În timp ce ziaristul își rodea liniștit covrigul în tramvai, mergând spre redacție, vatmanul se ridică de la manetă și, dând ușor din aripi, pluti pe deasupra tuturor călătorilor până la el, la coada tramvaiului. Coborî lin și îi făcu un benghi în frunte, cu degetul înmuiat în cerneală tipografică. Nu era un benghi obișnuit, asemenea benghiurilor pe care oamenii și le fac din diferite motive pe frunte, ci unul cu totul și cu totul aparte: un benghi de șef de ziar.
Fu uns chiar acolo, în tramvai, spre uimirea călătorilor, care aplaudară îndelung, încântați că un eveniment atât de rar se petrece tocmai sub ochii lor. O bătrânică rujată neglijent, pe la ochi, din cauză că la vârsta ei nu mai nimerea cu precizie conturul prăbușit al buzelor, mărturisi emoționată că în lunga ei viață i se întâmplase doar o singură dată să întâlnească un șef de ziar în tramvai, chiar stătuse lângă el pe scaun, însă niciodată nu mai asistase la ungerea unuia. Ea chiar îndrăzni să atingă benghiul cu degetul, iar proaspătul șef îi răspunse cu un zâmbet cald, uman, cu totul altfel decât zâmbetul studiat pe care șefii de ziar îl afișează când apar la televizor, ceea ce îi făcu pe oameni să se înfioare plăcut și să îndrăznească și ei să atingă, delicat, pe rând, punctul negru din fruntea ziaristului.
La sfârșitul acestui mic ritual, vatmanul deschise cu aripile o cărare pe mijloc, printre călători, iar noul șef păși spre capătul din față al tramvaiului levitând la două palme de podea. Călătorii putură să observe cum, cu fiecare pas făcut către postul de comandă, punctul negru din frunte se lărgește din ce în ce mai mult, până deveni o gaură neagră, care începu să absoarbă cu viteză tot mai mare realitatea din jur. O forță stranie smulgea bucăți mari din realitate, alese nu se știe cum, și le vărsa la grămadă în capul șefului de ziar, unde căpătau alt chip și alte dimensiuni. Fură absorbite, într-un vârtej silențios, rujul bătrânei și cuponul de pensie din poșeta ei cu torțile cusute cu sfoară; o pereche de sâni bombați în spatele cărora crescuse, plăpândă, o domnișoară; un puști și o puștoaică emo cu fețele pline de metale, care se sărutau zăngănind; revista porno din ghiozdanul unui elev; ghiulul cât un lacăt de pe degetul unui domn discriminat din punct de vedere etnic și judecat prin clișee; bătrânul spânzurând de bară lângă tânărul așezat pe scaun. Prin geamurile tramvaiului pătrunseră osmotic, din afară, și intrară în mintea șefului mașini de lux; vilele unor oameni politici; tribunalul unde Moni și Iri divorțau; Moni și Iri; Iri și Moni; umbra lui Moni și Iri într-un act de sex oral, prin gaura cheii; micuța Irina, fiica lui Moni și Iri, ținută în brațe de o legiune de psihologi și asistenți de la Protecția Copilului; Oana și Pepe; silicoane; buci; poșete; pantofi; maneliști; fotbaliști. Toate acestea se împletiră într-un fir gros care intră prin gaura neagră din fruntea ziaristului și îi țesu acestuia o imagine despre lume și viață. În rest, oamenii și lucrurile obișnuite, care prin numărul și prin substanța lor compun lumea noastră, rămaseră neatinși de forța vârtejului.
Când ajunse în față și puse mâna pe maneta de comandă, era deja alt om. Ieși prin geamurile moi ale tramvaiului, în care nu se va mai întoarce niciodată, și zbură peste oraș dând din mâini, așa cum zboară toți oamenii în vis, fără niciun efort. Deasupra lui și deasupra tuturor, în nori, un Dumnezeu cu chip de benzinar șchiop, nebărbierit, stătea cu fundul pe un dosar de Securitate și învârtea manivela unei mașinării bizare, care toca bani vechi și scotea bani noi. O ploaie de bani se năpusti asupra lui din nori, lovindu-l și înfigându-i-se în carne, dar în loc să simtă durere și să curgă sânge, o plăcere necunoscută îi cuprindea trupul, iar din tăieturi se scurgea cerneală peste oraș. Și, pe unde trecea, toată lumea de dedesubt căpăta culoarea scursă din el.
