Moartea lui Ticu, haiduc de fuste

       Consăteanul meu Ticu Bulbuc, știut în șapte sate ca mare stricător de fete, și-a dat într-o noapte întâlnire cu moartea. Se hârjonea cu o tânără nevastă din satul vecin, când a apărut din dulap soțul încornorat și l-a înțepat adânc, în ficat, cu cuțitul. L-au cusut doctorii, dar degeaba. Fierul lucrase cu ură, nu lăsase nădejde.

Ticu a zăcut două săptămâni. O vorbă n-a scos. Dacă nu-i mai tresăreau genele din când în când, ai fi zis că e mort; și dacă n-ar fi avut tot timpul un zâmbet pe buze, parcă visând ceva frumos. Maică-sa, mătușa Maria, se temea să n-o țină tot așa, cu un picior în lumea asta și cu unul în lumea cealaltă, cum se întâmplase și cu bătrânul Bulbuc, care a stat doi ani după sobă, cu un pripon înfipt în cap, pe care doctorii nu îndrăzneau să i-l scoată. Era mort ca toți morții câte o lună de zile, dar tot la fiecare a patra duminică deschidea un ochi și jumătate de gură, pe partea fără pripon, și cerea țuică. Mult s-a mai chinuit Bulbucoaia cu bărbat-su. Că moșul chiar n-a vrut să moară până nu a golit damigeana. Dar cu Ticu i-a fost mai ușor. Într-a paișpea zi de zăcere, a deschis și el gura ca taică-su, însă n-a cerut rachiu, ci a zis: „Gata, băga-mi-aș, mor!“, că așa vorbea el urât; atât a zis, a dat ochii peste cap și dus a fost.

Multe se pot spune despre Ticu, despre obiceiurile lui proaste, cu băutura și cu femeile, că o rupea în bătaie pe maică-sa ori că se lua la harță cu oricine prin sat, din orice, de nu mai rămăsese loc de bună ziua pentru nimeni, dar că n-a fost fost plâns la înmormântare, asta nu se poate spune. Cum și-a dat duhul, tot satul a dat năvală în ograda sărăcăcioasă, fără alt acaret decât o poiată din beldii, cu două rațe și o găină. În primul val erau femeile, de  la fete mari până la babele cu un picior în groapă. Care se iubiseră cu el, care doar l-au plăcut fără păcat, care îl meniseră cu descântece, la baba Cumpătoaia, dar nu le-a ieșit, care  – prea fragede sau prea bătrâne fiind – n-au avut în niciun fel de a face cu el, dar veniseră, ca muierile, să caște gura la mort. Toate îl boceau. Codanele cu ochii în palme, babele cu lacrimile scurgându-li-se în gură, printre cioturile dinților. Și se rugau: „Iartă-l, Doamne, că mult a mai iubit!“.

În urma femeilor au venit și bărbații: băieți cu muci la nas, flăcăi, oameni cu femei și copii, moșnegi în cârjă. Unora li se ițeau coarnele pe sub căciuli și veniseră să-l vadă pe Ticu mort ca să doarmă și ei liniștiți de-atunci încolo; tinerii veniseră să-i dea salutul ultim celui ce onorase bărbăția și dusese faima satului în jumătate de județ. Iar moșnegii, cine știe, poate ca să-și aducă aminte de tinerețile lor sau ca să se învețe cu moartea.

          Oricare ar fi fost motivul pentru care veniseră la mort, toți erau de părere că Ticu trebuia să aibă o înmormântare deosebită, cu fală. „Ultimul romantic al satului“, cum îl numise o tânără profesoară, navetistă de la oraș, nu putea fi dus la groapă ca un sătean oarecare. Profesoara a propus să pună mână de la mână cine vrea și cine poate ca să aducă lăutari, să meargă Ticu pe ultimul drum într-o veselie, așa cum a și trăit. Iar sicriul să fie dus pe umeri de fete mari, câte vor mai fi rămas după el, și să fie acoperit „cu flori de câmp, cu funerar veșmânt“ – exact așa a spus, făcând inimile tuturor să tresalte. A mai cerut și faiton, în loc de obișnuita căruță cu care sunt duși morții la cimitir, tras de cai albi, cu valtrapuri negre și cu fleoncuri roșii la urechi.

Câte puțin de la unul, câte puțin de la altul, s-a adunat destul pentru o înmormântare cu fală, care trebuia să lase în amintirea tuturor o urmă adâncă. Toate s-au făcut așa cum a propus profesoara, mai puțin lăutarii, fiindcă nimeni nu știa de unde să-i ia. De când aproape tot satul trecuse în ultimii ani ai comunismului ba la penticostali, ba la sâmbetiști, ba la iehoviști, ba la nu mai știu ce alt cult, după cum primeau pachete, nimeni nu se mai distra, ca altădată, cu lăutari.

