Un sat românesc s-a mutat în Italia

Corodul e un punct undeva între Tecuci și Târgu Bujor. N-ai crede că te afli într-un sat românesc dacă, dis-de-dimineață, nu s-ar auzi guițatul porcilor și hărmălaia gâștelor. Mai degrabă seamănă cu un sat italian: case mari și arătoase, unele – adevărate palate, mașini scumpe, cu numere de Padova, săteni îmbrăcați bine, ieșiți la plimbare prin centru, pur și simplu, vorbind un dialect ciudat, o limbă română cu inflexiuni și cuvinte italiene. Tot la patru-cinci case, una e pustie: porți încuiate, geamuri întunecate de praf, curți năpădite de bălării cât gardul. Acesta e Corodul, satul unde românii n-au mai avut loc.

Nu există sat în Moldova din care să nu fi plecat cineva la muncă în străinătate. Zece, douăzeci de oameni. O sută. Dar din Corod au plecat peste două mii. Parcă tot satul s-a mutat în Italia, lăsându-și în urmă bătrânii și casele.

Români de corvoadă

Corodul a fost cândva un sat bogat. Prin anii ’50, covârșiți de cotele enorme fixate de comuniști, mulți țărani au declarat la primărie mai puțin pământ decât aveau în realitate. Statul a înglobat terenurile corodenilor în IAS-uri și ei au devenit astfel, din proprietari, muncitori pe fostele lor proprietăți. După 1989, când a început retrocedarea, mulți s-au trezit că figurau în registrul agricol doar cu câte un petic de pământ, așa cum declaraseră la venirea comuniștilor. S-au trezit săraci, cu pământul lor sub picioare, dar neavând cum să-l revendice. Și decât să piardă vremea prin tribunale, decât să muncească prin satele vecine, unde solariile albesc până la orizont câmpurile, iar prin curțile țăranilor rațele nu mai au loc de mașini, corodenii au ales să-și ia lumea în cap.

Moș Mitruță, zis Colac, a ieșit de dimineață să mai schimbe o vorbă cu cineva la bodegă. Cu un Cinzano în față, așa cum îi stă bine unui pensionar. E cam devreme chiar și pentru băutura asta de domnișoare, așa că moșul nu găsește în birt decât un reporter sosit și el odată cu soarele în sat – birtul fiind punctul de unde încep toate documentările jurnalistice în satele românești; acolo se concentrează informația și populația, se cheltuie alocația și se dezbate situația.

– Mai întâi au plecat vreo doi, bre, explică moș Colac cum de-a rămas satul pustiu. Alde Gheară, Onică, Ciură, Mațac… Au ușchit-o peste graniță, au muncit la negru pe colo, pe colo. Până la urmă au ajuns la Italia, la Padova, că așa îi spune la orașul ăla. Și acolo au văzut ei că, dacă muncești, ai și bani, nu ca la noi. Patronii lor erau mulțumiți că ai noștri munceau din greu, că erau cuminți, adică își vedeau de treaba lor, fără scandaluri, fără de-astea. Au zis italienii: nu cumva mai aveți pe-acasă pe unii ca voi? Și uite-așa, cum s-au așezat oleacă primii stranieri, l-au mai chemat pe unul, a văzut și ăla că e bine, a chemat și el pe altul, și tot așa, s-au strâns toți corodenii noștri la Padova, cu copii, cu neveste, cu tot. Am și eu un băiat, e plecat de doișpe ani. Vine rar pe acasă… Mi-a făcut și un nepot acolo… Pe ăsta mititel încă nu l-am văzut.

Maxi-taxi Corod – Padova

Până de curând, între Corod și Padova a existat o linie de maxi-taxi. Pleca microbuzul în fiecare joi dimineața, la ora nouă, din fața primăriei, și a doua zi ajungea în Padova. Acum, după ce firma de maxi-taxi nu a mai obținut licență de transport, între cele două localități, mai mult decât înfrățite, se face un pod de autoturisme.

– Dar tot mai bine era cu microbuzul, comentează cu nostalgie Vasile Duță, tocmai întors din Padova și proțăpit în intersecție, să agațe vreun corodean la taclale. Duță a intrat și a ieșit din Italia de peste o sută de ori. Era un fel de curier. Cu microbuzul – continuă el – era mai ieftin și mai ușor, chiar dacă era mereu plin, trebuia să-ți faci rezervare. Unii plecau la muncă, alții în vizită sau la cumpărături… nici la dus, nici la întors nu mergea mașina cu golul. Pensionarii nu plăteau, mergeau cu cuponul de pensie, gratuit. Păi așa e frumos, nu? Iar ceilalți, la două-trei călătorii aveau reducere la bilet. Îți convenea, certo!

