Ultimii nomazi

Au venit țiganii!
Oamenii din Băneasa, județul Galați, au dat fuga la primărie:
– Săriți! Și-au pus căldărarii șatra la intrarea în comună!
N-ar fi prima oară. Șatra vine aproape în fiecare an în Băneasa. Unde e un tăpșan nepăzit, acolo se așază. Nici nu știi când își pun căldărarii corturile. Numai te trezești cu ele dimineața, coborâte parcă din cer pe funii groase de fum.
– Practic, zice viceprimarul Aurel Miron, ca să intri în localitate trebuia să treci printre corturile lor. S-au așezat pe malul Chinejei, ca să aibă apă aproape. Își făceau nevoile pe mal, la intrarea în comună. Pe pragul nostru, cum s-ar spune. Urât! Când treceau copiii la școală, musafirii noștri nepoftiți ieșeau la cerșit, uneori deveneau agresivi. Normal că sătenilor noștri nu le-a convenit, au venit la noi să se plângă.
Vicele s-a dus la ei și le-a zis:
– Bă, ia cărați-vă de aici!
– Dar unde să ne cărăm, mânca-ți-aș?
– Nu știu. Unde vedeți cu ochii!
Ei au văzut cu ochii la celălalt capăt al comunei, pe un teren al CFR-ului, lângă halta Roșcani. Dacă e al CFR-ului, e ca și cum ar fi al nimănui. Halta, acum părăsită, rânjește la ei cu geamurile sparte, cu dinți stricați, de cărămidă. Nu s-au băgat acolo de teamă să nu cadă pereții peste ei. Căldărarii, printre ultimii din stirpea nomazilor, și-au pus corturile pe o limbă de pământ între șosea și calea ferată.

De fapt nici nu sunt chiar niște corturi. Adică nu ce știe tot omul că ar fi un cort, ci niște adăposturi șubrede însăilate din rafie și celofan, întinse pe niște costoroabe cioturoase, tăiate cu barda din liziera de pe deal. În vârf, unde se întâlnesc capetele prăjinilor, e o deschizătură pentru fum. Sunt nouă fumuri la marginea satului, sub cerul leșios, de la nouă corturi. Și câte o mașină la fiecare al treilea cort. Camionete Mercedes, modele străvechi.
E frig, plouă. Vântul trage ca un câine turbat de poalele de rafie ale colibelor, gata să le dărâme. Nici țipenie în șatră, pe-afară. Căldărarii, din înțelepciunea cărora a izvorât zicala: „Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată“, s-au adăpostit în corturi, în jurul godinelor. Lovituri de ciocan se aud din primul cort.
– Hei! E cineva acasă?
– Intră, intră!
– Dar unde-ați pus ușa, bre?
Un puradel mucos apare dintre faldurile de celofan, dezvăluind o gaură prin care se intră de-a bușilea.
– Hai noroc, oameni buni!

Oamenii buni sunt vreo zece.
În mijloc, ieșind ca un mâner de carne din clopotul colorat al fustelor, o femeie cu dinți de aur învârte cu un linguroi de tablă într-un tuci uriaș cu fasole. Mai mestecă, mai pune pe foc. Îndestulat cu vreascuri, godinul grohăie mulțumit ca o scroafă scărpinată sub gușă. Lângă el, te coci; doi pași mai încolo, tremuri de frig. Dacă femeia n-ar pune continuu pe foc, în câteva minute s-ar face frig ca afară. Mai puțin de un milimetru de rafie, spartă pe alocuri, stă între dogoarea godinului și vântul iernatic, neobișnuit pentru începutul lui aprilie.
În jurul godinului, inima de tablă a cortului, se joacă niște copii. Sunt mulți și mărunței, și cu toate culorile pe dânșii, parcă a zvârlit cineva pe jos un pumn de pufarine. Aleargă, țipă, își dau în cap cu un bidon de plastic, cu un făraș, cu bețe. Nicio jucărie nu se zărește nicăieri. Fiecare este jucăria celuilalt.
Capul familiei, un bărbat vânjos, cu mustață, stă pe marginea patului și bate cu ciocanul într-o tablă de inox. Tabla se supune și se curbează, ia forma unui cilindru. Bărbatul îi face un falț subțire și leagă marginile. Curând va ieși un căzănel pentru fiert borcanele de zacuscă. Totul numai din ciocan. Pe tablă se văd loviturile, una lîngă alta, egale, ca niște solzi de pește.
– Uite-așa facem și noi de-o pâine! – zice meseriașul privind în dungă, să vadă dacă i-a ieșit bine lucrarea.
– Căzănelul ăsta cu cât îl dai?
– Cât dă și omul. Dar voi ce ne-ați adus?
– Nimic. Nu știam că trebuie să aducem ceva. Am trecut pe-aici, am văzut corturile, am zis: ia să vedem ce e cu oamenii ăștia, am intrat…
– Și nu ne dai nimic? Dă-mi ceva să iau pâine la copii.