Ticu era cel mai mic dintre cei opt copii ai Bulbucilor. Ceilalți șapte, mai mari, erau împrăștiați prin toată țara, pe unde i-a dus vântul, pe unde și-au găsit un rost.

Sora de la Brașov, cea mai mare dintre toți, a sosit prima. A coborât din mașină cu o farfurie în mână. S-a dus glonț în casă și a pus farfuria sub masa pe care stătea Ticu întins, cu mâinile pe piept. A strigat la maică-sa să aducă repede niște apă, să toarne în farfurie.

– Dar la ce trebuie farfurie și apă sub mort? – a întrebat Bulbucoaia, care era chemată să spele morții și să facă mâncare la praznic, știa deci bine rânduiala, dar de farfurie sub masă nu mai auzise.

– Ca să se adape sufletul mortului, mamă, de aia!

Baba n-a vrut în ruptul capului să calce rânduiala știută în sat, dar n-a putut scăpa de gura fetei celei mari și până la urmă, ce să facă?,  a turnat o ulcică de apă în farfurie.

– Farfurie? – a sărit altă soră de-a lui Ticu. Fratele nostru a trăit aici, la țară, a avut un trai simplu și natural, tradițional aș spune, deci trebuie să-i punem o strachină de lut.

– Bine, bine, strachină o să-i pun, a zis mătușa Maria.

– Și apa să fie de la șapte fântâni din sat! Ca să nu plece Ticu pe lumea cealaltă cu dor de sat, să nu tânjească.

Satul nostru e cocoțat pe culmea unui deal, la marginea unei lutării, și apa e pe sponci. Numai șase fântâni sunt de toate, adânci până în mijlocul pământului.

– Atunci putem să punem și puțină apă minerală în strachină, a rezolvat sora problema, că tare i-a mai plăcut lui Ticu al nostru șprițul.

Titi, un frate venit din America, unde fugise de pe timpul lui Ceaușescu, de cum a intrat în casă, întâi și-ntâi s-a dus la Ticu, i-a desprins mâinile încrucișate pe piept și i le-a așezat mai jos, pe burtă. Abia pe urmă și-a pupat fratele pe frunte, apoi mâna maică-sii.

– Așa trebuie, mamă, aș se face! – a răspuns el răstit când maică-sa l-a întrebat de ce a mutat mâinile mortului. Lasă mâinile așa, mai jos, să rămână inima neacoperită, deschisă către lumea pe care o părăsește.

– Dar la noi de când e lumea, tot așa au fost îngropați oamenii: cu mâinile pe piept!

– La voi, la voi! Înapoiaților! S-a mai schimbat lumea, mamă! Voi stați aici, pe vârful dealului, la capătul lumii, habar n-aveți ce se mai întâmplă dincolo de marginea satului, cum se schimbă totul. Bine am făcut că am plecat din satul ăsta, din borta asta!

Bătrânii au mârâit și ei la început că nu e bine să se țină Ticu de burtă ca gravidele, dar după ce Titi a împărțit niște dulciuri și niște brichete, s-au mai potolit, au spus că n-om fi noi mai deștepți decât americanii și că, până la urmă, cu mâinile pe piept sau pe burtă, Ticu tot acolo va ajunge, așa că nu contează, poate să-i bage o mână și-n pantaloni, iar alta să fie cu degetu-n nas.

– E mortul vostru, îngropați-l cum vreți! – au cedat și babele, frecând acadelele între gingii.

Când a sosit și Ghiță, de la Constanța, a strâns monedele de pe icoana pusă pe pieptul lui Ticu. Le-a înlocuit cu bancnote. A zis că așa se trece mai ușor în lumea de dincolo. Că și la poarta raiului stai la coadă cu mărunțiș.

– Un ban în gură i-ați pus?

– Dar nu se pune!

– Se pune, se pune! La noi așa se face. Ca să aibă valoare vorba lui când o fi întrebat de păcate la Judecată.

Nu voia nimeni să se pună cu Bulbuc cel arțăgos de la Constanța, care una-două se învinețea de furie și sărea la bătaie, așa că mătușa Maria i-a descleștat dinții mezinului cu coada lingurii și i-a băgat în gură 50 de bani.

– Hai, mamă, ne faci de râs! – a sărit Ghiță. Ia de-aici una de 2 euro!