Deodată, în timp ce zbura în salturi line pe cer, un trident uriaș i se înfipse în gât și îl țintui în loc. Își îndreptă privirea spre pământ și-l văzu pe cel ce îl lovise. Îi înfipsese tridentul în gât și-l ducea în ce parte voia el. Era un ciclop ce naviga într-un butoi de rom pe apele murdare ale Dâmboviței. Un mus mic de stat împingea butoiul prin apa îngroșată de mizerie, iar un alai de sirene cu poșete strălucitoare îl însoțea înotând împrejur, dând voioase din coadă. O sirenă mai mică și mai vioaie se scufunda neobosită în apă și scotea de fiecare dată câte o perlă, pe care o arunca mulțimii adunate pe maluri. Ziaristul privi în sus, privi în jos, dintr-o parte împins de ploaia de arginți, dintr-alta mânat cu tridentul, și își dădu seama că are doi Dumnezei, unul în tăria cerului, altul în rom, pe Dâmbovița, și începu să urle de disperare.
Din înaltul cerului coborî în cercuri largi, ca un vultur lovit în aripă, până în scaunul de șef. Stătu acolo, în închisoarea de termopan, zi după zi, de dimineață până seara.
Într-una din zile o forță nevăzută îl smulse din fotoliu acela și îl purtă pe sus, cu viteză amețitoare, în alt birou, la alt ziar. De acolo fu mutat în scurtă vreme în altă redacție, apoi în alta. La un moment dat, când ateriză cu fotoliul la noul ziar, toată redacția se mută la ziarul de unde el tocmai plecase și în locul ei veni redacția de la ziarul vechi, așa că se trezi șef peste redacția altui ziar care lucra la ziarul lui, în timp ce redacția de la ziarul lui ajunsese la ziarul la care fusese șef când îl înlocuise pe cel care îl înlocuia acum la alt ziar.
Iarăși slobozi un urlet de disperare fiindcă își dădu seama că, o dată ce fusese uns șef, nici el nu știa de ce, nu mai putea ieși din cercul acela și avea să se învârtă până la moarte de pe un scaun pe altul.
Își aprinse o țigară, apoi încă una și încă una. Obișnuia să fumeze aproape jumătate de pachet până ieșea din casă și până seara mai fuma încă unul și jumătate. Fumatul fusese prima deprindere căpătată la ziar și, lipsindu-i alte satisfacții, își îmbrățișase noul viciu cu atâta ardoare, încât se poate spune că îi dăruise o parte din viața lui, în care puține alte lucruri le putea face mai bine. Țigara se lungi până nu i se mai văzu capătul și atunci, cu o curiozitate renăscută subit, unsul se prinse cu amândouă mâinile de tubul țigării și alunecă până într-un loc cu mulți oameni care strigau ceva nedeslușit. Își încordă auzul și se frecă la ochi până îl durură mâinile, dar tot nu putu nici să înțeleagă ce striga mulțimea, nici cum arăta. Se cățără pe țigară înapoi în turnul lui de fildeș și termopan. Căută în calculator știrea despre mulțimea aceea, din locul acela, care striga ceva la cineva, cerând ceva. O citi și abia atunci înțelese ce se întâmpla acolo. I se făcu dor de zilele de dinaintea ungerii cu benghi, când, ca simplu ziarist, atingea lumea din jurul lui și îi simțea inima bătând, când putea să înțeleagă realitatea la prima mână, nu trasă prin filtrul de hârtie al ziarului. Lumea nu mai era de mult cum era, ci cum o scria ziarul lui. Iar el nu mai trăia viața, ci o citea.
Ziaristul se trezi îngrozit, năclăit de sudoare. Dură destul de mult până se dezmetici și își dădu seama că avusese un coșmar, că nimic nu era adevărat din ceea ce visase. Doar groaza înăbușitoare și câteva obiecte din jurul lui, pe care le recunoscu printre gene, îl însoțeau și în realitate. Răsuflă ușurat la gândul că nu fusese, totuși, decât un vis și că în realitate nu i se putea întâmpla așa ceva.
Simți un chef nebun să iasă în oraș, să scrie un articol. Cu patimă, să ardă hârtia sub text. Doar așa, pentru el, să-l știe acolo, printre articolele lui scrise din inimă, dar refuzate de șefi, un teanc subțire la care de mult nu mai adăugase nimic. Însă pofta îl părăsi repede. Nici el nu mai trăia viața, ci o făcea. O confecționa industrial și incolor, așa cum îi cereau șefii cocoțați într-un șir nesfârșit deasupra lui. Își fumă cele zece țigări de dimineață și porni cutremurat de tuse și cu mațele ghiorăind spre stația de tramvai, bucuros că, după un șir lung de coșmaruri cu salariul întârziat și cu chiria neplătită, avea, în sfârșit, și altfel de vise urâte.
