Mi-am luat cântar. Nu vreau să ajung la pensie și să nu am cântarul meu, așa cum se întâmplă cu atâția bătrâni în ziua de azi.
Domnul Ștefan, fost controlor de calitate la “Semănătoarea”, n-a fost prevăzător și nu și-a luat la timp un cântar. Acum e nevoit să-și rupă din pensie zece lei ca să-și cumpere unul de la piața de vechituri, o rablă pe care niciun cetățean serios n-are vrea să se cântarească. Așa-i trebuie dacă nu s-a îngrijit din vreme de bătrânețile lui. Dacă lui nu i-a păsat, cui să-i pese?
Nici nea Nicu nu s-a gândit să-și ia cântar pentru bătrânețe. Însă o întâmplare norocoasă l-a salvat de la chinurile pensiei. Avea un vecin bețiv, povestește nea Nicu. Într-o seară, vine bețivul acasă și, hodoronc-tronc, se apucă să spargă ușa cu o rangă. Beat, beat, dar dădea cu bărbăție. Până au ieșit vecinii să vadă ce-i cu tămbălăul, ăla făcuse ușa surcele. Bună treabă, numai că era ușa lui nea Nicu. Ce să-i faci, ce să-i iei bețivului, că băuse tot, nu mai avea decât sufletul și cămașa de pe el. Plus ranga. După câteva zile a venit cu un cântar, cică îl găsise pe linia de tramvai, și, plângând, i l-a pus în brațe: ”Ia, vecine, pentru ușa aia. Și iartă-mă!” Și acum, la pensie, iată ce bine îi prinde acel cântar, poate spune că i-a salvat viața!
Mi-am luat cântar. Nu vreau să ajung la pensie și să nu am cântarul meu, așa cum se întâmplă cu atâția bătrâni în ziua de azi.
O cântărire îi aduce unui bătrân 50 de bani sau un leu, după cât cere fiecare sau cât lasă omul. Nu prea se cântărește lumea pe stradă fiindcă acum cântarele astea de baie sunt ieftine și se găsesc peste tot, toată lumea are așa ceva acasă, mai puțin pensionarii fără simțul prevederii. Să-i aduci cântare omului în stradă, în aceste condiții, e ca și cum i-ai vinde fulgi lui Moș Crăciun. Chiar și așa, se laudă domnul T, din Drumul Taberei, fost maistru școlar, el scoate și câte șase-șapte lei în zilele bune. Iar într-o lună, dacă vremea-i frumoasă, adună și câte o sută de lei, un sfert de pensie, se mai ajută la medicamente. Domnul T., cel puțin, fără cântar n-ar putea supraviețui. Îl curăță mereu, cum își curăță recrutul pușca, și nu-i lasă pe obezi să se cântărească, de teamă să nu i-l dea peste cap.
Un moș, fost ceferist, are un cântar așa de hodorogit, că nu se urcă nimeni pe el, dar el tot stă de dimineață până seara pe trotuar, cu cântarul la picioare, ca un ocnaș priponit de ghiulea, măcar să mai vadă oameni, să mai schimbe o vorbă, altfel ar înnebuni singur în casă. E amiaza și n-a încă nu s-a cântărit nimeni. Îmi spune că de câte ori trecătorii se uită la mustățile lui căzăcești, în potcoavă, fiecare privire îi dă de-un leu speranță. Sau măcar de 50 de bani.
Doamne, în ce țară trăim! Statul nu e în stare să asigure nici măcar cântare pentru pensionarii săi de rând.
(8 mai 2009, „Cotidianul”)
1 comments
Uitasem cu totul ca exista oamenii astia… n-am mai vazut de ani si ani!
Mi-am amintit cu un zambet; intamplarea imi aduce aminte de anii copilariei dar si de altii, de mai tarziu- in care ma cantaream fara sa am nevoie (stiu si fara cantar daca da cu plus au minus 🙂 ) doar ca sa nu le dau bani asa din senin (dupa ce mi-a zis un batran ca el nu cerseste).
Imi plac petele astea de culoare, vad ca amintirile mele devin…hm, selective.