădină. Moș Ion îi urmărea încruntat. Cînd am intrat, s-a desprins bucuros de ecran. M-a poftit să stau lîngă el, pe marginea patului.

‒ Fa Lență, ia du-te și adu niște vin din beci să beau și eu un pahar cu nepotul. Dar ai grijă, poate te pune dracul și ții furtunul la gură mai mult decât trebuie! i-a strigat el, știind că-i cam plăcea vinul.

Când s-a întors, mătușa mirosea a căpșunică, ochii îi străluceau și era toată numai un zâmbet rozaliu. Moș Ion a simțit-o imediat.

‒ Da’ ce-am vorbit eu cu tine, fa?

‒ Ce era să fac, Ioane, dacă avea presiune?…

‒ Futu-ți presiunea mă-tii! Ei lasă că-ți arăt eu ție presiune! Ai noroc că e nepotul aici, doar n-o să te bat de față cu dânsul, nu-i frumos. Dar nu-i nimic, mâine e vineri și oricum o iei. Hai, chișc-o de-aici!

Am amuțit. M-am prefăcut că beau încet, lung, ca să-mi ascund fața în gura cănii de vin. Știam că moș Ion e un șugubăț și jumătate, dar de data asta nu glumea.

‒ Cum adică, moșule, mâine e vineri și oricum o iei? ‒ l-am întrebat după ce mătușa a ieșit din casă cu pestelca fâlfâind. Ce, ai program de bătut nevasta, ai grafic?

Mi-a răspuns senin că da: vinerea își bate nevasta.

­‒ Vinerea asta sau în toate vinerile?

‒ În fiecare vineri, poc!

­‒ Doamne ferește! Cum așa?

‒ Vinerea noaptea, măi nepoate, este la televizor ceva ce n-am mai văzut în viața mea. Că mai mult la stână am trăit. După miezul nopții începe o emisiune, „Cinematograful de noapte“ se cheamă. Numai filme faine. Doamne, ce fete! Frumoase, boite, subțirele, numai țâțe, cu păr de două degete între picioare, șolduri ca perele celea pergamute… le mânânci și-ți vine-a spune: vai, ce pergamute bune… Și ce frumos gonesc ele pe plajă, în reluare, uite-așa le saltă țâțele, se pupă, se hârjonesc, se freacă, se ung cu vaselină, se de toate, bre, o minunăție. Ei, cum să mă uit eu la așa ceva cu nevasta? Mi-e rușine. Noi suntem oameni gospodari, suntem luați la biserică, suntem… avem și copchii, și nepoți… Și-atunci îi găsesc eu un motiv, ba că n-are batic, că a izbit ușa, că e mămăliga prea moale sau prea vârtoasă, că scârțâie vălătucul la fântână… Îi zic: fa, zidirea mă-tii, și trosc! îi dau una. Nu prea tare, una scurtă, din încheietură. Da’ ei nici nu-i trebuie mai mult, că-i muiere. Începe să bocească și se duce la soră-mea, peste gard, doarme acolo, abia dimineața mai vine. Și eu stau liniștit și mă uit fără grijă la fetele celea până aud cocoșul.

Peste o lună, când am venit iar prin sat, hai și pe la moș Ion!

Ușile închise, pustiu, vacile răgeau de foame în grajd. Am trecut pârleazul la țața Florica, mi-am zis că poate o fi acolo.

În casă, lîngă sobă, țața Florica și cu țața Lența se cinsteau cu vin. Moș Ion era cică la Botoșani de cîteva zile, se căuta de șale pe la spital.

Mă dau și eu lângă mătușile mele și mă pun de câteva ori în calea paharului, care umbla hărnicuț de la una la alta. Și, ca omul la băutură, îmi fac curaj și întreb:

‒ Țață Lență, dar cum de rabzi matale să te chelfănească moș Ion în fiecare săptămână?

‒ Ei, nu chiar mă bate, măi băiete, îmi dă și el câte una așa… Dar până la toată urma e bărbat, nu? Femeia trebuie să știe de frica bărbatului. Nu știu ce are de la o vreme, că pe unde mă prinde, mă pocnește. Mai ales vinerea, parcă e zi blestemată. Dar știi ce? Eu nici nu mă supăr. Abia aștept să mă bată. Că-l las pe nebun singur și vin aici, la Florica, la dormit. Și stăm iaca-așa amândouă, ca cumnatele, la taifas… mai bem și-un păhăruț… Și la miezul nopții ne uităm la niște filmeee!… Frumoaseeee!…

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!