Nu mai sunt fete de măritat

Corodenii au constituit o enclavă românească în Padova. Muncesc pe șantierele de construcții. Munci necalificate, dar plătite decent. Câștigă între 1.500 și 3.500 de euro pe lună. Bani din care-și permit și să plătească o chirie, și să-și țină pe lângă ei nevestele, să-și dea copiii la școală… Foarte puțini dintre ei se duc la furat, câteva fete ies „la produs”.

Deși stau de ani buni în Italia, nu s-au pomenit căsătorii mixte. În Corod nu mai sunt fete de măritat, așa că „italienii” vin în țară și-și caută neveste prin satele vecine. Copiii din Corod, născuți în Italia, sunt botezați toți cu două nume: unu românesc și unu italian, de regulă nume de fotbalist. Așa s-au ivit corodenii Roberto-Vasile, Gheorghe-Alfredo, Marian-Giovanni, Emil-Francesco. Se nasc acolo, apoi, la vârsta școlară, sunt aduși să învețe carte în Corod. În Italia cică nu se face școală adevărată ca la noi. Nici nu li se dau copiilor teme pentru acasă!

Mămăligă, slănină și pizza

Corodenii postrevoluționari au nume italienești, vorbesc italienește, poartă haine și conduc mașini aduse din Italia, stau numai câte o lună pe an în România. Cu toate acestea, n-au ștaiful italienilor adevărați.

– E rău că nu se lasă lustruiți de civilizația occidentală, că nu vin cu altă mentalitate de acolo, zice primarul Savastre. Și-au făcut capelă ortodoxă în Padova și i-au cerut prea-sfințitului episcop Cassian un preot ortodox, care slujește acolo. Sunt harnici și credincioși, dau mulți bani pentru biserica din sat.

Primarul e necăjit că i-au plecat două mii de oameni din sat.

– Nu mai am cu cine face nici o echipă de dansuri… o sa rămân primar numai peste babe și câini.

S-a dus și el la Padova să vadă ce fac, cum trăiesc acolo corodenii lui. A fost primit cu bucurie, cu pâine și sare.

– Am fost prin câteva case, dar n-am observat nicio schimbare: muncesc ca la ei, în Italia, dar trăiesc ca la noi. Mănâncă mămăligă, slănină, pe care italienii o aruncă, fasole și pizza.

Cu limuzina după țigări

Vorbind despre autoturisme, Duță face cu mâna larg prin aer și arată, global, puzderia de mașini de pe stradă. Înainte, când zăreai o mașină prin Corod fugeai după ea, s-o vezi mai bine, că nu știai când mai trece alta. Acum sunt peste două mii de mașini, toate mărci străine, cele mai multe cu numere de înmatriculare italiene, de Padova: PA și un cârnat de cifre după.

Vara, când corodenii vin în concediu, și de sărbători, mersul pe ulițele satului devine o aventură: foiala mașinilor e de nedescris; a apărut și o benzinărie în sat. În restul timpului, la volanul mașinilor Opel, Mercedes, Alfa-Romeo, Renault, Fiat, Volkswagen vezi cu deosebire femei și bătrâni. S-au ales și ei cu câte o mașină de la fiii plecați în Padova, și-au luat carnet de conducere la bătrânețe și, dacă tot nu au altceva de făcut, se plimbă de ici-colo prin sat: se duc după țigări cu limuzina ori în vizită la vecini. Dar mai ales se învârt prin centru, poate mai apare vreunul din Padova, cu vești: „Andiamo la o bere, parlare, biliardo…”

Bani gârlă, investiții zero

– Asta fac oamenii de aici cu banii câștigați în Italia: își cumpără mașini, aparatură, își fac case, îi dau la biserici, spune primarul Ion Savastre. Nu investesc, asta e partea rea. Nu investesc, deci comuna nu avansează, nu prosperă, și ei nu vor avea niciun avantaj când se vor reîntoarce aici. S-ar putea face o făbricuță de prelucrare a legumelor: în zonă – ați auzit de Matca, nu? – se produc sute de tone de legume… Domnule, în Corod intră lunar peste un milion și jumătate de euro, cât bugetul pe patru ani al comunei. Intră în buzunarele oamenilor. Avem agenție CEC, agenție Raiffeisen Bank, Bancpost, băncile din Tecuci își fac plinul tot de aici. Dar la bugetul comunei nu intră decât foarte puțin, din impozite pe mașini și din taxele pentru autorizații de construcție… Își fac, domnule, niște case… Eu le-am spus: bre, nu sunteți sănătoși la cap! La ce vă trebuie casă cu șaișpe camere, că o să veniți în sat la bătrânețe și nici n-o să vă țină șalele să mergeți prin toată casa! Dar dacă ei așa vor, n-am ce le face. Le dau autorizație, că arată și satul altfel, intră și la buget între 20 și 50 de milioane de lei la fiecare construcție.

