N-am răspuns la primul apel, nici la al doilea. Nici la al treilea. La al patrulea am înfundat telefonul sub pernă. La următorul m-am ascuns în baie.
Era Titus Ceia, prietenul meu de la Iaşi.
Titus este un tip care mare parte din timp cam asta face: îşi sună amicii. Doar așa, să-i întrebe ce mai fac. Și dacă ești amic cu Titus Ceia – ceea ce nici nu e greu să se întâmple, pentru că el este prietenos de felul lui, caută prietenia precum caută căprioara apa rece de izvor –, telefoanele de la dânsul îți vor umple zilele și nopțile.
La al șaselea sau al șaptelea apel am răspuns, puțin speriat de insistența prietenului meu – pentru că de obicei el nu te sună decât de trei-patru ori, legat, pentru că așa e politicos: să nu insiști prea mult; și dacă nici a cincea oară nu răspunzi, atunci te lasă în pace o oră-două, după care pornește iar asaltul cu o îndârjire aproape eroică. Până la urmă, oricât de rezistent ai fi la țipetele telefonului chinuit, răspunzi, n-ai ce face.
M-am temut să nu fi pățit ceva de suna așa de îndrăcit. Că Titus mereu pățește câte ceva. De curând a ieșit din spital după trei luni de zile de de comă.
A căpătat nu știu cum o infecție la plămâni. A neglijat-o, pe bună bază că el e bănățean la origine și nu se leagă infecțiile pulmonare de el, că bănățeanul e frunce, nu și plămân. A stat cu pieptul în flăcări până l-au luat cu Salvarea de acasă. A fost una dintre puținele ocazii din viața lui când prietenul meu s-a deplasat cu o viteză considerabilă.
La spital n-a stat mult pe gânduri și a intrat în comă. Ușor, cu zâmbetul pe buze. O sută de zile a respirat printr-un furtun înfipt în plămâni. O sută de zile! Doctorii ziceau că nu mai învie, gata cu Titus, la aproape 67 de ani, dar el s-a trezit într-o dimineață, miraculos, a privit în jur și, când a dat cu ochii de infirmieră, a cerut să i se aducă telefonul. Părea să spună: „Nu moare Titus până nu sună tot ce e de sunat!”.
Rudele și cei cărora el le datora bani au aflat mai târziu ce se întâmplase cu Titus, dar noi, prietenii lui, am știut din primele ore că e ceva în neregulă cu el fiindcă nu ne mai suna.
Dacă trec câteva ore și nu te sună Titus, e clar că a pățit ceva. Dacă pică o rețea, te sună de pe alta. Dacă mor toate rețelele mobile, te sună pe fix. Dacă se fură cablurile telefonice, cum se întâmplă adesea la noi, îți trimite o telegramă, un bilet, un mesaj verbal prin cineva, un bilet într-o sticlă, pe Bahlui în jos. Dacă își pierde telefonul, te sună de pe telefonul unui prieten. Are toate numerele în cap – nu le uită și nu le încurcă niciodată.
Când nu te sună Titus o zi, două, de cele mai multe ori e din cauză că a terminat creditul de pe cartelă – și tocmai de aceea te sună mai târziu de pe telefonul unui prieten: „Poți, te rog, dragul meu, să-mi transferi un euro?”; dar când trec mai multe zile și nu te sună deloc, e clar că s-a întâmplat ceva grav. Sau, invers, când te sună atât de insistent, ca pe mine în ziua aceea.
Am răspuns.
De data asta nu era doar un apel de control.
– Dragul meu, zice Titus – direct, fără obișnuitul protocol introductiv, de multe ori mai amplu decât discuția pe subiect –, nu vrei să mergi cu mine în Suedia?
Un fulger subțire a străbătut într-o clipă distanța dintre noi și mi s-a înfipt în creier – prin ureche, desigur, pe unde intră de obicei fulgerele. Cele subțiri, mai ales.
El tăcea, așteptând răspunsul; eu, împietrit, așteptând continuarea.
Lui i se părea normal să te sune nitam-nisam și să-ți spună așa, abrupt, hai în Suedia, adică aici, peste deal, în timp ce mie mi se părea firesc să mai adauge ceva. Suedia stătea prea singură și prea rece în invitația aceea.