Îi dau 20 de lei. Îi bagă repede în buzunar.
– Tabla de unde o iei? E inox, nu-l găsești pe drumuri.
– De la bulibașul nostru luăm. El e cu fier vechi care vinde. Da’ sînteț de la ziar?
– Da.
– Și ziarul nu ne dă nimic?
– Ce să vă dea?
– Ceva ca să luăm ceva la copii. O pâine.
– Dar parcă spuneai că vinzi căzănelul și uite-așa faci și matale de-o pâine.
– Da, dar să ne dai și nouă ceva ca să luăm o pâine la copii.
– Nu mai am bani. Sunt reporter, nu patronul ziarului.
– N-ai, dar ca să luăm și noi ceva la copii.
Altceva nu mai știe să spună. La propozițiile mai lungi se enervează. E clar că gândește în limba lui și traduce repede și prost în română. Nu pot afla nimic de la el. E blocat în limba lui maternă și în dorința de a căpăta ceva. Ca să ia ceva la copii. O pâine.
– Cheamă-l, fa, pe Caizăr, că el știe să vorbește!
E un ordin. Piranda iese în fugă, lovind cu țâțele de pământ când trece aproape târâș prin spărtura ce ține loc de ușă.

Curând apare Caizăr, urmat de un alai de fete cu copii în brațe, de prin celelalte corturi. Poartă o geacă de mușama și căciulă de miel, de sub care îi curg urechile blegi, ca niște colțunași nefierți. Are o ditamai perechea de buze. Și totuși poate vorbi.
– Eu sunt Stănescu Caizăr, am 52 de ani și sunt din comuna Munteni, județul Galați, posed permis de conducere.
Doar el și încă doi au carnet. Ei conduc mașinile cu care își cară corturile dintr-un sat în altul. Ceilalți nu-s mai școliți decât un picior de scaun.
– Domnu’ Caizăr, câte persoane sunteți aici? Bărbați, femei, copii laolaltă.
– Treizeci. Stănescu Caizăr, Stănescu Neculai, Stănescu Ferdinand, Stănescu Brutar…
Îi știe pe toți după nume. Îi spune într-o ordine al cărui rost numai el îl cunoaște. Pe toți îi cheamă Stănescu.
– Sunteți o familie? Neamuri?
– Nu suntem neamuri.
– De ce vă cheamă pe toți Stănescu?
– Nu știu să răspund la această întrebare.
Nimeni nu știe de ce îi cheamă pe toți la fel.
– Ia chemați-l pe Neculai, el trebuie să știe. Că el a fost și în Anglia.
Neculai e al doilea posesor de permis auto. A făcut doar patru clase și a uitat tot ce a învățat, adică alfabetul și vreo două poezii, dar a luat totuși permisul.
– Cum ai luat permisul, Neculai? La Pitești?
– Prin metode. Dacă trebă să loom, loom!
Răspunde stând în poziție de drepți, ca la tablă.
– De ce vă cheamă pe toți Stănescu?
– Păi de ce ne cheamă așa?
– De ce? Eu te întreb pe dumneata.
– Păi da, mă întrebi.
– Deci: de ce vă cheamă pe toți Stănescu?
– D’apăi așa ne cheamă.
– Știu. Dar de ce?
– Păi de ce? – se întreabă el pe sine; apoi: – Îmi dai și mia ceva ca să iau ceva la copil?
– Și dacă îți dau, îmi răspunzi?
– Ce să răspund?
– De ce vă cheamă pe toți Stănescu. Am înțeles că știi istoria clanului.
– Nu știu. Dar ce ne dai și nouă? Ca să iau ceva la copil.

