Adriana, o salcie

Telefonul a sunat pe la două noaptea.

‒ Domnu’ ziarist?

‒ Îhhh… Da… Adică nu. La ora asta, nu!

‒ Vă rog să veniți urgent până la mine.

‒ Poftim? Cine sunteți?

‒ Elena. Ați scris un articol despre mine… Mama cu șase fete… știți… problema cu băiatul polițistului și cu fata mea… care mi-a violat-o…

‒ Da, da… Îmi amintesc. Doamna Elena Mândreanu!

N-aveam cum să uit. Femeia mă căutase la redacție, la „Național”, cu doi-trei ani în urmă. Avea șase fete. Așa îi dăduse Dumnezeu, una după alta. Pe cea mare o violase băiatul unui polițist. Așa zicea, clar, certificatul medico-legal: viol. A început ancheta, cu puștanul în libertate, apoi procesul. Și iată că la un termen, spre final, a apărut în dosar alt certificat medico-legal: cică într-adevăr fata nu mai era virgină, dar asta nu din cauza violului, ci așa se născuse ea, cu himenul rupt. Putea medicina legală să stabilească așa ceva! Am reținut, atunci, strigătul revoltat al mamei: „Cum pot oare criminalii ăștia să dea un asemenea act absurd? Dacă o viola cineva pe fată când era în burtă la mine, nu trebuia să știu și eu?”

‒ Ce s-a întâmplat?

‒ E ceva în legătură cu fata… Adică cu altă fată. Dar mai bine veniți aici, e urgent. Vă rog! Vă spun totul aici!

Mi-a dat o adresă din Ferentari, unde nu m-aș fi dus nici ziua. Peste jumătate de oră taxiul oprea în fața unei case. Îngrijită, cu doi caiși la poartă, cu ferestrele luminate. Doamna Mândreanu mă aștepta în prag.

Am pătruns într-o sală mare, ca de dans, cu podele de scândură. Nimic altceva înăuntru, doar un birou într-un capăt. Femeia mi-a oferit un scaun la biroul ei.

‒ Uite de ce v-am chemat: ca să mă ajutați! Fata… Trebuie să salvăm o fată. Nu, nu e fata mea, alta. E de la orfelinat. Și cum și dumneavoastră ați fost la… adică la… deci m-am gândit că… Ea e! ‒ a arătat cu mâna spre peretele opus, dinspre ușă.

Trecusem pe lângă fată și nici n-o observasem. Era o momâie mică și slabă. Stătea pe un scaun, chiar lângă cuierul plin cu haine, ea însăși ca o haină atârnând, cum ședea acolo, slabă, deșirată, cu capul în piept, cu palmele între coapse. Era îmbrăcată într-un palton albastru, cam ponosit, și îmbrobodită cu un batic mare, gros, deși venise primăvara – muguri cleioși, cu tăietură albă în vârf, plesneau pe crengile caișilor.

‒ Aici, mi-a zis Elena arătând cu capul în jur, am o agenție de impresariat artistic. Știți asta, v-am spus când cu articolul ăla. Spectacole, petreceri, chestii din astea. Dar banul iese din fete. Le duc în străinătate, dansatoare prin baruri, balet, bară, animatoare… chestii. Legal. Facem contracte, frumos, le scoatem vize și pleacă în Cipru, în Japonia…

‒ Destul de artistic, ce să zic…

‒ Ce fac ele acolo e treaba lor, sunt majore. Dar să revenim. Deci când să plec acasă, pe la miezul nopții, mă trezesc cu fata asta la ușă… A adus-o la mine un taximetrist care mă cunoaște, că pe aici, în Ferentari, mă știe lumea. Din Gara de Nord a luat-o. Ia vino tu, Adriana, și povestește, spune-i domnului ziarist ce mi-ai zis și mie.

Fata, în fundul sălii, s-a ghemuit și mai mult, s-a făcut un cocoloș printre hainele din cuier. Și-a ascuns fața în gulerul paltonului.

‒ Hm, nu vrea să vorbească. Greu am smuls câteva cuvinte de la ea. Mi-a spus că a fugit de la o casă de copii din Gura Humorului, că mânca bătaie acolo. A fugit ca să intre aici la o mânăstire. Cică asta voia de mică. A zis că nu se mai întoarce nici cu poliția la cămin. A fugit, a ajuns în București cu trenul. Că așa i-a zis ei cineva, un popă din Gura Humorului, că aici este o mânăstire de maici, pe lângă Gara de Nord, care primește fete: bate și ți se va deschide. Ce mânăstire, domnule, la Gara de Nord? Acolo e foiala dracului de aurolaci, curve și pești. Vă dați seama că habar n-are, biata de ea, ce lume e aici. De unde naiba măicuțe la gară? Hai, Adriana, vino aici, nu te teme. Spune tu cum a fost.

