Interviu publicat în Opinia studențească, 22 mai 2017
După 27 de ani de carieră, jurnalistul Viorel Ilișoi spune că nu mai cunoaște un alt român „care să trăiască doar din scris”. Deși a scris și literatură, textele care l-au făcut cunoscut au fost cele jurnalistice – reportajele sale, pe care recunoaște că le scrie foarte greu și le citește de multe ori, până obține sonoritatea perfectă. A debutat în presă în anul 1990 cu articolul „Ala-bala portocala”, în publicația „Atitudinea”, fără să știe că textul pe care îl va scrie va apărea într-un ziar. În 1992 a fost condamnat la trei luni de închisoare cu executare, după ce a publicat pamfletul „Saddam Hussein se ascunde la Botoșani”, devenind astfel primul jurnalist român de după Revoluție care ajunge după gratii pentru delict de presă. După cinci ani de colaborare, a fost dat afară fără explicații de la „Jurnalul Național”, dar Viorel Ilișoi a continuat să publice reportaje pe blogul său și s-a concentrat asupra proiectelor personale. În luna mai a acestui an, și-a lansat o nouă carte, „Cele mai frumoase reportaje”, pe care a prezentat-o la Iași, la Târgul de carte „Librex”.
V-ați mai întors în Trușești după ce ați plecat de la casa de copii?
Imediat după ’90 am fost de două-trei ori și am scris reportaje de acolo. Erau stângace și părtinitoare, pentru că nu-mi trecuse năduful pe cei de la casa de copii și m-am dus să le dau două ca să mă răzbun. Nu a fost bine, dar nu știam asta atunci. Acum am învățat că n-ar fi trebuit să fac așa. Nu erau grozave articolele, dar măcar încercau să spună ce se întâmpla acolo. De fiecare dată am fost întâmpinat cu oarecare ostilitate: „Nu ți-e rușine? Ai crescut aici, ai mâncat la noi, iar acum vii să scuipi?”. Dar eu am vrut să se știe lucrurile așa cum erau. După aceea, deși am mai trecut de câteva ori prin Trușești, nu m-am mai dus la casa de copii. M-am rupt de acea obsesie de a scrie reportaje despre casa de copii în care am crescut. Am început să scriu proză.
Cât de des vă întorceați acasă în perioada în care ați stat la casa de copii?
Acolo erau unii copii abandonați – fie găsiți la coșul de gunoi, fie abandonați din prima zi în maternitate. Spre deosebire de aceia, eu am ajuns la cămin în clasa a doua; cei șapte ani de-acasă îi am. Casa de copii era la 21 de kilometri de casă. Era autobuz direct, uneori mergeam chiar și de două ori pe săptămână; mai fugeam seara și mă întorceam a doua zi dimineața; venea mama la mine ‒ la început, săptămânal; apoi, când putea ‒, mergeam în toate vacanțele acasă. Faptul că se știa că nu suntem abandonați, cei care mai aveam totuși o acasă și pe cineva acasă, și că mereu eram vizitați, ne-a ajutat. Eram bătuți mai puțin, eram ceva mai băgați în seamă, pentru că putea să vină cineva la educatori să îi ia la socoteală: „Ce faceți cu copilul meu?”. Am și fugit de câteva ori de la cămin. Pe mine m-a dus mama acolo de mânuță, nu m-a aruncat pe geam din tren. M-a dus, m-a lăsat acolo cu acte, frumos, ne-am pupat la despărțire, iar imediat după ce a plecat mama am încercat să fug. După prima noapte, mi-am dat seama că nu rezist să stau acolo și am încercat în toate modurile să fug: să o iau pe jos până acasă, să iau trenul, autobuzul, să ocolesc drumurile principale, dar tot timpul eram prins. Eram tuns zero, îmbrăcat ca la cămin, iar cu costumul acela de școală toată lumea te știa că ești căminar. Și cum te vedea cineva singur, departe de cămin, te lua de ureche și te ducea înapoi.