Respiram amândoi în receptor, așteptând.
– O săptămână – a rupt Titus, într-un târziu, fâșâitul așteptării.
N-am zis nimic. Tăcerea mea a smuls ca o ventuză încă vreo două vorbe din gura lui.
– Cu trenul.
– Hm…
Când auzi că e de mers în Suedia, după ce toată viața te-ai învârtit în zona Botoșani-București, cu mici alunecări de picior prin județele țării, nici nu te mai interesează că faci drumul pe jos, cu trenul, cu avionul, de-a dura: te duci. Dar mai întâi – și ăsta e cel mai important lucru – trebuie să vezi cine plătește. Că nu poate fi ieftină o călătorie până la capătul Europei, oricum ai face-o, chiar pe jos. Iar un ziarist – un ziarist simplu, un infanterist al jurnalismului, nu un mahăr din presă, uns cu toate alifiile și cu toți arginții – nu poate ajunge acolo decât în zbor, dând din buzunarele goale ca din aripi.
Titus și-a dat seama într-un târziu că omisese esențialul din acea invitație de la ziarist la ziarist, adică între săraci, ca s-o spun pe șleau. Când un om care obișnuiște să îi ceară unui prieten să îi transfere un euro pe cartela de telefon îl invită deodată în Suedia pe cel de la care a cerut infimul împrumut, ceva parcă nu se leagă.
Simțindu-mi nelămurirea, Titus a continuat:
– Suntem invitaţi de fundaţia Star of Hope, dragul meu. Totul e plătit, noi nu trebuie decât să zicem da și să mergem.
– Cum adică „suntem invitați”? Adică noi doi? Tu, da, înțeleg. Ești colaboratorul fundației. Dar eu ce treabă am cu Star of Hope? Îmi amintesc că am scris mai demult un reportaj despre copiii bolnavi de cancer de la Fundeni, copii pentru care fundația făcuse ceva, nu mai știu exact ce… cred că le adusese niște jucării… Sunt zece ani de-atunci.
– M-au invitat pe mine, iar eu te invit pe tine.
– ???
– Uite, pe scurt, dragul meu: trebuia să merg cu un prieten de aici, din Iaşi. Noi am fost invitați. Adică eu și amicul meu. Dar el s-a îmbolnăvit – spre necazul lui și, iată, spre binele tău. Medicul nu-l lasă să plece din țară. Acum o oră am aflat că nu mai poate călători. Nu vrei tu să mergi în locul lui? Nu te costă nimic.
– În Suedia!
– Suedia, domnule!
– Suedia…
– Dacă-ți zic… Biletele sunt scoase
– Hm… Suedia zici? Ştiu eu? Stai să mă gândesc. Ok, merg! – am izbucnit în aceeaşi secundă.
– Ce bine! Ce bine! Nici nu știi cât mă bucur, dragul meu, că mergem împreună. Să vezi ce-o să se bucure și Dana! O să fie ceva frumos, o să vezi! Abia aștept să ne vedem și s-o pornim la drum. Va fi un drum istoric!
Ce mai conta că nu eram eu invitatul fundației, că mergeam în locul altcuiva, din poziția de rezervă? Rezervă-surpriză. Prietenii adevărați se și îmbolnăvesc la momentul oportun, dacă trebuie. Că asta înseamnă să fii cu adevărat prieten: să te sacrifici pentru celălalt. Prin urmare, și prietenii prietenilor adevărați se îmbolnăvesc când e cazul.
Un ziarist în vreme de criză, când presa tipărită își târâie flendurile prin chioșcurile goale, (aici ar fi mers și „Când presa tipărită se zbate în ghearele morţii”, cum se spune în chiar această presă), nu poate refuza o călătorie pe banii altora, fie şi până la Buftea, darămite tocmai în Suedia.
Suuueeediaaa!
În cap îmi suna un „suuu” prelung, vântul nordic prin păduri, răsucind fuioare de zăpadă, apoi „e”-ul ca o clipire a zorilor, după o lungă noapte boreală, și „a”-ul final, atât de amplu, necuprins, o răspândire peste tot a luminii și a bucuriei, un strigăt plin de viață, un ecou cald învăluind planeta…
– Mergem, bătrâne, de ce să nu mergem? Dar nu se poate cu avionul? Că e mai rapid.
