Pușcăriașul de serviciu

Ion Dumitru e un țăran din comuna Pogana, județul Vaslui. A fost condamnat și închis în locul fratelui său. De două ori. Pentru că seamănă. Și pentru că Justiția.

Gheorghe Dumitru, fratele mai mare, își face veacul prin Semlac, o comună de frontieră din Arad. Când mai face câte o trăsnaie penală, poliția îl saltă pe Ion, din Pogana, și îl bagă la zdup. În trei ani s-a întâmplat asta de două ori și nu există nicio garanție că nu se va mai întâmpla.. Prima dată, condamnat în lipsă la trei ani de închisoare, Ion Dumitru a fost eliberat după nouă luni. Abia atunci i s-au luat amprentele și s-a dovedit că nu el este făptașul. A doua oară a fost condamnat, tot în lipsă, la patru ani și zece luni de închisoare, fiind eliberat după un an și opt luni, când iar s-au prins procurorii că Ion nu e Gheorghe. Prin minuta nr. 1932 din 9 octombrie 2003, Judecătoria Arad a anulat „mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 306/2000 al Judecătoriei Arad, precum și celelalte forme de executare emise în baza sentinței anulate”.

Acum Ion Dumitru este, în sfârșit, în libertate, alături de soția sa și de cei cinci copii ai lor. Dar stă mereu cu teama că într-o zi ar putea fi iarăși arestat.

Bătut de soartă

La 42 de ani, Ion Dumitru arată cu mult mai în vârstă, cu vreo 20 de ani mai mult. Oftează tot timpul ca o văduvă. Mai ales când se uită la copiii lui. Cinci. N-au nici după ce bea apă. Ion casă nu are, pământ nu are. Locuiește cu toată familia la socru-său, într-o odăiță în care cele mai de preț lucruri sunt niște hamuri cusute cu sârmă. Alocația copiilor, ajutorul social de la primărie și pensia de CAP a soacrei sunt toți banii din care trăiesc nouă suflete. Și cea mai mare parte a acestor bani o toacă socrul, Hurduc, pe băutură. Nimeni nu mai știe când a fost acesta treaz ultima oară – se pare că prin ’97, când n-a putut bea vreo săptămână, din cauza gâlcilor umflate.

Singurul sprijin al familiei este o mârțoagă, o arătare de cal pe care o suflă vântul. Nicăieri sărăcia nu are chipul mai hidos decât în ograda lui Ion Dumitru.

Pușcăriașul de rezervă

– Prima oară m-au luat într-o dimineață – povestește Ion –, pe 19 septembrie 2000. Dar pentru ce? Habar n-aveam. M-au dus la arest la Bârlad și m-au ținut acolo vreo cinci luni, pe urmă m-au trimis la Arad. Eu n-am școală, nu știu să scriu la avocați, n-am avut treabă cu legea niciodată, poate stăteam acolo toată pedeapsa, dacă nu scria domnul consilier Ștefan Tănase, de la noi din comună, că sunt nevinovat.

– Am scris peste tot ca să atrag atenția că s-a făcut o greșeală – spune consilierul Ștefan Tănase. Acum au fost anulate condamnările, dar el închisoarea a făcut-o, chinul l-a tras, casa i s-a dărâmat cât a fost el închis… Ăia care fură combinate și devalizează bănci cer despăgubiri de sute de mii de dolari de la statul român, că au fost închiși, că nu le-a plăcut detenția. Dar amărâtul ăsta, care nici mămăligă goală n-are de mâncat, are el bani să deschidă proces ca să fie despăgubit? N-are. Că așa-i în țara asta: dreptatea e pentru cei cu bani.

Din nou după gratii

A doua oară, Ion Dumitru a fost arestat în ianuarie 2002 și a fost pus în libertate în august 2003. Ar fi trebuit să stea în închisoare patru ani și zece luni. Condamnat tot la Judecătoria Arad, judecat tot în lipsă. Se știa că e ceva necurat la mijloc, dar a fost menținut după gratii, deși concomitent fratele lui era judecat – și el în lipsă – pentru fals privind identitatea. Eliberarea lui Ion Dumitru a fost posibilă după ce Marius Sălăjan, consilier județean în Arad, a făcut publică eroarea judiciară. Ambele sentințe au fost anulate.