Iar s-a chircit între haine. Ne-am tras noi scaunele lângă ea. Am simțit-o tremurând din tot trupul ca un iepure băgat în sac.

‒ Adriana…

Nici nu s-a uitat la mine când i-am rostit numele.

‒ Nu te teme! Vrem să te ajutăm.

‒ Da, ți-am spus că și domnul a fost la casa de copii, înțelege situația ta, o să te ajute! ‒ a intervenit Elena.

Tăcea. Nici nu se uita la noi.

‒ Adriana, ți-a făcut cineva rău la cămin?

Întrebarea era stupidă, mai ales că venea de la unul trecut prin orfelinat. Bineînțeles că i s-a făcut! Acolo se găsește mereu cineva să-ți facă rău, zilnic și în multe feluri. Dar Adriana a înțeles exact cu intuiția ei de fată, poate și din tonul meu, la ce fel de rău mă refeream. A clătinat din cap că nu.

‒ Dar după ce ai plecat de la cămin?

A dat iar din cap: nu! Energic. A scos palmele din strânsoarea coapselor și a început să-și frece degetele mari unul de altul cum fac măcelarii cu cuțitele. Părea iritată de întrebările mele. O simțeam speriată, dezorientată.

‒ Când ai ajuns în București?

A început să plângă. Scotea un hîîîî prelung, ca fumătorii cu plămânii flenduri, când vor să tușească și nu mai pot.

Elena i-a pus mâinile pe genunchi și a stat așa o vreme, fără niciun cuvânt. Când fata s-a mai liniștit, mi-a făcut semn să ne depărtăm puțin.

La birou, câțiva pași mai încolo, bând amândoi dintr-un nes rece, făcut pe loc în niște ulcele de lut, Elena mi-a zis tot ce știa despre Adriana. Atât cât putuse afla în două ore din gura ei.

Cică era de o săptămână în București. A umblat la întâmplare prin oraș, pe la biserici, întrebând din popă în popă și din babă în babă, dintre cele care-și rup șalele cu mătănii, unde e o mânăstire care ar primi-o și pe ea. Au îndrumat-o unii într-o parte, alții în alta, dar nicăieri n-a fost primită, că la mănăstire nu vii așa, hodoronc-tronc, de pe stradă, hai să mă fac și eu măicuță!

O săptămână a rătăcit, flămândă, tot mai înspăimântată, și nimeni n-a întrebat-o ce-i cu ea. Asta se întâmpla în primăvara lui 2000. Bucureștiul era atunci plin de copii ai nimănui aduși de un vânt rău, din toată țara, ca într-o cetate a pierzaniei.

‒ Și cum a ajuns aici, în Ferentari? Ați tras clopotele la agenția de impresariat și ea a crezut că-i mânăstire?

‒ Când n-a mai putut de foame, a dat-o încolo de mânăstire și a vrut să se angajeze dansatoare. A văzut un afiș prin oraș: că se caută fete tinere și frumoase. Ea are 14 ani, a terminat clasa a șaptea. Mie mi se pare și cam prostuță fata, biata de ea, mi-a șoptit Elena. Deci e minoră și eu cu minore nu-mi pun în cap. De frumoasă, ce să zic, e cam urâțică. Slabă, vezi prin ea. Și e șpanchie! N-ați văzut cum îi fuge un ochi într-o parte?

‒ Nici n-am văzut-o la față. Se ascunde.

‒ Păi așa stă mereu. E și cocoșată un pic, mititica! Stă numai cu capul aplecat, gheboșată, zici că e o salcie din aia plângătoare sau curgătoare, cum îi spune…. Nu știu cum a stat o săptămână prin Gara de Nord și n-au pus proxeneții mâna pe ea, doar știți ce colcăială e acolo. S-a rugat de un taximetrist s-o ducă la agenția de dansatoare. Clar, acolo se racolau fete pentru prostituție. Dar fata de unde să știe? Norocul ei a fost că a nimerit un taximetrist care mă cunoaște; și ăla, în loc s-o ducă la agenția de pe afiș, a adus-o la mine. Mi-a zis: „Elena, ești mamă de fete, fă-ți milă și scap-o pe asta, că pun nenorociții laba pe ea…” Și a lăsat-o aici. Dar eu cum s-o ajut? Nu știu ce să fac. Dacă anunț poliția, o duce înapoi la cămin, și ea a zis că nu se mai întoarce acolo, o să fugă iar. A zis că se omoară! Cum aude de cămin, începe să tremure ca varga. De asta v-am chemat. Nu știu ce să fac cu dânsa. Dacă era majoră și voia la bară, foarte bine, îi făceam un contract și gata, treaba ei mai departe. Dar e mică, e vai de capul ei… Sunt și eu mamă, mi se rupe inima. Dar nu știu, chiar nu știu ce și cum să fac. Nu vreau probleme cu autoritățile. Sunteți ziarist, aveți atâtea cunoștințe… poate știți dumneavoastră ce să faceți cu ea… poate scrieți un articol și se rezolvă…

S-a dus spre cuier și s-a întors de acolo cu Adriana de mână. Fata venea după dânsa cu bărbia în piept, târând pe podeaua de scândură niște ghete murdare. N-avea niciun bagaj. Într-o mână ținea un sendviș învelit în celofan. Cealaltă mână, numai piele și os, vineție, i-a pus-o Elena în palma mea dreaptă.