– Nu, biletele sunt deja luate la tren. Mai bine așa, fiindcă dacă era cu avionul, ar fi fost prea scump să schimbăm numele pe bilet, nu mai era nici timp… Dar așa, la tren, nu contează cine merge: te urci și gata! Poți să zici că ăsta e norocul tău. Uite, eu acuși mă pornesc spre București, mâine dimineață ajung, stau o noapte la tine, iar poimâine plecăm împreună spre Stockholm. Dacă ești tu drăguț, dacă se poate, să iei și niște mâncare la tine, să avem pe tren. Poate chiar și pentru întoarcere. La vagonul-restaurant e prea scump, mai bine să avem noi mâncarea noastră. Și niște apă. În rest, ne descurcăm noi…
Fiat Stockholm, pereat mundus!
Ultimele cuvinte ale lui Titus încă se roteau în cochilia receptorului când eu eram deja la Mega Image – inevitabil, Mega Image e ceea ce îți iese prima oară în cale când ieși din casă, oriunde ai locui în București – și cărăbăneam în coș mâncare pentru doi căpcăuni, pe o săptămână. Cam atât aveam de mers cu trenul, dus-întors.
Cu toate că abia ieșise din spital, slăbit, clătinându-se pe picioare, respirând greu ca un soldat prin masca de gaze înfundată, Titus își îmbâcsea cu nicotină plămânii șubreziți de infecție și mânca întruna, cu pauze doar de vorbit la telefon și de fumat, vrând parcă să recupereze urgent din greutatea pierdută în spital și să redevină acel bărbat voinic, frumos, care își ducea dezinvolt cele peste 120 de kilograme.
Și cum nici eu nu mă dau înapoi de la înfulecat, nu m-am zgârcit deloc la provizii. Pocneau cusăturile rucsacului: articol din grupa mare, încăpea în el un elefant cu tot cu rația lui de nutreț pe câteva zile. Numai bunătăți de-ale noastre, românești, conserve și afumături, să țină la drum lung, pe căldură. Dus-întors. Plus ceva pentru zilele din Suedia, că dacă nu ne-or da ăia de mâncare pe-acolo? Se pare că există această prejudecată în Occident, că românii, obișnuiți cu foamea de pe vremea comunismului, s-au învățat așa: nu mai mănâncă, doar muncesc.
Titus a și ajuns, sforăie acum în dormitor.
Ca să fii prieten cu Titus, dacă reziști la telefoanele lui, trebuie să mai accepți un lucru: că el sforăie. Dacă nu ești gata să accepți și să înduri asta, prietenia ta se va stinge ca o lumânare în furtună, iar tu te vei îndepărta cât poți de mult de fostul tău prieten, îți vei căuta un refugiu la marginea țării sau în altă țară, eventual chiar pe alt continent. Și dacă acum ar începe colonizarea lui Marte, fără îndoială că primii coloniști ar fi dintre prietenii lui Titus.
Cărțile de aici, din sufragerie, au început deja să danseze mărunt în raft; și așa o vor ține, tropa-tropa, toată ziua, până când amicul meu se va trezi. La ultima lui vizită, chiar înainte de boală, trepidațiile l-au făcut pe un Goma să iasă ușor de la locul lui, de sus, și să cadă zgomotos peste un Breban.
I-am zis:
– Dărâmi cărțile cu sforăitul tău!
– Asta înseamnă să ai forță critică, dragul meu – mi-a răspuns el cu un aer serios, ceea ce îl făcea să fie și mai comic. Eu am opinii critice și în somn.
Știam eu că nu sforăie ca prostul!
Dacă am avut vreo urmă de ezitare când mi-a zis că vom merge împreună în Suedia, cu trenul, la asta m-am gândit: la sforăitul lui.
Nu de mine îmi era, de chinul meu, ci de ce s-ar fi putut întâmpla cu adevărat grav, la scară mare.
Am văzut într-o clipită cum sforăitul lui Titus zdruncină liniștea Europei.
Titus adoarme, începe să sforăie. Toate capetele se întorc spre el.
Zâmbete. Mirare. Stupoare. Furie.
Oamenii se mută unul câte unul în alte vagoane. Dar și acolo îi ajunge unda sonoră.
Bombăneli. Mârâieli. Huiduieli. Proteste.