Cineva spune că Marița, care e cea mai bătrână din șatră, trebuie să știe ce e cu ei. Mergem la ea, trei corturi mai încolo. Vine și o droaie de copii din urmă, strigând: „Nenea, dă-mi un leu!“, „Dă-mi și mia o mie de lei!“, „Nenea, ce ne dai?“. Unul singur, un puști de vreo 14-15 ani, rupe regula: „Nenena, ne dai la PRO TV?“.
Marița stă într-un cort separat, doar ea cu moșul ei. Sunt bătrâni, nu trebuie să bată la ciocan, să care lemne ori să adune ștevie de pe deal. Șatra le dă de mâncare. Cortul lor e pus în mijlocul taberei. Așa trebuie.
Când vede că scot pixul, bătrâna se trage mai sus pe pat, între perne. Pare speriată. Îi spune ceva pe țigănește lui Caizăr. Acesta se întoarce râzând, așa cum râde el cu buzele lui cabaline, suflecându-le pe una în sus, pe alta în jos:
– Ăhă-hă-hăăă! Baba Marița crede că faci inventarul ca să ne duci la Bug!
Bătrâna nu știe câți ani are. Ceilalți spun că ar merge spre 80 și că la 3 ani a fost dusă cu toată familia ei la Bug. Tot așa a venit cineva la ei în ogradă, a scos un plaivaz, i-a scris pe toți pe o hârtie și i-a luat cu o căruță. Jandarmii i-au dus la Tecuci cu căruța. Acolo i-au urcat în tren. Și la Bug cu ei!
Toate astea i le-a spus mama ei mai târziu, când s-a făcut mai mare. Tatăl a murit de foame. L-au găsit mort în bordeiul în care stăteau, o gaură săpată într-un mal. Dar Marița nu-și mai amintește decât o bucată pătrată de cer, văzută prin geamul vagonului de tren.
S-a întors de la Bug zdruncinată rău. O doagă îi cam clămpăne, dar în rest e foarte înțeleaptă, chiar dacă nu știe să scrie și să citească, și toți din șatră o cinstesc ca pe mama lor și îi cer sfaturi când au nevoie. E cea mai curată dintre toți. Poate și pentru că nu are nicio sarcină în șatră, nu se murdărește. Doar gătește pentru bărbatul ei și are grijă de copii când ceilalți pleacă prin sat cu căldări.
Bătrâna zice că-i cheamă Stănescu pe toți fiindcă demult, când strămoșii lor erau robi, au luat toți numele boierului Stănescu, stăpânul lor. Nici nu putea fi alt răspuns. L-aș fi putut da eu, dar nu puteam spune: „Când erați voi robi…“.
Un șmecher din Tecuci, un român, a păcălit-o pe Marița de 200 de lei. I-a zis că-i face dosar ca să primească bani de la statul român pentru că a fost deportată. Și dosar s-a făcut. Pe urmă alt gagiu i-a mai luat 200 de lei, cică să-i facă dosar să primească bani de la statul german. Mai nou, Dorin Cioabă, unul dintre nenumărații regi ai etniei, sau împărat, strânge și el bani ca să facă dosare de despăgurbiri, dar de data asta Marița n-a mai vrut. Doar Neculai, șoferul, a luat țeapă. El a depus cerere în numele tatălui și al bunicului, deportați și ei, morți de mult. A primit răspuns că nu i s-a aprobat, dar banii nu i-a mai văzut înapoi. Măcar n-a luat țeapă de la un român, ci de la un rom de-al lui, de os domnesc.
– Ne vede mai proști și toți vrea ca să ne minciunește, tot ca să ne ieie, nu ca să ne deie! – pufnește Neculai. Și mai încearcă o dată:
– Dă-mi și mia 5 lei…
– Să iei ceva la copil, nu?
– O pâine.
– Nu mai am, bre!
– Hai, șefu’…
Mă prinde de mână, începe să lăcrimeze. Scot 10 lei și i-i dau. Vreo zece copii sar pe mine să le dau și lor. „Măcar 10 bani!“.
Neculai mă scoate din grămada pestriță și mă trage spre cortul lui ca pe gâsca cu ouă de aur.
Nevastă-sa, Liuba, fierbe fasole. În toate corturile se fierbe fasole.
– E post, zice femeia, nu mâncăm carne. Ia uite-aicea-șa!
Și începe să arate, una câte una, fâșii lungi de slănină crudă agățate prin bețele cortului. Copiii, prin spate, să nu-i vadă Liuba, mai rup câte o bucată cu dinții și o înghit pe nemestecate. Cel mai tare se laudă Liuba cu găina. O ține sub masă, legată la picioare, pentru Paște. A căpătat-o Neculai în schimbul unei donițe. Sub masă mai e un lighean plin cu ștevie, adunată de pe dealuri, și câțiva cartofi.
Liuba e o femeie roșie în obraji, încă tânără, la 35 de ani, dar în șatră e considerată de vârsta a doua. E deja bunică. Are 5 copii și un nepot. Vorbește bine românește. Are și poftă de pălăvrăgit; sau, cum se spune, are stuchit la furcă. Zice că toți Stăneștii sunt din Munteni. Căldărari. Pleacă primăvara din satul lor și umblă cu șatra prin țară. Poposesc într-un loc, pe lângă satele mai înstărite, pe unde pot să-și vândă marfa. Fac tot felul de obiecte, de la fărașe mici, pentru scos cenușa din sobe, mărunțișuri pe care le pot face și copiii, până la complicatele cazane de rachiu, la care nu se încumetă decât cei mai pricepuți, cu mână de aur. Alea sunt opere de artă. Dacă-s din aramă, costă o avere. Se fac numai la comandă, cu arvună. La fiecare cort este câte un meseriaș, dar numai trei, din toată șatra, pot face cazane de rachiu. Ceilalți fie sunt prea tineri și mai au de învățat, fie n-au talent și nu vor ajunge niciodată să facă metalul să cânte cum trebuie – căci totul ține de ureche, nu de mână, zice Marius, băiatul Liubei –, fie nu mai pot, ca moș Fănică al babei Marița, care nu mai vede bine și nici urechea nu-l prea mai ajută. Iar mâna nici atât.