Femeia s-a dus apoi la cuier să se îmbrace, semn că asta a fost tot, că era momentul să plecăm. Cât s-a încheiat la pardesiu, a cerut și un taxi.

Am ieșit toți trei. Adriana mă urma cuminte, cu privirea în pământ. Elena a pupat-o pe frunte, i-a zis ceva la ureche, pe urmă s-a urcat în mașină.

‒ Să mă sunați mâine să-mi spuneți ce ați rezolvat! a strigat prin geamul portierei ‒ și dusă a fost.

Înainte să-mi dau seama de tot ce se întâmpla și ce ar putea decurge din acele întâmplări surprinzătoare, m-am pomenit la poartă, la marginea Ferentarilor, cu o fată fugită de la casa de copii, dacă era adevărată povestea ei, o necunoscută de care trebuia de acum să am grijă până într-un moment neclar.

Ce era să fac? Am dus-o acasă, în garsoniera mea din Militari, închiriată.

Abia acolo i-am văzut fața. Nu era chiar urâțică, așa cum o descrisese Elena Mândreanu, ci avea o drăgălășenie de maimuțică plouată, ceva ce te înduioșa pe loc. M-a țintit cu o privire de ființă chinuită, care, ajunsă la un punct al suferinței, caută cu disperare blândețe chiar la mâna care o lovește. Poate că a fost un zâmbet fulgerul acela vinețiu care i-a străbătut buzele subțiri și crăpate; poate a fost un semn de încredere privirea aceea scurtă, vie. Apoi ochiul drept a rupt deodată simetria privirii, a zvâcnit spre rădăcina nasului și a rămas acolo câteva secunde, schimonosit, într-un exil înfiorător. Și nici atunci, când strabismul i-a rupt privirea în două, violent, nu mi s-a părut cu adevărat urâtă.

I-am dat să mănânce și am culcat-o lângă fata mea, cu doi și ceva ani mai mică, în același pat.

Fetele doar s-au uitat un la alta, somnoroase, și s-au culcat spate în spate. Ele două în pat, eu cu nevasta pe jos, pe o saltea. Casa aceea mică, în care abia ne puteam noi mișca, devenise nu știu cum un pic mai mare, deodată, exact cât să mai încapă un om.

Adriana a adormit de cum a pus capul pe pernă. O auzeam cum sforăie ușor lângă Elena mea.

Am adormit greu, tot gândindu-mă ce o să fac dimineață cu fata aceea. Apărută din senin, era să zic. De fapt, fata aceea apărută din întuneric. Cel mai la îndemână și poate și cel mai corect, adică legal, era să fac cumva să ajungă înapoi la casa de copii. Dar dacă, mă întrebam, ceea ce e legal nu e și corect, nu e bine pentru Adriana? Ca unul care mâncasem multă pâine la orfelinat, unsă din gros cu bătaie, puteam înțelege că pentru ea întoarcerea la cămin nu era o soluție. Și totuși alta nu exista; sau, dacă exista, eu nu o vedeam în acea dimineață neobișnuită, în starea mea de agitație.

Când m-am trezit, Adriana dormea dusă, ghemuită sub plapumă. Nu de frig. Se covrigise ca un cățel, ca și cum îi era frică de ceva, parcă se ascundea în așternuturi.

Elena plecase la școală, nevastă-mea tot la școală, la serviciu.

Trebuia să ajung neapărat la redacție, la „Național”. Aveam o întâlnire. Și cu Adriana ce fac? Atunci, pe moment, nu mai încolo, nu a doua zi sau cândva. S-o trezesc și s-o iau cu mine? S-o încui în casă?

Îi văzusem din prima clipă oboseala pe față: paloarea obrajilor și cearcănele; dar și în mișcări. De fapt, adormise și în taxi. De mâncat, n-a mâncat decât puțin, pe un colț de masă, abia și-a uns buzele. Dormea adânc, parcă se hrănea cu somn. Am lăsat-o să doarmă. Am anulat întâlnirea, la telefon.

A dormit douăsprezece ore fără să se foiască o dată măcar. Când nu i-am mai auzit sforăitul, m-am apropiat de ea să mă asigur că respiră. Mă temeam!

