Băieți cu degetul în gură

Îmi amintesc că era o vreme urâtă, vântul țipa drăcește pe sub ușile veceului din curtea școlii, unde ne adunaserăm la fumat. Eram câțiva căminari, trăgeam la poștă dintr-un chiștoc. Chiar când a ajuns rândul la mine, a intrat unul și a spus: „A murit Gică!“. Am încremenit toți. Nici n-am simțit când au început unghiile să ardă.

Știam toți că Gică era în spital, dar nimeni nu se aștepta să moară. Bolile nu ne ocoleau la cămin, mereu era cineva internat. Eram învățați cu asta. Însă moartea venea rar. Cu numai câteva zile înainte Gică era cu noi, în același veceu, la fumat. Și acum aflam că murise. O meningită l-a stins brusc, cum sufli într-o lumânare.

Gică era unul dintre acei copii abandonați la naștere. Crescuse la creșă, o creșă din acelea care imediat după revoluție îngrozeau lumea civilizată cu imagini de coșmar, cu copii desfigurați de singurătate și de frig ce se legănau întruna înainte și înapoi dându-se cu capul de pereți. Unul dintre acei copii zvârliți grămadă într-un salon cu 20-30 de paturi, în grija unei infirmiere abrutizate de o suferință la care asista fără tresărire de ani și ani de zile. Nimeni nu vorbea cu ei. Ajungeau după aceea la cămin, în clasa întâi, neștiind să vorbească. Un logoped se chinuia ani de zile să le altoiască mlădița cuvântului pe limbă. Și nevorbind ei atâția ani, și mintea lor era adesea întârziată, nelucrată. Noi, ceilalți, crescuți acasă, înotând ca peștii în marea de cuvinte ce ne înconjura, eram mai proști sau mai isteți, dar măcar știam să scoatem o vorbă pe gură. Ne uitam la ei ca la niște sălbăticiuni. Când te apropiai de dânșii, începeau să țipe sau o luau la goană crezând că vrei să le faci ceva.

Gică Flisc era un fel de geniu. Când a venit la cămin ducea în trupul lui de școlar un copil nedezvoltat, de 3-4 ani. A recuperat miraculos, încât printr-a doua, a treia, era deja premiant. Superba lui inteligență n-a avut nevoie decât să i se ia un pic zgura de deasupra ca să înceapă a străluci. Pe la 14 ani, când a murit, era deja de mult cel mai bun jucător de șah din județ, la categoria lui, și era singurul copil acceptat în elita șahiștilor din Trușești, geniile locului, înmâlite pe malurile Jijiei: directorul căminului, Teodor Onciu, profesorul de matematică Ovidiu Mocanu, a cărui inteligență năștea legende, cu tot cu ciudățeniile pe care le genera în chip firesc, sclipitorul Chiponcă ‒ secretarul primăriei, profesorul Ioan Michiu, un erudit stins în alcool, briliantul Nicolae Cârcu, filozoful nostru, și încă vreo doi. Toți șahiști înrăiți. Se adunau seara la cămin, în biroul directorului Onciu, și jucau până dimineața, uneori și toată ziua următoare. Fumul care răbufnea pe hol când deschideau ușa nu era numai de la țigări, ci cu siguranță și de la creierele încinse. Ei bine, Gică al nostru îi bătea la șah! Era degetul cu care noi, căminarii, reușeam să le dăm un bobârnac intangibililor noștri profesori, pe care atunci îi vedeam ca pe niște zbiri; unii chiar erau.

Ce i-a lipsit cel mai mult lui Gică la creșă, apoi la casa de copii școlari, a fost o vorbă bună de la cineva. Era doar unul dintre acei viermișori umani care foiau în mizeria lor, în salonul uriaș, cu o singură supraveghetoare. Mâna acelei femei nu l-a mângâiat niciodată. Doar l-a întors de pe o parte pe alta, brutal, ca să-i schimbe mușamaua de sub el, când nu l-a lovit. Îmi povestea ce bătăi mânca la creșă, cum, o dată, infirmiera l-a apucat de picior și dat cu el de perete. Chiar fizicul lui era al unui copil neiubit. Slab și cocoșat, părea scobit, parcă lipsea din el exact acea bucată ce ar fi putut fi umplută cu o îmbrățișare.

Gică adormea cu degetul gros în gură. Chiar și în clasa a opta. Își cuprindea mâinile una în alta, lăsând afară policarul de la mâna dreaptă, și-l sugea. Nu-l ținea în gură, îl sugea. Adormea așa și continua să sugă și în somn. Trecând pe lângă patul lui, l-am văzut de cîteva ori cum trăgea din deget. Și scâncea ca un cățel.