Marius, un puștan de 16 ani – zice el, dar pare mai mic – înfige nicovala în pământ și îmi arată cum se tocmește un făraș. Îl face dintr-o carcasă de casetofon de mașină. Astea se găsesc aruncate, nu trebuie să cumpere materialul de la bulibașă. Că șmecherul ăla stă bine mersi la Munteni, învârte afaceri cu fier vechi, nu umblă cu cortul ca amarăștenii de căldărari.
Aluminiul e un metal docil, nu ai a te chinui mult cu el. Marius începe să bată cu ciocanul. Ritmic, ușor, parcă ar bate la cinele. Bate, bate, cioca-boc, până metalul sună într-un fel, până scoate o notă anume, curată, fără alterații. Urechea lui o prinde cu precizie. Atunci știe că aluminiul a ajuns la grosimea potrivită sau că îmbinarea e perfectă, fără goluri. În câteva minute, casetofonul auto se transformă sub ochii mei într-un făraș micuț.
– Pe ăsta, zice Marius, îl dau pe 5 lei sau pe 10 lei, cât lasă omul, sau pe produse. Ouă, făină, cartofi, fasole…
– Dar cine mai cumpără fărașe? E 2 lei unul la hypermarket. Și tot ce faceți voi se găsește la magazin, mai ieftin, chiar și cazane de rachiu am văzut.
– Se găsește de toate, dar nu e ca ce facem noi. Fărașul de la magazin te ține o lună, aista făcut de mine te ține până mori.
ăiatul scoate de sub pat o crintă. Un fel de tavă de aluminiu cu margini de-o palmă și cu un capăt ascuțit în care ciobanii pun cașul la scurs. Zice că așa ceva nu se găsește de cumpărat, numai căldărarii fac. O dă pe un miel.
– Și câte crinte faci într-un an?
– Una, două…