A trezit-o telefonul. O colegă voia să știe dacă mai vin la redacție.

– Nu, că am copil, i-am zis.

Și am închis fără alte lămuriri.

Adriana s-a așezat cuminte pe marginea patului, tot ca la agenție: cu capul în piept, cu mâinile între genunchi, cum stau bătrânele când nu au somn și așteaptă zorile ca să înceapă treaba prin curte. Am întrebat-o de una, de alta, lucruri simple de care aveam nevoie ca să mă lămuresc ce e cu ea, să verific cât mai era adevărat din ce-i spusese doamnei Mândreanu. Mai toți copiii în situația ei, vagabonzi, fără ocrotire, își schimbă poveștile de la o zi la alta. Știam asta din atâtea și atâtea documentări. Voiam să aflu cât mai multe ca să știu ce am de făcut mai departe. Dar ea nu răspundea decât cu da sau nu, dând din cap. Sau nu răspundea, ofta. Atunci se încorda toată, își strângea și mai tare mâinile între genunchi. Niște mâini ca de ceară. De sub mâneca murdară i se vedeau încheieturile noduroase. Era numai piele și os.

Speram că se va deschide în fața Elenei. Erau fete, erau cam de aceeași vârstă, altfel vorbeau. Și așa a fost. Când a venit Elena de la școală, i-a dat să mănânce și a acceptat; mai înainte, când o întrebasem eu, a zis că nu-i e foame. A vrut și să facă baie și să ia pe dânsa niște haine de-ale Elenei. Îi veneau. Chiar dacă era mai mare de ani, părea chiar mai micuță decât Elena mea. Până seara, fetele s-au împrietenit, au ieșit la o plimbare pe lângă bloc.

A doua zi am luat-o la redacție. A vrut să vină. A stat pe un scaun lângă mine. N-a scos o vorbă toată ziua. N-a deschis gura decât ca să mănânce. Nu refuza când colegii mei îi dădeau ceva de ronțăit. I-am lăsat calculatorul să se joace. N-a vrut. Nu era interesată de nimic.

De la secretariat, ca să nu mă audă Adriana, am sunat la casa de copii din Gura Humorului. Am vorbit cu directoarea. Într-adevăr, fata era de acolo. Nu era prima oară când fugea. Dispărea cu sătpămânile, revenea pentru o zi-două, singură sau adusă de poliție, și iar pleca. Nu voia în ruptul capului să stea la cămin.

– Un timp, a spus directoarea, se ducea la o rudă din Suceava, o soră de-a bunicii, dar n-a mai primit-o când i-am pus în vedere. Măcar acolo știam de unde să o luăm. Pe urmă a stat pe la mânăstirile din zonă, câte o zi, câte o săptămână… până la urmă ajungea iar la noi, iar fugea…

Directoarea nu m-a convins că Adriana nu era bătută la cămin sau că nu i se întâmplau alte lucruri care o făceau să nu mai vrea să stea acolo. Nici nu mă așteptam. Din spusele ei, fata fugea de prea mult bine. Un bine întrerupt uneori, e drept, de anumite certuri mărunte, ca între fete, ce să-i faci? Soluția ei, a directoarei, când am întrebat-o ce era de făcut, a fost să anunț poliția.

– Și ce să facă poliția, doamnă? S-o ducă din post în post până la cămin? Și să fugă iar? Fata asta mi se pare traumatizată. Exact asta îi mai trebuie acum, o împachetare în dubă.

– Asta e legea.

– Ziceați că a abandonat școala, da?

– Da, a tot stat fugară.

– Deci la cămin nu s-ar mai întoarce decât ca să aibă un pat și un blid de mâncare. N-ar putea găsi așa ceva la vreo rudă?

– În afară de sora aia a bunicii nu mai are pe nimeni. Și nici nu știu dacă mai trăiește bătrâna. De înfiat, n-o înfiază nimeni. E un copil dificil.

– Are cumva un retard mintal?

– Nu, deloc. Doar că, cum vă spuneam, e un copil dificil. Mereu ne-a făcut probleme. E greu de comunicat cu ea. Mai ales în ultima vreme, de când i-a intrat Dumnezeu în cap, unde se bate cu drăcușorii ei. Nu mai știe decât de icoane și de rugăciuni. În rest, să știți, e foarte curată, foarte ordonată.

Directoarea nu părea prea alarmată de lipsa fetei. Bine că era în viață, bine că știa unde e. S-a arătat mulțumită că e la mine. Pe mâini bune, spunea. I-am dat adresa mea, telefonul de la redacție și de acasă. I-am spus că voi merge a doua zi la poliție să anunț că fata e la mine și că, până se va hotărî ce e de făcut, o zi, două, o săptămână, voi avea eu grijă de ea.