Altă soră, nu mai știu cum o cheamă, venită cu trenul de la Timișoara, a scos din sân o cretă și i-a desenat fratelui mort câte o cruce pe tălpile pantofilor. Ca să-l poarte pașii spre rai, nu spre iad.

– Și toate păcatele lui de preacurvie vor fi șterse și va ajunge în rai? Și toate bătăile pe care mi le-a tras? – a întrebat neîncrezătoare, dar plină de speranță, mătușa Maria. Bătaie a tot mâncat de la Ticu, dar era totuși băiatul ei și ar fi vrut, ca mamă, o viață de apoi mai bună pentru dânsul.

– Da, acolo va ajunge, a răspuns fata îngroșând crucile de pe tălpi, ca să fie mai sigură.

Când mortul a fost scos din casă, un frate și-a pus băiatul să arunce o găleată de apă de pe acoperiș.

– De ce faci asta? a întrebat alt un frate.

– Așa se face la noi, la munte.

– Și ce înseamnă?

– Nu știu, dar așa se face.

Mulțumit de răspuns, fratele curios a luat-o repede înaintea sicriului și a uns balamalele porții cu ulei de floarea-soarelui dublu rafinat. Preotul s-a uitat lung pe deasupra ochelarilor, a zis că nu-i nevoie, Ticu nu mai aude scârțâitul.

– Dar nu e de scârțâit, părinte. Așa se face pe la noi, se ung porțile ca să se ungă drumul către casă când va fi la învierea morților.

Părintele a mormăit ceva, că Ticu nu va mai vrea să vină înapoi la o casă de nebuni, sau cam așa ceva, și a dat cu cădelnița în aer ca să-și acopere cu fum vorbele de ocară.

Noi n-avem preot în sat. De când au apărut tot felul de secte, fiecare cu bisericuța ei, au rămas tot mai puțini ortodocși, mai mult bătrâni, și toți săraci, vechea biserică din mijlocul satului s-a părăginit, așa că niciun preot n-a mai vrut parohia. Când moare câte unul, ai lui dau telefoane, caută un preot prin satele vecine. Părintele vine, își face treaba și pleacă. De asta n-a vrut cel care l-a înmormântat pe Ticu să se certe cu frații lui, să impună rânduiala de pe la noi.

– N-aveți decât, ungeți și cuiele de la sicriu, să iasă mai ușor! – a mai adăugat preotul, în fum, grăbit să termine îngropăciunea și să plece pe lumină acasă.

N-a zis nimic nici când frații Bulbuc au cerut, înainte de a ieși din curte, să-l poarte pe Ticu de trei ori cu năsălia în jurul casei, ca să nu uite de unde a plecat, să nu-i fie dor prea tare și să nu vrea sufletul să plece.

– Bine, învârtiți-l! Dar repede, că acuși se întunecă – a zis părintele.

Ticu a fost învârtit de trei ori. La prima tură, o soră din Oradea i-a îndesat mămăligă sub unghii. Așa auzise ea că se face. Ca să i se recunoască originea modestă și să fie primit mai ușor în rai, deschis săracilor. La a doua tură, Ticu a căpătat un radio micuț și câteva obiecte personale sub pernă. Iar la a treia trecere prin fața ușii, alt frate i-a pus busuioc între buze ca să vorbească frumos în fața lui Dumnezeu.

– Gata? – a întrebat preotul, vădit iritat de întârziere. Haideți mai repede, oameni buni, faceți ce mai aveți de făcut și să plecăm odată spre cimitir, că învie mortul până-l îngropăm noi.

Micul alai a luat-o la pas întins prin glodul uliței. Doar frații lui Ticu și câțiva bătrâni însoțeau faitonul cu cai albi, ținându-se cu mâinile de lăturași. Ceilalți, de alte credințe, au rămas la poartă. Priveau din urmă și vorbeau cu jumătate de glas.

– Păcat de el. Băiat tânăr și frumos… Dumnezeu să-l ierte!

– Ce moarte a avut și bietul Ticu…

– Urât a trăit, în păcat, urât a murit, de cuțit.

– Măcar a avut parte de înmormântare frumoasă…

– Și tu acum, Costane! Cică înmormântare frumoasă. Ce poate să fie frumos la o înmormântare?

– Păi ai văzut cum l-au îmbrăcat, ce n-a avut el niciodată când trăia… Și ceas la mână i-au pus… Sicriu frumos, coroane, tradiții…

Încet-încet, oamenii s-au împrăștiat. A rămas la poartă doar o femeie cam de vârsta lui Ticu, slabă, cu fața pământie. Plângea. Lacrimile cădeau de pe fața ei în glod. Alături picura ulei din balamalele porții.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!