Euro, moneda Corodului

În sat, euro a devenit monedă oficială. Cumpărări, vânzări, împrumuturi, daruri de nuntă, totul se calculează în euro.

Sandu Popa, care n-a știut ce e valuta până nu a început să o primească de la băiatul lui, Ionel, explică în felul său cum stă treaba.

­ – Vrei niște marfă, o izmană, o pâine, un frigider, să spunem. Sau o bere, ca omul. Buuun… Și n-ai bani la tine. Te duci la magazine, că avem vreo douăzeci, și spui: dă-mi aia, dă-mi și de aia, și de ailaltă, și două pachete de Kent. Ei, cât face în lei? Atât – zice vânzătoarea. Și eu îi zic: asta face atâția euro, ți-i dau când îmi trimite băiatul. Și-ți dă pe datorie, te scrie la caiet. Și ei îi convine, că euro nu-și pierde vlaga, nu-i ca banii noștri. Treabă bună cu banii ăștia valutari, foarte bună!

Moldovenii, argați la „italieni”

Cine nu pleacă în Italia sau nu are pe cineva acolo muncește pentru “italieni”: la construcția caselor, la câmp, la pază.

Țața Sevastița nu e din Corod. A venit din Tutova cu soțul și cu copiii. Locuiesc împreună în casa unuia plecat în Italia; au grijă de casă, hrănesc câinele, mai pun câte ceva în grădină… Proprietarul e mulțumit că măcar nu stă casa pustie și că nu-i dispare nimic cât e el plecat. În multe case din Corod găsești familii din Suceava, din Iași, din Botoșani, din Bacău. Corodenii sunt cumpătați, chiar zgârciți: nu ți-ar da un euro nici să-l ții puțin în mână, de curiozitate. Strâng ban pe ban și-i aduc acasă. Celor care au grijă de proprietățile lor, cât sunt ei la muncă, le plătesc cam două sute de lei pe lună. Nu e mult, dar cei veniți să aibă grijă de case în Corod n-au nici atât în satele lor.

– Dacă mai scot ceva și din grădină sau de pe parcela de pământ, oricum e mai bine decât sărăcia din care am plecat, spune țața Sevastița, dorindu-i sănătate și viață lungă tânărului care i-a lăsat casa pe mână.

Chiar și așa au rămas multe case nelocuite, ispită pentru hoții din satele vecine.

– În afară de câteva procese pentru pământ, neînțelegeri n-au fost în Corod, spune primarul. Doi polițiști erau de ajuns pentru toată comuna. De câteva luni, am mai adus doi, ca să ne păzim bunurile: și cele părăsite temporar, și cele care se tot adună.

Vaporul de pe balta Țațacu

Corodenii își bagă banii, agonisiți cu sudoare, în mașini scumpe și în case uriașe. Pentru că nu au în ce să investească.

Nicolae Sârghi e altfel. El și-a băgat toți banii într-un viitor proiect agricol. Deocamdată a cumpărat cam o sută de hectare – parcele mici risipite în jurul satului – tractoare, mașini agricole. Când va strânge destui bani, se va întoarce în sat și va face agricultură.

Mai îndrăzneț și mai direct a fost Fane Savastre, cel care a câștigat cu microbuzul, ducându-și și aducându-și consătenii din Padova. Omul și-a cumpărat un vapor! Unul mai mic, ce e drept, și la mâna a doua, dar vapor. O sută de persoane ar încăpea cu ușurință. L-a adus cu un trailer, dracu’ știe cum l-a cărat până între dealuri, și l-a lăsat acolo. Nava stă pe chituci așteptând să fie dată la apă. Deocamdată apa e doar o baltă, Țațacu i se zice, și abia s-ar putea bălăci un cârd de rațe în ea.

– Nu-i nimic, spun sătenii, Fane e descurcăreț, nu-i omul care să tragă barca pe uscat. Dacă a adus el un vapor până aici, sigur va aduce și apă destulă și-o să vedeți atunci cum o să facem noi, duminica, după slujbă, câte o tură cu vaporul. Așa, de plăcere.

Jurnalul național, demult

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!