– Tot ce faceți voi se vinde din ce în ce mai greu. Și ciobanii or să cumpere tinichele tot de la market, de inox. O să-i oblige Sanepidul. Încet-încet dispar și oamenii care cumpără lucruri făcute de tine. Și atunci ce-ai să te faci? Din ce-ai să trăiești?
Băiatul zâmbește încurcat. Se uită lung la maică-sa. Liuba nu zice nimic, îi zâmbește.
– Nu știu, răspunde într-un târziu. Altceva nu știu să fac. Școală n-am, numai 6 clase. O să muncesc cu ziua. Ieri am săpat în grădină la unul, mi-a dat 20 de ouă. Trebuie să fac ceva ca să-mi țin femeia.
– Cum: Ești însurat deja?
Dă din cap că da. Lasă privirea în jos și zâmbește.
– Bravo, domle! Și unde e soția?
Marius face semn cu mâna către o fetiță din grupul de copii care stau în jurul godinului, gata toți să sară în fața aparatului de fotografiat când văd că-l ridic la ochi. Le place la nebunie să fie pozați.

Țigăncușa se desprinde de grup și vine pe marginea patului, lângă Marius. E frumușică foc, cu hainele ei înflorate, cu baticul roșu, cu codițele de școlăriță. Un pic murdărică, dar o prinde, zici că vine de la joacă din recreația mare; așa sunt toți, că nu există baie la cort.
O întreb câți ani are, dar nu răspunde. N-are voie, zice Liuba, să vorbească cu alți bărbați, deși ea una i-ar permite, nu ține chiar așa de tare la regula asta. Însă fata nu răspunde nici cu acceptul soacrei. O întreb pe Liuba:
– Câți ani are nora?
– Doișpe!
– Doișpe… Mai avea oleacă și rămânea fată bătrână. Cum o cheamă?
– Tasia.
– Deci ar trebui să-i spun doamna Tasia.
– Da!

Micuța doamnă n-a fost la școală decât vreo două zile, în clasa întâi. Nimeni nu s-a zbătut s-o țină la învățătură, pe nimeni n-a interesat că nu s-a mai dus: nici pe profesori, nici pe ai ei. La căldărari nu e important să știi carte, iar femeile chiar deloc. Treaba lor e doar să spele, să măture, să gătească și să facă copii. Marius al ei va face căldări și crinte sau va munci cu ziua și va aduce demâncare. Asta va fi toată viața ei și nici nu își dorește altceva – dă din cap, hotărâtă, că nu. Vara va trăi în cort, iarna în casa din Munteni, cu nimic mai bună decât cortul: tot un pat, un godin și o masă are și acolo.
Uneori iau bătaie de la români, cum s-a întâmplat pe lângă Vaslui, când au tăbărât niște băieți pe ei, le-au tăiat corturile și au dat în ei cu bâtele. Au scăpat fugind cu copiii în brațe, s-au ascuns prin râpe. Alteori îi ia apa, cum s-a întâmplat la Târgu Bujor, de unde s-au mutat aici, la Halta Roșcani. Mai ia foc un cort, îi mai alungă poliția, mai moare câte unul, altul se naște în cort și-i ia locul…
– Așa iește viața noastră, zice Liuba. Bine că să iubește copiii!

(Apărut pe 10 aprilie 2015 în „Viața liberă”)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!