Mai recitiți jurnalele pe care le țineați în copilărie?
S-au pierdut. Nu le mai am decât în cap. Am o memorie a copilăriei extraordinară. Uit ce am făcut ieri, dar din copilărie ‒ mai greu. Le uit mai greu pentru că s-au săpat adânc în mine și pentru că le-am tot povestit de-a lungul timpului, le-am tot repetat; chiar și în copilărie, când am ajuns la casa de copii, povesteam ce am făcut acasă, poveștile mi se fixau în memorie. Apoi, când am ajuns la internat, toți mă întrebau cum era la casa de copii și le povesteam cum a fost. Erau curioși, voiau să știe mai ales de bătăi, de mâncare, de stilul de viață.
Aveți și amintiri frumoase de acolo?
Noi eram copii, pentru noi viața era frumoasă în felul ei. Copiii au candoarea lor, pot să suporte și războiul, și lagărele cu o anume seninătate. Eram necăjiți, ne chinuiau, dar cred că de fapt lucrurile au început să arate mai rău pentru mine după ce am plecat de acolo. Abia văzându-le de la distanță, cu mintea coaptă, am început să înțeleg prin ce am trecut. Acolo eram ca puiul în coaja oului, nu vedeam nimic în jur și mi se părea că totul trebuie să fie cum era. Ulterior am văzut dimensiunea gravă a faptelor petrecute.
Mai țineți legătura cu cei cu care ați stat la casa de copii?
Aveam colegi cu care nu am vorbit niciodată chiar și acolo, fiind la doi-trei metri unul de altul și mâncând cu aceeași lingură. Dintr-o clasă de 25-30 de inși, erau patru-cinci cu care vorbeam, eram mai apropiați, poate și pentru că aceștia învățau bine, citeau. Primele patru bănci erau mai luminoase, dar în rest era beznă până în fundul clasei. Terminau unii opt clase și nu știau să scrie corect, să vorbească fluent. Iar asta nu se întâmpla doar cu copiii de la cămin. Și cu cei din sat tot așa era. Toată lumea se plânge că acum sunt generații proaste, dar tot timpul a fost așa: câțiva buni în față, gloată până în fundul clasei. Cu cei din primele bănci țin legătura, iar unul, Mircea Iftodi, prieten bun atunci, mi-e prieten și acum ‒ trăiește în București și e contabil chiar la Grupul Reporterilor Independenți, asociația pe care am înființat-o eu. Restul s-au pierdut, s-au adâncit în mâlul memoriei, nici nu mai știu cum îi cheamă.
Care este „cel mai frumos reportaj” pe care l-ați scris?
Dacă aveam un „cel mai frumos reportaj”, atunci cartea s-ar fi numit „Cel mai frumos reportaj, plus restul”. În cartea asta sunt unele din cele mai frumoase scrise în ultimii ani. Mai sunt reportaje frumoase risipite în gazetele mai vechi, pe care eu nu le-am păstrat – nu le am în calculator, nu le am pe foi; or fi prin arhivele ziarelor, dar nu m-am obosit să merg să le recuperez. Probabil sunt și caduce, expirate, datate, au fost legate de un eveniment sau altul. Revenind, nu cred că am scris „cel mai frumos reportaj”. Asta este chiar ceea ce te face să scrii mai departe – pofta de a te duce mereu înainte, în speranța că într-o zi vei scrie cel mai frumos reportaj. Dacă aș spune că am scris deja cel mai frumos reportaj, închid tot și plec acasă. Ce aș mai avea de făcut dacă l-am scris pe cel mai frumos? Asta e o ușă pe care ți-o lași mereu deschisă ca să te duci mai departe.
Cum ați selectat reportajele care au apărut în carte?