Trenul nemțesc, atât de silențios, începe să duduie ca un mărfar vechi, dezarticulat, tras de o locomotivă cu aburi.
Prin gări, pe unde trenul staționează sau doar trece ca fulgerul, oamenii încep să se agite. Pornesc mici revolte.
Apar militanții împotriva poluării, aripa fonică. Blochează liniile.
Se întrerupe circulația trenurilor.
Guvernul german protestează.
Se semnalează atacuri xenofobe asupra românilor din Germania.
Guvernul român protestează în șoaptă.
Este pe cale să se declanșeze un scandal diplomatic…
Titus se uită la știri și zâmbește nevinovat…
Se înfiripa un coșmar în mintea mea atunci, chiar în timp ce Titus îmi vorbea despre călătoria în Suedia. Am văzut norii catastrofei pese Europa și totuși am zis DA.
Fiat Stockholm, pereat mundus!
Uite stația, nu e stația
Amicul meu are darul ăsta de a face uneori să se aprindă totul în jurul lui, să se învolbureze. Paradoxal, calmul și încetineala lui reușesc, să pună în mișcare, până la viteze dezastruoase, rotițele leneșe ale banalului. Nimeni nu știe cum,
Nu mai departe de azi dimineață, când a sosit în București.
M-a sunat pe la șase și ceva:
– Am ajuns în gară. Sunt bine, stai fără grijă.
– A avut trenul întârziere? Că știu că ajungea la cinci jumate.
– A venit fără probleme, chiar cu două-trei minute mai devreme. Dar până am coborât din tren, știi, până am fumat o țigară… Acum sunt gata. Aș veni la tine, dar nu mai știu unde te-ai mutat. Cum ajung?
I-am explicat. Simplu: să iasă din gară pe partea dinspre Dinicu Golescu, să facă la dreapta câțiva pași, până la stația de autobuz, și de acolo să-l ia pe 178 până la capăt, la Apusului. Ce mare lucru?
Pe la șapte jumătate Titus încă nu ajunsese la mine, deși mai mult de 25-30 de minute n-ar fi făcut autobuzul la ora aia, cu trafic lejer. Mi-am zis că așa e el, mai lent, ajunge mai greu la autobuz, apoi transmite nu știu cum ceva din lentoarea lui și mașinii. Ori a ajuns la timp și mai colindă prin magazinele din cartier, cum face el de obicei când vine la mine.
Apare mereu la ușă cu zeci de punguțe cu mâncare, deși știe prea bine că niciodată nu-l aștept cu frigiderul gol. Chiar am observat că vizitele anunțate mă fac să cumpăr de toate în exces, de arunc mâncarea după ce-mi pleacă musafirii. Așa făcea și mama. Pentru că așa suntem noi, românii: ospitalieri. Să nu-i lipsească nimic oaspetelui, dar și să ne lăudăm cu o avuție de moment. Pe care apoi o dăm la câini, la porci, la pisici, la păsări. E un semn al bunătății noastre, ceea ce la alte popoare n-ai să vezi!
Când vine la mine, pofticiosul de Titus își ia din oraș tot ce-i face cu ochiul de prin galantare. Câte puțin din toate. Ciugulește 30 de grame de brânză, o gogoașă, câte o feliuță din fiecare fel de salam, două chifteluțe, un căpăcel de iaurt, o prăjiturică, o bomboană, câte și mai câte.
Întinde punguțele pe masă, le numără, le admiră, le laudă: „Vai, dar ce chifteluțe geniale! Ce măsline regești! Aceste ciupercuțe, crede-mă, sunt nemaipomenite! Ai făcut tu fasolică? Ia, doar să gust. E im-pe-ri-a-lă!”, le permută până ajung într-o ordine cu o noimă numai de el știută. În următoarele două ore mănâncă încet, mestecând o dată la cinci minute, parcă îi auzi scârțâind pistonașele ruginite ale maxilarelor, mai trece o oră până strânge de pe masă, înnodând punguțele încet, cu mișcări neîndemânatice. Lasă pe masă ce e de aruncat, ce se mai poate mânca pune cu mâna lui în frigider, lent, ca și cum de fapt n-ar vrea să facă asta, până se face frig în casă. Și când totul e gata, spune că i s-a făcut foame. Iar ăsta ar fi cel mai firesc lucru din toată moșmondeala lui exasperantă. Fiindcă e normal să ți se facă foame sau să nici nu ajungi să te saturi dacă îi dai stomacului în ritmul ăsta, mai încet decât poate el să proceseze.