Degetul gros de la mâna dreaptă la el era, de fapt, cel mai subțire. Subțire, turtit și străveziu. Vânăt. Și avea o unghie mică și subțire ca un solz de pește lipit în vârf. Nu se rușina de degetul lui, ni-l arăta ori de cîte ori curiozitatea noastră răutăcioasă căuta un motiv de râs, de batjocură. Nici nu se ascundea. Noi ne jucam sau ne uitam la televizor, făceam una-alta; el, un singuratic, se trăgea deoparte și începea să-și sugă degetul. Făcea asta și la ore, și pe stradă, din mers. Degeaba s-au chinuit educatorii să-l dezvețe. Poate și moartea l-a surprins, când a venit, tot cu degetul în gură.

A murit la spital, în Iași. Am plecat câțiva copii de la Trușești, cu trenul, la înmormântare. Educatorul lui, Silvestru Horodenciuc, ne însoțea. Eram un grup mic de băieți speriați că hoașca lovise atât de aproape și atât de nedrept. Toți tunși zero, îmbrăcați la fel, în aceleași costume de elev, negre, cu care mergeam și la fotbal, și la practică, peste tot, acum bune și de doliu. Cu brațele noastre am purtat sicriul de la morgă până la mașină, în curtea uriașă a spitalului, și ne-am înghesuit toți lângă Gică, să mai stăm împreună, apoi tot pe brațe l-am dus și la cimitir, până la capelă,  și am continuat să-l ținem pe brațe, brațele noastre vii, încordate, de aproape-bărbați. Așa n-am vrut noi să-l lăsăm jos până s-a terminat slujba dinaintea noastră! Apoi l-am pus pe năsălie între lumânările galbene și subțiri ca degetele lui.

În sicriu, Gică era îmbrăcat exact ca noi, în costum de școală. Avea bască pe cap, pe dedesubt cămașa albă, cu cravată de pionier. Oamenii aflați acolo la o pomenire ne-au dat din coliva lor, din vinul lor, să nu fie îngropat orfanul ca un câine. Și au cântat ei pentru noi „Veșnica pomenire“, că noi nu știam, și au plâns cu noi, la asta ne pricepeam, deși nu-l cunoșteau pe Gică. Poate de milă, poate din acea solidaritate pe care moartea o dă până și vrăjmașilor. Câțiva dintre acei străini ne-au însoțit până la groapă, într-o margine de cimitir, printre boschete. Părintele a slujit după carte, nu pe sărite.

Dimineața, la plecarea din Trușești, domnul Horodenciuc ne dăduse fiecăruia câte o monedă de 3 lei să avem de cheltuială. De obicei, când plecam de la cămin, primeam câte un leu. Chiar și leul ăla era pentru noi o mică avere, o apăram cu ghearele și cu colții. Dar acolo, pe marginea gropii, toți am scos banii și i-am pus pe pieptul prietenului nostru. Niciodată nu avusese atâta bănet laolaltă cât a trăit.

Când m-am apropiat de Gică să-i pun banul pe piept și să-l pup pentru ultima oară, am văzut că degetul lui de supt era acoperit de mâna stângă, nu se vedea. Așa îi așezaseră mâinile cei ce l-au pus în sicriu; poate se gândiseră că era ceva rușinos, un beteșug ce trebuie ascuns. Atunci am îndrăznit să-i desfac mîinile, care s-au lăsat desprinse ușor, de parcă Gică era viu și dormea, și le-am așezat invers, cu degetul la vedere. Necrescut, vânăt, cu amprentele răzuite de atâta supt.

‒ Ce e cu degetul acela? ‒ a întrebat părintele.

‒ E suzeta lui, a spus unul dintre noi. Nu doarme fără ea.

N-a spus-o în glumă.

Părintele s-a apropiat și și-a pus mâna lui mare și fierbinte peste mâinile reci ale lui Gică, a stat așa un timp, cu ochii închiși, rugându-se în tăcere. Și la sfârșit s-a aplecat și l-a sărutat pe frunte. Am simțit că parcă ne-a sărutat pe toți. Și poate că se și rugase pentru toți.

Gică ar fi ajuns cineva. Poate un matematician strălucit, poate un cercetător, un savant. Poate și-ar fi supt degetul și în aula Academiei, pentru că nimic nu poate înlocui fărâma aceea de dragoste de care a avut nevoie în copilărie, o vorbă bună, o îmbrățișare, un zâmbet. Altceva nu-l deosebea, ca om, de copiii crescuți acasă, în brațele mamei. De câte ori văd la televizor sau pe stradă copii abandonați, mă gândesc la Gică Flisc. Mă uit la degetele lor.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!