Am folosit o sită mai largă. Inițial au fost 600 de pagini de carte, dar au mai rămas doar 400. Pe celelalte 200 le-am eliminat din motive aparent meschine, dar foarte practice. Cartea nu trebuia să depășească 499 de grame cu tot cu plicul poștal în care ar fi fost expediată. Un editor se confruntă și cu astfel de probleme. Peste 500 de grame, carte plus plic, s-ar fi dublat prețul la expedierea în străinătate. Un autor nu se gândește la asta, dar eu sunt și editorul cărții și a trebuit să mă gândesc. Textele le-am ales strict subiectiv, pe cele pe care le iubesc eu cel mai mult, dar asta nu înseamnă că realmente ele sunt cele mai bune. Un autor este ca un părinte pentru textele lui, nu poate fi foarte critic. Poți să iubești un text chiar dacă nu e bun, să ai o impresie proastă despre altul bun. Și mi s-a întâmplat să scriu texte care să mi se pară grozave, iar în timp să se dovedească a fi fost texte eșuate, nereușite. Sau se întâmplă să nu am încredere într-un text, iar reacția cititorilor să fie una extraordinară. Îmi amintesc că odată eram prin Covasna și am scris în viteză un text de care îmi era așa de rușine, încât l-am pus pe șofer să îl trimită la redacție, ca să nu mă confrunt eu cu „ce ne-ai trimis aici?”, în condițiile în care s-a stat cu ziarul deschis până la ora 7.00 seara, în așteptarea articolului meu, iar eu le trimisesem, credeam, o prostie. I-am lăsat textul șoferului și am plecat să mă plimb. Plângeam de ciudă pe ulițele satului, avea un sentiment uriaș al ratării. După ce a trimis textul, șoferul m-a căutat cu mașina prin satul acela; a fugit după mine. Mi-l dădea pe șefu’ să vorbesc la telefon și eu tot fugeam, că-mi era rușine, mă așteptam la înjurături. Și când în sfârșit am acceptat, Liviu Avram și Simona Popa, care erau „la primire”, m-au felicitat, mi-au spus că e genial. Erau entuziasmați. Eu simțisem total diferit acel reportaj. Acum e în carte, printre cele mai frumoase ale mele.
Dar primul text jurnalistic pe care l-ați scris cum îl simțiți astăzi?
Foarte prost. Prin februarie ’90 am scris primul articol. Nici nu mă așteptam să-l scriu. Eram într-o vizită la Casa Tineretului din Botoșani, iar niște băieți tineri voiau să scoată un ziar. M-am băgat și eu printre ei, aveam amici pe acolo; nu știam că în camera aceea de hotel se discută despre ziar, eu m-am dus doar să beau ceva de bucurie că începea o nouă lume. Ei discutau despre presă și rămăsese un subiect pe care nu avea cine să-l facă, nu-l luase nimeni. Pentru mine era ceva ușor de făcut, un fel de compunere cu temă dată. Le-am spus: ”Ia dați-mi mie să vă scriu asta. Dacă aveți povestea și o poză, v-o scriu pe loc”. Eu știam de la clasa a IV-a să fac o compunere pe o imagine sau o temă dată. Mi-au dat ceva cu un camion de portocale venit la Botoșani, cu portocalele date apoi pe sub mână. Acum găsești portocale pe toate drumurile, dar atunci era subiect de presă să fie portocale în Botoșani. Dacă scriai că au aterizat marțieni în Botoșani, lumea zicea: „Eh, marțieni!”; dar dacă ziceai că s-au adus portocale… Am scris un fel de anchetă, repovestind ce mi se povestise, „Ala-bala portocala” se numea articolul și a apărut pe prima pagină a gazetei „Atitudinea”. Un text stângaci și ca scriitură și ca documentare, un text de începător. Nici măcar nu știam că scriu pentru un ziar, eu am vrut doar să-i ajut pe băieții aceia. Adică nu mă așteptam să apară. Mi se părea ceva neserios.
La doi ani de la debutul în presă ați fost condamnat la închisoare. Cum ați primit vestea?