A doua zi m-am dus cu ea la poliție, la Secția 21. Ofițerul de serviciu n-a vrut, la început, nici să asculte până la capăt despre ce e vorba. Cică nu era treaba lor, a polițiștilor, dacă nu aveau o adresă oficială de la casa de copii precum că fata a fugit și că trebuie adusă înapoi.

– Și unde să se duca? Dacă pățește ceva, cine răspunde?

– Ce să pățească? Nu pățește nici pe dracu’! Urc-o în tren și trimite-o la cămin!

– Păi asta e, că nu vrea!

– Ete na! Nu vrea! Ia ad-o aici, îi futem un baston la cur și să vezi cum vrea, nici tren nu-i mai trebuie, se duce-n pas alergător!

Ne-a trimis la Protecția Copilului.

– De ce mergem acolo? Vreți să mă duceți înapoi la cămin? – a întrebat Adriana.

Vorbea încet, abia auzit. Parcă și-ar fi dat duhul dacă mai scotea câteva cuvinte în plus și ceva mai tare.

– Nu, nu te duc la cămin. Vreau să te ajut, dar nu știu cum. Mergem la Protecția Copilului ca să vedem ce și cum trebuie făcut. Înțeleg că nu mai vrei la cămin. Dar nici în gară nu poți sta. Nici pe străzi. E periculos pentru tine. Ai văzut, era să ajungi…

Am vrut să spun prostituată. Mi-am înghițit cuvântul în ultima clipă, ca pe un dumicat fierbinte, speriat de ce prostie era să fac.

– …era să ajungi… în Japonia. Nu știu ce să mă fac cu tine. Poți sta un timp la mine. Nici asta nu știu cât e de legal. Și după aceea?

– Eu vreau la mânăstire!

De data asta a vorbit apăsat, cu o forță nebănuită. Și a ridicat și capul din piept. În ochii ei apoși a licărit, subțire, tăișul înverșunării.

La Protecția Copilului am dat peste o doamnă către pensie, grasă ca un urs, dar mi-a făcut din prima o impresie bună cu privirea ei caldă. Și pe bună dreptate, căci s-a dovedit amabilă, răbdătoare, interesată cu adevărat de soarta Adrianei. Ea era de față, a stat cu capul aplecat, aproape atingând biroul cu fruntea. Scotea din când în când câteva cuvinte, ceea ce însemna mult pentru dânsa. Femeia aceea uriașă reușea nu să i le smulgă, ci să i le tragă ușor din gură, unul după altul, parcă depănându-le pe un mosorel.

– Adriana, a zis femeia la sfârșit, dacă nu vrei înapoi la căminul de unde vii, noi putem să te transferăm aici. Aici nu-i ca la cămin la tine, avem apartamente în care poți să locuiești ca acasă. Dar durează până facem actele. Și până atunci nu e bine să stai la domnul ziarist, nu ai toate condițiile acolo – înțeleg că spațiul nu e suficient. Putem să mergem la o casă de-a noastră chiar acum, ai acolo tot ce îți trebuie, îți găsim și niște haine…

– Dar eu vreau la mânăstire! a spus din nou, aproape a strigat, Adriana. Și a început să plângă.

Ne-am despărțit acolo. Știam că nu pot face mai mult pentru ea. O lăsam pe mâini bune. La plecare, i-am dat numărul meu de telefon.

– Sună-mă dacă ai nevoie de ceva. Uite și niște bănuți… Țin legătura cu doamna, ca să știu unde vei sta, și sâmbătă vin în vizită cu Elena, da? Mergem la cofetărie…

Am lăsat-o plângând. M-am răsucit pe călcâi și am plecat fără să mă uit înapoi.

Telefonul a sunat din nou pe la două noaptea. Era Adriana. Plângea.

– Nu vreau la cămin… vreau la mânăstire. Vă rog să mă ajutați să merg la o mânăstire…

– De unde suni? De la cămin?

– Nu, de pe stradă. Nu vreau la cămin, am fugit de acolo.

– De ce? Te-a bătut cineva?

– Nu.

– Atunci? Nu-ți place? Nu e bine acolo?

– E bine, dar eu vreau la mânăstire.

– Adriana, habar n-am cum e cu intratul la mânăstire. Dar știu cum e cu căminul, că și eu tot ca tine am crescut. Eu zic să stai frumos la cămin, să termini școala, să…

Un claxon puternic s-a auzit în receptor. Apoi un scrâșnet de frâne. Și țipătul ei.

– Alo! Adriana!

Îi auzeam respirația.

– Alo!

Abia după câteva clipe lungi am auzit-o. Un glas stins, gâtuit.

– O mașină… s-a izbit cu altă mașină… oleacă mai încolo…

– Unde ești acum?

