Aseară, întorcându-mă acasă de la o emisiune TV, am străbătut Bucureștiul, aproape pustiu, ascultând un recital de poezie la Radio România Cultural. Apoi, ajuns acasă, am revăzut la TVR 3 un episod din excelentul serial „Spectacolul lumii”, al lui Ioan Grigorescu, pentru care în anii ’90 lăsam totul baltă și mă așezam la televizor. Da, se mai întâmplă așa ceva în deșertul nostru cultural. Nu vă mai plângeți atât de invazia inculturii. Dacă stați în calea ei, bineînțeles că vă lovește valul.
Dar nu despre asta voiam să scriu. Revin la recitalul ascultat în mașină.
Mi s-a părut, de la primele versuri, că le știam, că le mai citisem cândva, și s-a aprins în mine acea văpaie intensă din momentele când retrăiești scurt, total, o emoție de demult. Sigur mai citesem poeziile, dar nu mai știam autorul. Versuri mature, puternice, de o prospețime aproape violentă, fierbinți, răvășitoare.
Oare când le mai citisem, și cu câtă plăcere, cu câtă poftă, de se reaprindeau în mine cu atâta forță?
Parcă ar fi Odysseas Elytis, mi-am zis. Seamănă. El putea să comprime în două-trei versuri sau într-o singură metaforă un sentiment, o idee, ca și cum ți-ar fi pus în palmă o stea cât un sâmbure, lâsându-te s-o vezi cu ochii tăi cum crește și se umple de strălucire.
Când am auzit „De 19 ori am înflorit pentru voi”, m-am gândit la Nicoale Labiș, vreun poem inedit, de bună seamă, căci nu cred să-mi fi scăpat ceva din opera lui. Sau poate Magda Isanos? Cineva mort de tânăr, clar, înainte de fi înflorit în el magnoliile perfecțiunii, de unde și fiorul tragic. Dar uite că aici seamănă cu George Trakl, îmi ziceam. Ce bine sună în română! Sau o fi ceva din Alexandre Amprimoz?
Identitatea autorului îmi scăpa. Emoția lecturii vechi era însă clară, de acolo venea, de demult, iar peste ea se suprapunea emoția prezentă, încă și mai puternică.
Așteptam sfârșitul emisiunii cu o sfâșiere adâncă, fiindcă voiam să nu se mai termine, voiam și să aflu la final cine e misteriosul autor, acela care zăcuse ascuns în memoria mea și acum se ridicase impetuos și fierbinte ca un gheizer.
Aproape de casă, poezia a încetat. Liniștea de o secundă dintre ultimul vers și vocea crainicei m-a readus în realitatea momentului. Poezia mă purtase pe sus până acasă. Aveam senzația că până atunci mersesem printr-un tunel și că deodată vedeam în jurul meu luminile orașului, reci, îndepărtate, fără forfota umană cu care eram obișnuit la orele serii.
Nu era prima oară când recunoșteam poezii, citite demult, pe care memoria le-a dosit în hrubele ei secrete, despărțindu-le de autor, dar păstrându-le neatinsă emoția primei lecturi. Uiți versuri, uiți autori, dar nu poți uita bucuria momentului. M-am gândit atunci că poate poezia e Frumoasa din pădurea adormită, sau ar putea fi, retrezită la viață de un sărut.
„Ați ascultat poezii de Anta Raluca Buzinschi”, s-a auzit vocea prezentatoarei. Și atunci, chiar înainte de a auzi tot numele, încă de la Anta, nume sub semnul unicității, al rarității cel puțin, mi s-au luminat amintirile.
Am retrăit fulgurant o zi îndepărtată din nebuneasca mea boemă. Era pe la începutul lui decembrie 1989 când, tremurând de frig și urlând de foame într-un apartament părăsit, unde-mi găsisem bârlog, am citit „Versuri pentru Aer”, primul volum, de Anta Raluca Buzinschi. Și, amintindu-mi, mi s-a făcut pe loc frig, ca atunci, am simțit și mirosul igrasiei din acel apartament, și în aceeași clipă m-am încălzit cum m-a încălzit cândva lectura versurilor Antei, pline de viață, dar în care moartea se zbătea înlănțuită cu tulpini de păpădie. O clipă mi-a fost foame și mi-a trecut pe loc. M-am simțit simultan încătușat și liber.
Știam, când i-am citit cartea, apărută postum, că Anta Raluca Buzinschi era fiica scriitorului Corneliu Buzinschi, din Bacău (de el doar auzisem, nu citisem nimic până atunci, abia după revoluție i-am parcurs excelentul volum de publicistică „Ocultism și harababură”). Mai știam că murise la 19 ani (1964-1983). Și că s-a sinucis. Și-a alcătuit singură cartea ce urma să apară în două volume după moartea ei.
Când am dat ultima filă, deja uitasem de foame și de frig, eram parcă în altă lume, stăteam înmărmurit în aerul înghețat al camerei, așteptând să mai vină de undeva poezii, știind că nu vor mai veni niciodată. Așa cum Anta își aștepta viitorul, știind că-l va face să nu mai vină. Din această așteptare dureroasă Anta a stors toată frumusețea și i-a dat numele ei, să rămână.
Atunci am urât-o pentru că a curmat nu viața ei, ci acel izvor de poezie din care, însetate, s-ar fi adăpat atâtea suflete după ea, dacă l-ar fi lăsat să curgă. Izvorul ei venea din miezul suferinței, din nucleul de foc al geniului, aducea cu el splendoarea inefabilă a adâncurilor. Doar Cezar Ivănescu, citindu-l, a putut să mă zguduie la fel. Căci nu e o caldă reverie să citești poeziile Antei, ci un cutremur îndelung, o vibrație continuă. Am urât-o și am iertat-o pentru că, cine știe, poate chiar moartea, mână în mână cu geniul ei, i-a strecurat în poezie acel freamăt profund, tragic, de care puțini poeți se pot apropia. Nefericiții poeți mici nu văd măreția propriei nefericiri.
Anta Raluca Buzinschi suferea de depresie. Dar înainte de a ceda, a adus în poezie pietrele grele ale suferinței sale, șlefuindu-le aproape de aparența diamantului. Ne vom întreba mereu, ca și în cazul lui Labiș, ce destin ar fi avut, ce operă genială ar fi creat dacă mai trăia. Nu vom ști. Rămânem cu aceste fulguiri de lumină frântă pentru că ea a ales să se sinucidă, dacă nu cumva moartea a ales-o, ca să se reîncarce de sens – ea, moartea.
S-o citești acum pe Anta e un fel de sinucidere fiindcă știi că nu va mai urma nimic, la ultimul cuvânt se termină totul. Aseară, ascultându-i întâmplător câteva poeme, în lectura tulburătoare a actriței Alexandra Velniciuc, am murit un pic. Și am simțit că trăiesc.