Partea proastă e că n-am primit vestea. Dacă primeam vestea, însemna să fiu înștiințat că s-a dat acea sentință și să pot face recurs, să mă apăr. Or, eu n-am știut de asta. Am fost reținut, luat de acasă, pe 8 mai 1992, la aproape patru luni după ce s-a dat sentința, timp în care poliția m-a căutat. Am fost dat în urmărire generală pentru că nu mă găseau să mă ducă la pușcărie ca să ispășesc pedeapsa. A fost un joc foarte dubios al poliției. Procesul s-a judecat în lipsa mea la Botoșani, iar eu habar nu aveam că s-a dat sentința, că aș fi putut face recurs. Eu mă mutasem deja în Iași, lucram la revista „Timpul”, iar poliția din Botoșani mă căuta în toată țara și nu mă găsea. Ei știau bine unde sunt, eu făceam o meserie publică, semnam în „Timpul”, era o revistă care la vremea aceea se distribuia în toată țara. Era un săptămânal social, politic și cultural care ajungea și la București, și la Timișoara. Eu însumi mă duceam prin toată țara și adunam materiale pentru a scrie în „Timpul”, dar poliția nu mă găsea. M-au luat de acasă, de unde stăteam atunci, de la socrii mei din satul Cozia, de aici, din Iași. A fost ca-n filmele cu proști. Cumătrul meu, care era polițist acolo în sat și care îmi botezase fetița, m-a arestat.
V-ați gândit să renunțați la jurnalism în perioada detenției?
În acea perioadă de 19 zile, da. Eu am stat doar 19 zile, nu trei luni, pentru că și-au dat seama că nu am fost înștiințat conform procedurii, am făcut recurs din pușcărie, după câteva luni. A fost un scandal internațional, inclusiv un protest al ambasadei Irakului. M-a bătut gândul. Mi-am zis că dacă meseria asta este așa de periculoasă, încât să ajungi să faci închisoare, mai bine mă las. Am fost arestat la doi ani și patru luni de când am intrat în presă și m-am gândit serios să nu mai continui. Dar tot în închisoare, în timpul celor 19 zile, am zis că de fapt trebuie să rămân în presă, să scriu despre asta, ca să nu li se întâmple și altora ce mi s-a întâmplat mie. Era genul de întâmplare care te poate determina în egală măsură și să te retragi perfect motivat, și să rămâi perfect motivat. Eu am ales să rămân.
Cum a reacționat presa din străinătate?
Presa internațională a reacționat foarte bine. A fost stârnită de Liviu Antonesei care a aflat că un jurnalist a fost închis în România – închis pentru delict în presă, pentru că după mine a mai fost unul închis, dar acela a furat niște rufe de pe sârmă sau așa ceva. Eu am fost închis pentru un articol. Liviu Antonesei, care era corespondent – nu-mi mai amintesc exact – la Europa Liberă sau la Vocea Americii, a dat prima știre acolo și după aia a început să scrie și să se discute. În România însă a fost o liniște totală. Abia când m-au eliberat, după 19 zile, au dat o știre cei de la Opinia Studențească. La vremea aceea, Judecătoria punea citația pe ușa Primăriei din Botoșani, iar acolo am fost citat și eu. În Opinia Studențească scria că asta ar mai trebui, ca jurnaliștii să umble pe la toate primăriile din țară să vadă pe unde au mai fost dați în judecată.
Ce îi lipsește presei românești de astăzi?