– Lângă căminul unde m-a dus doamna ceea grasă.

– Du-te la cămin și stai acolo. O fată ca tine nu trebuie să umble noaptea pe străzi, singură, într-un oraș străin…

– Vă rog frumos… vreau să mă duceți la mânăstire. Luați-mă de aici!

– Ești o pacoste, măi fată! Of… Nici nu știu de unde să te iau.

– Am scris eu adresa pe hârtiuța de la dumneavoastră.

Mi-a zis adresa. Iar am sărit în taxi. Am găsit-o în fața căminului, de fapt un bloc de locuințe unde Protecția Copilului avea un apartament sau mai multe, undeva pe lângă Parcul Carol. Și iar am adus-o acasă. Elena s-a trezit din nou, dimineața, cu Adriana lângă ea, în pat.

Trei săptămâni a stat Adriana la mine. O luam la redacție, pe teren, peste tot pe unde mă duceam. Seara se juca în fața blocului cu fetele, apoi în casă, la calculator sau cu pisica. Se simțea bine acolo, în garsoniera aia cât cutia de chibrituri, unde abia încăpeam printre mobile și cărți. Eram patru oameni, o pisică birmaneză cu șase pui și un purceluș de Guineea.

Încet-încet, gheața de pe inima ei s-a mai topit, gura ei uscată a căpătat gustul vorbei. Mai ales cu Elena vorbea. De câteva ori chiar am văzut-o râzând. Dar mai multe decât în primele zile n-am aflat despre dânsa. Povestea ei era scurtă și prea bine știută de mine, aceeași poveste cu personaje shematice și cu întâmplări puține a copiilor abandonați la naștere, crescuți la creșă, apoi la casa de copii. Înapoi, în trecut, nu avea mult de arătat. Povestea ei era înainte, la mânăstire.

În fiecare zi îmi aducea aminte să o ajut să se facă măicuță. Nu-mi suna bine asta. Mă gândeam cum ar fi dacă Elena mea ar fi vrut să intre la mânăstire. Ideea nu-mi plăcea deloc. N-o vedeam nici pe Elena, nici pe Adriana – pentru că începusem cumva să le judec împreună – în straie cernite, bătând podelele cu fruntea lor de copile.

Doar ca să scap de gura Adrianei, care când venea vorba de mânăstire căpăta putere și cuvinte, într-o zi l-am sunat pe părintele Ioan Rădulescu, de la biserica Andronache. Era și protopop la sectorul 3, și prieten apropiat, un fel de sfetnic de taină, al patriarhului Teoctist. Îl știam, și pe el, tot de la un articol. Scrisesem atunci un reportaj despre mormoni, părintelui i-a plăcut, m-a chemat la protopopiat să mă cunoască și după ziua aceea de discuții și cântări lumești, la un pahar de vin, am rămas prieteni.

– Hai, domnule, să ducem fata la mânăstire, dacă asta vrea! a zis părintele la telefon, plin de voie bună, când i-am povestit despre Adriana. Dar întâi adu-o aici să vedem ce-i cu ea. Că mânăstirea nu e centru de ajutor social. Și nu oricine intră. Trebuie să aibă chemare.

Părintele Rădulescu a stat cam două ore cu Adriana în biroul lui. Eu am așteptat în anticameră. Am băut multe cafele și am răsfoit reviste bisericești. Părintele a ieșit vesel, cu Adriana de mână, și m-a bătut pe umăr:

– Dar asta e o oiță adevărată, dragul meu! Hai, de mâine, să-i căutăm o turmă!

A doua zi, dimineață, ne-a luat de acasă cu mașina. Am fost la două mânăstiri, la Samurcășești, nu departe de Capitală, și una de mai departe, spre Giurgiu.

N-au primit-o măicuțele.

– De ce n-au primit-o, părinte? Nu-i bună fata de mânăstire, ce are?

– Are că n-are.

– Nu înțeleg.

– N-are avere, asta n-are. N-ai nimic, drăguță, nu? – s-a întors părintele, pe jumătate, spre Adriana. Sărăcuța de tine! Păi ca să intri la babele astea, trebuie să vii cu ceva, nu cu mâinile în buzunare. Ai niște pământ și-l dai de veci mânăstirii, o casă, un cont în bancă, o moștenire, orice. Așa merge aici. Credința e cu crucea și cu rugăciunea, dar păpica e pe bani, nu-ți toarnă Dumnezeu-Bunul lapte și miere pe burlanul casei.

– Când intri la mânăstire trebuie să dai tot ce ai, nu?

– Și mai mult, dacă se poate.

– Păi să dea Adriana tot ce are, hainele de pe ea, că-i dau eu altele de la fiică-mea.

– Lasă că o rezolvăm noi cumva, a spus părintele.