Credeam, așadar, că bântuie prin alimentarele din cartier. Alimentare sunt acum peste tot, nu e ca pe vremea lui Ceaușescu. Proporțional, ar fi cam o alimentară la două bănci și la trei farmacii. Așa că l-am sunat.
– Unde umbli, bătrâne? Vii târâș?
– Aș veni eu cu autobuzul, dar nu găsesc stația.
– De o oră și ceva cauți stația?! Unde o cauți? E la dreapta, cum ieși din gară, ți-am zis. Foarte aproape. Vezi că e o plăcuță RATB pe stâlp.
– Am văzut-o.
– Înseamnă că ai găsit stația. Acolo e.
– Păi da, dar… În timp ce eu așteptam autobuzul, a venit unul cu o scară, s-a urcat pe stâlp, a luat plăcuța și a plecat.
– Cum, domnule, să fure plăcuța? Ce dracu’ să facă cu ea?
– N-a furat-o, a luat-o frumos. Era un muncitor de la RATB. Cică s-a desființat stația.
– Cum naiba?
– Da, a zis că s-a desființat stația de aici, din punctul ăsta, și se mută în altă parte. Sunt niște lucrări în zonă, de aia.
– Aha! Și tu acum aștepți într-o stație care nu mai există?
– Nu aștept, mă agit.
Când am auzit că mormolocul de Titus se agită, mi-a venit să-mi dau cu telefonul în cap.
– Și cum te agiți, mă rog?
– Dau telefoane.
– Oh! Dai telefoane…
– Da. Întâi am sunat la RATB ca să-mi spună unde s-a mutat stația lui 178. Dar la ora asta nu prea sunt funcționari pe-acolo. Eu tot mai încerc, îi prind eu până la urmă. Ca să știm cum stă situația, nu? L-am sunat și pe Costel Biolan. Ți-l mai amintești pe Costel, nu? Era cu noi la „Timpul”. Da, da, sigur că ți-l mai amintești. Am zis că poate știe el ceva, doar stă în București de atâta timp… Dar nu știa nimic despre asta. Are mașină, nu umblă cu autobuzul prin oraș. Și nici nu era acasă, era pe la Câmpulung. L-am sunat și pe Ludovic. Îl știi pe Ludovic, nu?
– Al paișpelea?
– He-he-he… Ludovic Întâiul Orban, bre! Știi că sunt prieten cu Ludovic, nu?
– Știu. Dar de ce să-l suni pe Orban? Ce treabă are el cu RATB?
– N-are, dar poate are. Poate știe el ceva sau pe cineva… A zis că mă sună înapoi.
– Prietene, nu te mai agita atât! Mai bine te luai după reatebistul ăla, vedeai unde a mutat plăcuța și te așezai sub ea. Acum erai de mult acasă, mâncai ceva, te odihneai, mai dădeai niște telefoane, tolănit, frumos…
– Crezi că n-am vrut să-l urmăresc pe individ? Dar n-am putut să mă țin după el. Până am stins eu țigara, până mi-am luat geanta, el a și dispărut. Una-două! Sunt foarte grăbiți oamenii ăștia!
Oamenii sunt grăbiți! Titus poate spune asta și despre melci. Totul pare că se grăbește în jurul lui. Totul în univers pare scăpat de zub control, într-un du-te-vino amețitor, nimic nu poate fi încetinit, numai Titus are frâne nou-nouțe și umblă cu ele trase, cu saboții mușcând din roată.
– Sigur s-a mutat stația dincolo de intersecție, unde a fost și înainte, până de curând. Se lucrează în zonă, mai schimbă ăștia niște borduri. Acum s-a dus stația la ea acasă. N-ai văzut că 178 oprește dincolo de intersecție?
– Văd eu niște autobuze, dar nu bat până acolo, nu le disting numărul. Nu mă certa, scumpule, nu mai am vederea chiar așa de bună. Știi că am început să port ochelari? Să vezi ce întâmplare a fost când mi i-am luat! Știi de unde mi i-am luat? M-am dus la…
I-am tăiat-o scurt, că dacă începea să-mi vorbească despre ochelari sau despre orice altceva, se mai schimba stația de câteva ori până termina el de povestit.