– Eu n-am fost la niciun proces, nu m-a întrebat nimeni nimic, reia Ion Dumitru. Dar acolo, la Arad, când mi-au luat amprentele, s-a văzut că nu corespunde cu dosarul și am mai stat vreo lună și m-au pus în libertate. Fratele meu, Ghiță, a furat o vacă pe-acolo, s-a dat în numele meu și m-au judecat pe mine. Noi semănăm bine. El e mai mare cu cinci ani, dar pare mai tânăr, că a avut viață ușoară, nu ca mine. Nu știu exact cum s-a întâmplat. M-am trezit în pușcărie, atâta știu. Și pe urmă m-au mai închis o dată. Ghiță face câte o boacănă, dispare în străinătate și pe cine să bage la închisoare? Pe Ion, că-i mai prost!

Ruinele dreptății

Bietul țăran din Pogana, luat de prost de pușcăriașii versați, a fost batjocorit, la închisoare, în cele mai inumane chipuri. Ajunge să spunem că a fost internat în spitalul penitenciar Jilava cu „abces anal fistulizat” (foaia de observație medicală 10797/26. 05. 2003).

­– Dacă mă mai bagă o dată la închisoare, nu cred că voi mai ieși viu de acolo. Nu mai suport. Mă omor! Măcar dacă eram vinovat, o trăgeam pentru mine, nu pentru altul – zice Ion Dumitru.

Acel „altul” e fratele lui. Ghiță. Frații niciodată nu s-au avut ca frații.

– Nu l-am mai văzut de vreo cinci ani. Mi-a furat buletinul și a dispărut. Am auzit că ar fi prin străinătate. Eu am fost toată viața ciuca bătăii pentru ce făcea el: și acasă, și la școală, și acum. El era șmecher, eu mai molcuț.

Titi Neagu, primarul comunei Pogana, vorbește despre Ion Dumitru cu admirație și cu multă compasiune.

­ – E un om în care aș avea încredere să-i las cheile primăriei pe mână. L-am văzut că e necăjit, i-am dat o bucată de pământ să-și facă o casă a lui, să nu mai stea cu socrii. S-a apucat omul și și-a ridicat de unul singur niște pereți din lut cu paie, pus cu furca… Și dacă n-a apucat să acopere căsuța, cât a stat închis s-au prăbușit pereții, de la ploaie… Când a venit de la închisoare, din toată munca lui a mai găsit un morman de lut.

Nelu Macovei, comandantul postului de poliție din Pogana, vorbește și el frumos despre pușcăriașul de serviciu:

­– Eu n-am avut probleme cu Dumitru Ion. E un om liniștit, nu bea, nu fumează, nu l-am văzut niciodată la crâșmă, ca pe socru-său, care dacă a câștigat într-o zi cinzeci de mii cu căruța, i-a băut pe loc. E muncitor, muncește cu ziua pe la alții sau trage cu năvodul la barajul Cuibul Vulturilor, mai aduce și el un pește acasă… E respectuos, e om cu frica lui Dumnezeu. Aș vrea eu, ca polițist, să am mai mulți ca el în comună… Dar dacă a venit mandat, a trebuit să-l ridic, asta e legea.

Țața Catinca Hurduc, soacra lui Ion Dumitru:

– Sunt supărată de supărarea lui, că îl văd cum plânge când n-are ce da mâncare la copii. Cinci guri, mămuță, are de hrănit. Iaca este Marius, iaca este Ancuța, Cristina, Alexandru și asta mititică, Loredana. Da-i ține la școală, din ce are, din ce n-are, și-s spălăței, vezi, curăței, o zi nu lipsesc. Eu nu pot să pricep cum stai așa pe prispă, coși hamuri, și vine miliția și te duce la închisoare? Asta n-ar trebui să se poată, mămuță!

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!