În primul rând, îi lipsește independența, credibilitatea – ăsta e primul lucru pe care l-a pierdut presa. S-a ajuns aproape la contrariul a ceea ce era prin ’90, când dacă scriai la ziar orice minune, oamenii credeau. Acum credibilitatea s-a prăbușit tocmai din lipsa asta a independenței presei. Presa nu e o marfă, precum castraveții; ea lucrează mai mult cu ceva vital din societate, cu informația, cu mintea și cu sufletul oamenilor – cum să te joci? Nu vinzi un ziar ca pe castraveți. Cum se duc preoții aceia și fac o misiune pe viață, așa ar trebui să fie și jurnaliștii. Nu simplul fapt că faci o facultate de jurnalism te face jurnalist. Conștiința asta se capătă mai târziu, nu te naști cu ea, dar trebuie să crezi, să înveți să-ți creezi conștiința aceasta pe lângă niște oameni devotați. Dacă tu stai pe lângă niște oameni care scriu numai pentru bani – ziare ale baronilor locali, ziare care sunt făcute doar pentru a servi intereselor politice sau economice, păi asta nu-i o presă liberă în adevăratul sens al cuvântului. Marile trusturi de presă de la București au fost conduse de ticăloși dovediți. Toți sunt la pușcărie – și Vîntu, și Voiculescu, și Adrian Sîrbu – pe el acum l-au eliberat.
Până aici am vorbit de independența ideologică, dar după asta intervine independența financiară. Jurnaliștii trebuie plătiți bine. Eu am avut în general salarii mizerabile, ani de zile, și știu cum e. Am suferit de foame la propriu în București. Nu aveam ce mânca, nu aveam nimic în casă și nici bani ca să cumpăr. Erau câțiva în redacție care aveau salarii uriașe, primeau câte două-trei case de la primărie, repartizate gratis din fondul primăriei. Chiar eu am stat cu chirie în casa unei colege care avea trei case. Iar ea începuse presa mai târziu decât mine, nici nu scria așa bine ca mine, dar scria numai articole despre primarul cutare și cutare. Unii aveau case și mașini, alții făceau foamea. Eu nu mă duceam să iau șpagă, nu pentru că aș fi avut atunci o mare, înaltă conștiință, ci pentru că mi-e rușine – așa sunt eu. Îmi era jenă să mă duc să mă milogesc sau să mă bag pe sub pielea unuia. Se făcea presă și în felul acesta.
Presei îi mai lipsesc și niște șefi deștepți. Au fost niște proști la conducerea ziarelor care nu au prevăzut direcția în care se îndreaptă presa, sub influența tehnologiei. Ei păstrează ce au învățat în ’90, cu tiparul înalt, cu plumb. Eu le-am spus: „Nu mai dați știri în ziare, că se citesc pe Internet de o mie de ori până apare ziarul, hai să băgăm reportaje, documentare, analize, pe care poți să le citești în tramvai, dacă nu ai terminat – poți să le citești a doua zi”, dar n-au vrut. Ei, cu știruțe: a trecut mâța strada, Mutu a zis, Piți a zis – toate, numai lucruri care erau fumate până a doua zi, când apărea ziarul. Ei nu au prevăzut faceastă modificare. Au migrat de la print, când au văzut că arde, au fugit ca furnicile spre presa electronică, dar nici pe aia nu au știut să o facă bine pentru că s-au lăsat seduși de click-uri. Chiar am avut o polemică publică cu Mirel Curea și cu Simona Ionescu de la Evenimentul Zilei, care au pus în deschidere marea știre că și-a ras Țiriac mustața. Era totuși „Evenimentul zilei”, un ziar care cândva demitea miniștri… și acum vii cu Țiriac, că și-a ras mustața? Chiar și la Jurnalul Național, care mult timp și-a păstrat un statut elitist printre celelalte ziare, pentru că era condus de Tucă, iar ăsta își permitea: avea bani, plătea reportajul, ne dădea foarte mulți bani să plecăm în țară să scriem. Și ajunsese și el la acest ziar, on line, să publice știri de genul ăsta, care mă jenau. Publica un reportaj de-al meu și, pe aceeași pagină, după ce terminai reportajul, găseai femei goale și trebuia să faci click pe ele ca să te duci nu știu unde, pe nu știu ce pagină.
Eu am un site cu mulți cititori… mă rog, mulți sau puțini, depinde cine îi numără și cum îi calculează… dar eu nu pun femei acolo. Oamenii vin – e un public educat, rafinat, care asta vrea să citească. E o polemică veche – cine s-a schimbat? Publicul, care cere prostii, sau presa, care de-a lungul timpului și-a format un public imbecil?