Era mereu vesel, plin de încredere. Conducea cu plăcere și cânta la volan. Ce voce! Îmi tremura inima când îl ascultam.

La următoarea incursiune am găsit o stareță mai înțelegătoare. Ar fi primit-o pe Adriana și fără nicio danie, dar nu-i plăcea deloc situația ei, nu voia să se complice cu birocrația, cu autoritățile. Dacă ar fi avut părinți și semnau pentru ea, una-două o băga în sutană, dar așa…

Până la urmă, părintele a vrăjit-o nu știu cum pe stareța de la mănăstirea Pasărea. I-a cântat, i-a promis luna de pe cer, a invocat prietenia cu Teoctist, a blestemat-o, nu știu ce i-a făcut, dar a ieșit bucuros din chilia maicii și a strigat vesel către Adriana:

– Leapădă-te, fată, de spurcăciunea Gării de Nord, că te bag la curățenia naltei monastiri!

Stareța ne-a îndrumat la maica Platonita. Stătea cu încă două măicuțe într-o casă ca toate casele, nu o chilie strâmtă, cu patru camere spațioase, cu o verandă uriașă plină de flori. Am stat afară cu părintele, sub un cireș, la un pahar de vin. Adriana a intrat la examen. Trebuia să o convingă pe maica Platonita că are chemare.

Nu prea avea, aflam mai târziu de la măicuță. Dar o primea, totuși. Pentru că era un copil al nimănui. Pentru că era un suflet rătăcit și unde putea găsi mai multă înțelegere decât de la o slujitoare a lui Isus?

– Dacă tu ești hotărâtă, Adriana, să faci acest pas – i-a spus măicuța de față cu noi, sub cireș – eu mă angajez să am grijă de tine. O să mă ocup de acte și de tot ce trebuie. Tu vei face aici ce facem și noi. Nu o să te punem la treabă prin casă și în grădină, fiindcă ești atât de slabă, de neputincioasă, biata de tine… Vreau și să te înscriu la școală, n-o să ai timp de muncă. Să te rogi, să înveți, și să ne asculți, atât îți cerem. Din ce avem, îți vom da și ție. Și dacă într-o zi ai să-ți dai seama că nu e de tine mânăstirea, ești liberă să pleci, dar să ne spui și nouă, nu să fugi ca de la cămin.

– Nu o să plec niciodată de la mânăstire, măicuță. Vă jur! – a răspuns Adriana plângând. Aici voi fi sta, aici e Domnul nostru Isus Hristos!

Atunci, pentru prima și-a îndreptat umerii gârboviți și a am văzut-o stând dreaptă sub florile trecute ale cireșului. Pentru prima oară nu mai era o salcie.

A rămas acolo. A doua zi i-am adus haine de-ale Elenei. Nu trebuia neapărat să umble în straie mânăstirești.

Maica Platonita, o femeie trecută de 40 de ani, era plină de energie. A treia zi după ce am lăsat-o pe Adriana la mânăstire, deja o dăduse la școală. Îi cumpărase haine noi, pe măsură, și ghiozdan, căci măicuța avea afară familie bogată, avea și mașina ei. Mai rămânea să o înscrie oficial pe Adriana la școală. M-a sunat să mă roage să-i aduc actele școlare. Întâi am scris în „Național” un articol despre Adriana, ca să am spate, cum se spune, apoi am sunat la inspectorat, în Suceava. Inspectorul, cu ziarul în față, a fost cât se poate de înțelegător. Într-o săptămână, maica Platonita a primit actele de la școala unde învățase Adriana până atunci.

Când am ajuns iar la Pasărea, în vizită, măicuța s-a arătat tare mulțumită de Adriana. Cuminte și ascultătoare cum nu s-a mai văzut copil! Și credincioasă. Aproape îmi mulțumea că i-am adus-o. Pusese cafelele pe masă, dar ea nici nu gusta, nu mai contenea cu laudele. Părea o mamă blagoslovită la bătrânețe, printr-un miracol, cu un copil excepțional.

– Știți, domnule ziarist, credeam că fata nu știe să citească. Am pus-o să citească din Biblie și nu scotea niciun cuvințel. Când colo, ce-am descoperit? Ea nu vede! Dar deloc. Are ochiul ăla care-i fuge într-o parte, dar nici cu celălalt nu vede. Trebuie să-și lipească nasul de foaie. Oare cum am putea noi face s-o ducem la un doctor? I-ar trebui niște ochelari.

Cu ochelarii s-a rezolvat tot așa, din om în om. Am vorbit cu colega mea, Maria Timuc, șefă la pagina de sănătate, ea era prietenă cu doctorița Monica Pop, șefa clinicii de oftalmologie…

– Vai, dragă, dar se poate? Adu copilul aici! mi-a zis doctorița, inimoasă, la telefon.