– Și autobuzele alea mari, pe care tu le vezi vag, cu ochelarii tăi noi…
– Nu, că ăștia sunt doar pentru citit. Trebuie să îmi iau de-acum și ochelari pentru distanță. Dar o pereche de ochelari buni costă destul de mult, iar eu, după ce am vorbit cu…
– Dă-i naibii de ochelari, nu contează! Du-te dincolo de intersecție și ia 178-ul.
– E departe, e ditamai intersecția, apoi mai mergi spre Ministerul Transporturilor… Trec mereu mașini, e greu de traversat, trebuie să ocolești toată piața gării, că nu e trecere de pietoni direct. Și eu sunt convalescent, doar știi ce am pățit, plus că-s oboist de la drum, am și bagaj…
– De ce n-ai luat un taxi?
– Atâția bani să dau?! Tu stai departe, la marginea orașului…Stai așa o secundă, un minut, prietene, doar un minut, adică o secundă, că mă sună Ludovic.
Mi-a închis.L-am tot sunat înapoi, dar era mereu ocupat. Abia peste un sfert de oră l-am prins.
– Ei, ți-a rezolvat Orban problema?
– Nu, dar m-a invitat pe la el, la birou, poate pe la amiază o să trec. Sau mai pe seară… Sau mâine… Deci zici să iau un taxi? Păi să-mi dai adresa. Hei! Hei! Ia stai așa! N-ai să crezi! Uite, chiar în momentul ăsta – incredbil! in-cre-di-bil! – au venit doi muncitori și pun plăcuța la loc!
– Mda, la pus e mai greu decât la luat, trebuie doi.
Mi-am mușcat un deget ca să nu țip la Titus. Mocăitul!
– Și ce-ai să faci acum? – l-am întrebat pe un ton cu greu stăpânit.
– Dacă s-a mutat stația la loc, aștept autobuzul aici. E scump cu taxiul.
L-am sunat din nou peste o jumătate de oră să văd pe unde ajunsese. Era tot în stație.
– Titus, prietene, te mai miști și tu de-acolo? Mai mergem în Suedia? Fă cumva și pleacă odată din stația aia, iar pe urmă până în Suedia n-ar mai fi chiar așa de mult.
– M-aș mișca eu, dar nu vine 178-ul.
– Ai zis că s-a reînființat stația. Nu opresc autobuzele acolo?
– Ba da, opresc, dar 178 încă n-a venit.
– N-are cum! Trebuie să treacă măcar o dată la 15-20 de minute.
– N-a trecut niciunul.
– Măi să fie! Știi ce? Ia uită-te tu pe plăcuța aia nouă, de pe stâlp: scrie 178?
– Nu bat până acolo.
– Roagă pe cineva să-ți spună ce scrie pe plăcuță.
L-am auzit scurgând miere din gură, așa cum vorbește el când roagă ceva pe cineva, încet și dulce. Și într-adevăr, așa cum mă așteptam, 178 nu era pe plăcuță, nu trecea pe acolo. Revenise la stația veche, de la Ministerul Transporturilor, apoi circula deviat pe Witting, pe Plevnei, iar de la Orhideeea reintra pe traseul obișnuit.
Dacă aș fi știut de schimbările astea, i-aș fi spus lui Titus, dar nu le-am văzut anunțate nicăieri. Viața în București e frumoasă și pentru că e plină de surprize. Nu-și bate nimeni capul să te informeze din timp, numai te trezești că o linie de autobuz a dispărut, primăria s-a mutat, secția de poliție a dispărut, strada ta se cheamă altfel, deși plăcuțele arată aceași denumire, Cișmigiul s-a mutat în Herăstrău. Bucureștiul cu totul să se mute în Ploiești, și tot nu s-ar ști dinainte!
Titus a ajuns până la urmă cu taxiul. L-am așteptat la scară și i-am plătit cursa. I-au trebuit aproape patru ore să ajungă.
(Fragment din „Cântarea României, defăimarea Occidentului. Fals roman de călătorie”, în curs de neapariție la Editura GRI)