E o vină reciprocă?
E reciprocă, dar eu aș da vina mai mult pe presă. Ar fi trebuit să existe câteva nuclee în țară care să se fi pus de acord: hai să facem o asociație, o uniune, pe o chestiune de conștiință. Este greu să educi milioane de cititori, dar pe cei care fac presă îi puteai aduna. Bineînțeles, eu sunt idealist… Din această cauză presa a decăzut, iar publicul a fost încet-încet învățat prost, coborât spre imbecilitate. Toți cei care au început să citească presă în ultimii 15 ani dau de femei dezbrăcate, de știri de cancan, că aia și-a cumpărat nu știu ce geantă, dar astea nu sunt știri. Dă-le acolo undeva – eu nu zic să faci știri doar din evenimente naționale sau globale – sunt și acestea, dar nu-s pe prima pagină. Pune-le la fapte diverse, la bârfe.
Ce v-a determinat să rămâneți în presă chiar și după ce ați plecat de la Jurnalul Național?
Am rămas, dar oarecum marginal, stau deoparte și mai bag piciorul în teren așa, din când în când. Cred că lumea mă apreciază mai mult pentru asta, pentru constanță. Sunt jurnaliști, mult mai buni decât mine, care au abandonat presa, au mers în alte domenii. Remus Radu, de exemplu, face o mică afacere cu turismul. Era un jurnalist excepțional, scria mult mai bine ca mine, dar a renunțat acum mulți ani. Cred că el avea realmente cel mai bun condei, era dat dracului. El a abandonat, eu am rămas – lumea mă apreciază, cred, tocmai pentru fidelitatea asta față de presă.
Ați spus că în primul rând scrieți pentru dumneavoastră. Vă e frică de judecata publicului?
Scriu în primul rând pentru mine, nu pentru că ignor publicul, ci pentru că scrisul este pentru mine vital. Scriu de când eram copil. Am început cu compuneri, cu soarele care împletea raze sau nu știu ce făcea, cu veverița care sare din creangă în creangă, cu floricica luată de vânt. Sunt făcut pentru asta cum alții sunt făcuți să alerge. Adică am asta în sânge. Când spun că scriu pentru mine nu e un act egoist sau că ignor publicul. Mă interesează chiar foarte tare reacția publicului. Nu mă interesa înainte, când scriam în presa tipărită – când vedeam reacțiile foarte greu, veneau uneori scrisori de la cititorii noștri, dar acum ai reacții imediate. Este un pericol acolo, că poți să te lași sedus de reacția favorabilă și începi să faci concesii pentru public, începi să scrii pentru cititori, pe gustul lor. Eu nu fac asta. Sunt suveran pe textul meu. Dacă eu scriu și ție îți place, e ok. Dacă eu scriu și ție nu-ți place, eu voi scrie în continuare cum cred eu că trebuie să scriu. Să-mi placă în primul rând mie.
V-ați gândit vreodată să renunțați la presă?
În afară de acel moment din închisoare, nu. Deși aș fi avut motive. N-am avut mereu satisfacțiile de azi, ba aș zice că dimpotrivă, a fost multă suferință. Nu renunț și pentru că nu cred că aș mai ști să fac altceva. Și, judecând situația la rece, de ce să abandonezi o meserie la care ai început să te pricepi și să o iei de la zero cu altceva? Asta nu ar avea nicio justificare, nicio noimă. O să trag cu dinții cât pot să rămân în presă, să scriu. Sunt printre puținii din România care trăiesc exclusiv din scris, nefiind angajat al unui ziar. Nici Cărtărescu, care e profesor la universitate. Boia, la fel. Într-un fel sau altul, cred că voi rămâne în acest domeniu, dar știu sigur că nu o să mă mai întorc niciodată într-o redacție ca un ziarist cu carte de muncă, cu normă, unde șefii impun subiecte și felul în care să se scrie.