Ne-am întâlnit în fața clinicii. Să n-o recunosc pe Adriana! Venise în sutană, îmbrobodită, înfofolită, nu mai știam care era ea și care maica Platonita.

– Așa vrea ea să se îmbrace, chiar și la școală – m-a lămurit măicuța. Nu vrea haine civile. Îi șade tare bine așa, nu? Parcă-i coborâtă de pe icoană.

Doctorița Monica Popa era impresionată de ce-i povestisem la telefon despre Adriana. A consultat-o repede, a dat niște telefoane, ca să nu așteptăm la cabinetul de optică, pentru examinare, și la urmă i-a dat și ochelari Adrianei, pe loc. A scos perechea potrivită dintr-o pungă din biroul ei, i i-a pus pe nas și a și pupat-o pe frunte. De drag.

În anul acela am făcut Paștele la mânăstirea Pasărea cu familia mea, alături de maici și de Adriana. Și anul următor la fel. Celălalt an, al treilea, a venit ea la noi. Din când în când mă duceam cu Elena s-o vizităm la mânăstire. Vorbeam destul de des la telefon cu ea. Măicuța mă suna mereu să-mi spună câte ceva despre Adriana, ba că merge bine cu școala, că a învățat să coase, că și-a schimbat ochelarii, că știe o mulțime de rugăciuni, că e ascultătoare, sau nimicuri ca o căzătură pe scări, cum a mâncat cireșe cu viermi cu tot, întâmplări mărunte care o amuzau pe măicuță și colorau viața monotonă de la mânăstire. Și după ce termina turuiala, mi-o dădea și pe Adriana la telefon. Gura i se descleiase, vorbea acum ca un om normal, fluent, ba chiar căpătase de la gureșa Platonita pofta de a flecări.

Pe urmă, pentru că viața Adrianei intrase pe un drum frumos și sigur, m-am interesat tot mai puțin de ea. Nu mai era nevoie de mine. În casa maicii Platonita avea tot ce-i trebuia. Mai vorbeam doar la telefon din când în când, de sărbători. Am vizitat-o la mânăstire după fiecare clasă absolvită: a opta, a noua, a zecea. Sărbătoream în grădină, cu cafea și cu vin. La a zecea s-a oprit. N-a vrut să meargă mai departe și măicuța n-a forțat-o. Bine că era credincioasă! Devenise și ea o măicuță adevărată, o albină din marele stup de lucrătoare întru Hristos de la mănăstirea Pasărea. Acolo a fost să fie casa ei, acela i-a fost drumul. Simțeam un fel de mulțumire.

Nu știu când am încetat să mai vorbim la telefon și să o mai vizitez. Nici ea nu m-a mai sunat. Cu măicuța am mai vorbit un timp, îmi tot spunea că Adriana e bine, apoi n-am mai vorbit nici cu ea. Ziarul îmi aducea mereu cunoștințe și cauze pentru care trebuia să lupt un timp. Mereu altele, împingându-le pe cele mai vechi la fundul memoriei, în uitare. Dar de Adriana, chiar dacă nu am mai ținut legătura, nu am uitat niciodată de tot. Îmi reaminteam cu mulțumire de ea. Făcusem un lucru bun. Și ea, așa mi-a promis, se ruga pentru mine în fiecare zi.

Sunt 15 ani de atunci. Poate n-aș fi scris despre aceste întâmplări vechi și fără însemnătate pentru mulți, dacă într-o zi, coborând în autogara din Galați, nu mi s-ar fi reactualizat brusc și cu mare acuitate într-un moment și dintr-o cauză anume.

Coborâsem așadar din autobuz. Așteptam pe trotuar, cu rucsacul la picior, să vină taxiul. Lângă mine, la doi pași, doi tineri stăteau îmbrățișați, se sărutau din când în când. El slab și cu început de chelie, ea grasă, cu niște sâni imenși, care-i trăgeau umerii în jos, cu șolduri groase, cu părul până la șale, despletit. Și cu o ditamai pereche de ochelari pe nas. Când am trecut pe lângă ei spre mașină, târându-mi anevoie rucscacul uriaș, s-au ferit puțin ca să-mi facă loc. Atunci i-am văzut fața femeii. Am încremenit. Se uita și ea la mine cu ochii și mai mari sub lentilele groase, poate recunscându-mă, poate mirată de reacția mea.

– Adriana? – am întrebat cu emoție. Măicuța Adriana?

– Nnn… nu… Nu sunt măicuța Adriana…

– Ah, mă scuzați atunci. Cred că v-am confundat.

– Nu-i nimic, se mai întâmplă, a zis ea, încercând să zâmbească.

Și atunci, sub apele încremenite ale lentilei, ochiul ei drept a zvâcnit ca un pește și s-a ascuns la rădăcina nasului.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!