(După o întâmplare adevărată povestită de ziaristul gălățean Tudor Neacșu)
Domnul Tudorache, redactorul-șef al săptămânalului de atidudine hotărâtă „Contondent“, din capitala județului nostru, nu se gândea în acea zi, mergând spre redacție, că va da o lovitură de presă.
Sosi cu primul autobuz. Așa făcea mereu în zilele când trebuia să dea gazeta la tipar. Ceilalți doi angajați veneau ca de obicei mai târziu, după ce le trecea mahmureala. Se apucă imediat de scris ceva, să umple ziarul, căci viața monotonă a orașului în săptămâna care tocmai se încheia lăsase un gol imens în paginile flămânde ale „Contondentului“. Începu cu un pamflet feroce împotriva restaurantelor din oraș, în afară de restaurantele patronate de proprietarul gazetei, apoi mai scrise unul, contra măcelarilor și a negustorilor de carne, căci șeful său avea și un abator. Încheie pe la amiază cu o analiză politică puțintel cam aplecată ‒ asta recunoștea și el, dar ce putea face? ‒ înspre partidul care-l urcase pe patronul gazetei în scaunul de consilier local. Apoi își aprinse o țigară.
Fuma liniștit, lăsat pe spătarul fotoliului, când, deodată, ușa se izbi de perete și patronul intră val-vârtej în birou.
‒ Tudorache, pitbull sângeros, să nu-mi spui că ai trimis ziarul la tipar!
‒ Nu șefu’, abia acum mă apuc de machetat.
‒ Ce bine! Înseamnă că poți să mai bagi ceva. Știi, ‒ continuă el brusc întristat ‒, a murit Costică Vulpoi… Bietul de el! Trebuie să dăm și noi ceva, un anunț, o chestie acolo…
‒ Dar cine e Costică Vulpoi?
‒ Cum, tu nu știi cine e Costică Vulpoi?
– ?
– E prietenul meu. Are vie, cramă… Adică avea, Dumnezeu să-l ierte. Băiat bun. De la el luam eu vin pentru restaurantele mele. Hai să scriem și noi câteva rânduri… dar mai așa, mai din suflet…
‒ Scriem, boss! Acum mă apuc.
În scurt timp, din condeiul harnic al domnului Tudorache ieși un ferpar umezit pe alocuri cu epitete înduioșătoare.
‒ Băi, dar bine mai scrii! ‒ exclamă patronul; foaia îi tremura în mână. Ce frumos! Emoționant! Dar mai bagă ceva aici, la „tată devotat și om de afaceri onest“, mai umfl-o, pune o lacrimă în plus acolo, s-o ungă la suflet pe nevasta lui, săraca, dar să vadă și nenorociții ăștia care toarnă apă-n vin cine a fost Costică Vulpoi.
Tudorache își ciupi coarda sensibilă și scoase din ea câteva note elegiace, potrivite situației. Puse și ceva patetism, aruncă o săgeată spre negustorii de vin, o mângâiere pentru familia îndurerată, un adio sfâșietor către tot restul lumii. Când citi, patronului îi dădură lacrimile.
‒ Ești genial! Am zis eu că ești genial!
‒ Mersi, boss. Problema e că textul s-a cam lungit, nu mai încape în coloana de morți.
‒ Ce coloană, bre? Păi Costică era prietenul meu… prietenul meu bun… spuse patronul izbucnind în lacrimi. Refă pagina, dă-i cât spațiu e nevoie.
‒ Nicio problemă, se face!
‒ Bine, barosane. Ah! Ce om era și Costică ăsta… Tu nu-l știi, dar ce om era! Ia stai, că am și o poză de-a lui. Să-i punem omului și o poză, că doar a fost prietenul meu, măcar atât să mai fac pentru dânsul.
Redactorul-șef, care era și tehnoredactorul gazetei, și de toate, desenă repede noua machetă, cu poză, și i-o arătă patronului. Acesta studie pagina printre lacrimi și șopti:
‒ Poza… Te rog, dă poza mai mare. Ce naiba, doar e vorba de Costică Vulpoi! Prietenul meu!
Din câteva linii trase cu rigla pe machetă, poza crescu de-o palmă, alungând din pagină câteva pasaje neinteresante dintr-un articol despre Muzeul Județean de Istorie.
Mulțumit de rezultat, patronul plecă să-și vadă de afacerile și de treburile lui politice.
[box type=”info” font=”arial” fontsize=”14″ float=”left” headbg=”#fff „]Vezi și ZIARUL ROMÂNESC[/box]După un ceas-două, chiar când se pregătea să ducă ziarul la tipografie, redactorul-șef fu întors de la ușă de telefonul care suna violent, mai-mai să sară de pe masă. Era șeful. Plângea. Părea și puțin amețit de băutură.
‒ Tudoricăăă… Băi, murit Costică Vulpoi, băi! Prietenul meu…
‒ Știu, șefu’.
‒ Știu că știi. Săracul Costică!… Uite ce m-am gândit eu: ia să-i dai tu articolul ăla, cu poza aia mare, pe prima pagină, da?
‒ Nu se face așa ceva, șefu’. E totuși cam mult. Nu e un articol de deschidere.
‒ Lasă, bre, că măcar atât merită și Costică. El e prietenul meu, ziarul e al meu, care e problema?
Tudorache sună la tipografie să mai aștepte și, pufnind nemulțumit, se apucă să refacă pagina de gardă.
A doua zi, „Contondentul“ apăru cu un titlu scris cu litere litere de-o șchioapă pe prima pagină: „A murit Costică Vulpoi!“.
Cine e acest Costică Vulpoi? – se întrebau intrigați concitadinii noștri văzând gazeta pe tarabe. Toți se repeziră să citească. Fu prima oară când toate cele câteva sute de exemplare ale săptămânalului se vândură din prima zi.
Seara, la masa de la Central, unde ziariștii de la toate ziarele urbei noastre se adună la o bere, într-o frățietate zgomotoasă, de data asta era liniște. Toți se uitau apatici în halbe, cu fălcile înfundate în pumni. Într-un târziu, domnul Tudorache, care încă nu aflase de succesul la tarabe al ultimului număr din „Contondent“, se adresă cam nervos colegilor de la „Piața Liberă“, cel mai puternic ziar din oraș:
‒ Noi lucrăm la niște fițuici, avem salarii de rahat, și nici pe alea nu le-am luat de două luni… dar voi, care o ardeți la un ziar serios și aveți și salarii frumușele, voi ce naiba aveți de sunteți așa botoși?
‒ Noi, răspunse unul de la „Piața Liberă“, eram dimineață la ședința de redacție. Analizam ultimul număr și făceam sumarul pentru următorul. Zdrang, intră șeful în birou, nici bună ziua, nici nimic, trântește „Contondent“ pe masă și începe să urle: „Băi, incompetenților, ce căcat de ziariști sunteți voi? Pentru ce vă plătesc eu? A murit Costică Vulpoi și voi n-ați știut nimic, n-ați dat un rând? Ne omoară concurența, iar voi – nimic!“. Și ne-a tăiat la toți 20 la sută din salariu.
