În adolescență, la Botoșani, într-o cameră friguroasă de internat, am citit prima oară „Istoria lui Ștefan cel Mare – povestită neamului românesc“ de Nicolae Iorga. De atunci am mai citit-o de trei ori, cam din 10 în 10 ani. Mi se pare una dintre cele mai frumoase cărți scrise în limba română (și nu s-a scris atât de mult încât să nu fi frunzărit măcar opurile de căpătâi). O carte scrisă cu atâta suflet și cu o artă a cuvântului cum nu mulți istorici, dar nici mulți mari scriitori n-o stăpânesc. Cu siguranță o capodoperă a literaturii, dacă nu și a istoriei.
Pe Iorga îl consider unul dintre cei mai mari artiști ai limbii române – și tocmai prin această artă m-a cucerit; pe Ștefan cel Mare mi l-a revelat prin splendoarea și prin pasiunea istorisirii, nu prin istoria propriu-zisă (vag învățată la școală). Și de la prima lectură a acestei capodopere l-am îndrăgit nespus pe Ștefan; în inima mea (asta însemnând că nu trebuie să justific) îl consider cel mai de seamă om pe care l-a dat vreodată neamul românesc. O carte obișnuită, a unui istoric-scriitor fără har, m-ar fi făcut doar să-l cunosc pe domnitor, nu să-l și îndrăgesc. Cum să explici acest sentiment? Mă emoționează profund tot ce e legat de memoria lui Ștefan. Ascult cu emoție – și vi-l recomand și vouă acum – acest cântec vechi, pe versurile lui Ștefan Octavian Iosif, (tot Ștefan!), cântat simplu, dar puternic, cu patos, de un cor de preoți de la Patriarhia Română.
E nevoie mare, acum, de spiritul lui Ștefan. E vremea să-l invocăm; nu neapărat ca pe un sfânt, cum încearcă biserica să-l impună, căci n-a trăit ca un sfânt, iar noi n-avem tradiția sfinților războinici, ci ca pe omul excepțional care a fost, cel care, din adâncul istoriei, poate produce resurecția patriotismului într-o vreme de rușinoasă decădere a țării. Să rostim fiecare, asemenea lui Eminescu: „Ștefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta“…