Să nu reclamați la Secția de Poliție 21 obiecte pierdute, dacă-s mai mici decât o dubă. Duba din care le-a fugit polițiștilor un arestat chiar din curtea secției, de sub nasul lor. Nici eu n-am reclamat când mi-au furat-o pe Leta. Bicicleta mea. O alintam Leta – cum altfel să alinți o bicicletă, decât așa, stupid si drăgăstos: Bicicleta Leta?
N-o mai văd seara sclipindu-și abțibildurile și ochii de pisică în lumina lunii, pe balcon. Dimineața nu-mi mai râde cu dinții negri ai pinioanelor și nu-și mai zornăie lanțul, bucuroasă, când să o scot la plimbare. Trei luni de zile am cutreierat cu ea Bucureștiul dintr-un capăt în altul. M-a smuls de la calculator și m-a dus seară de seară prin parcuri, hoțește, fiindcă n-aveam voie pe-acolo, mi-a arătat locuri pe care de unul singur nu le-aș fi văzut… Și deodată nu mai e! Mi-au furat-o niște derbedei din bloc și au vândut-o pe droguri. Dacă aș mai vedea-o o dată, aș alerga nebun după ea, aș prinde-o în brațe și nu i-aș mai da drumul, cu dinții aș ține de cauciucurile ei moi și parfumate… A suferit, sunt sigur, ca un
cal furat. I-au schimbat culoarea, șaua, dârlogii de oțel fin, oglinda, au sluțit-o de n-aș mai recunoaște-o nici eu.
La poliție nu m-am dus. La poliție m-am mai plâns de trei ori, pentru câte un telefon mobil furat, și poliția n-a găsit niciunul. Și, oricum, ar fi tratat-o pe Leta ca pe o bicicletă oarecare. Iar Leta era cu totul și cu totul specială. Avea un instinct formidabil de supraviețuire. A trecut prin mii de gropi din străzile Bucureștiului și a rămas, nu știu cum, nevătămată. Doar o spiță-i sărise, dar nu se plângea. Avea și un noroc nemaivăzut. De câte ori a trecut, cuminte, dusă de coarne, pe trecerea de pietoni, pe culoarea verde, nici o mașină n-a desfigurat-o. De câte ori nu i s-au furat când farul, când dinamul, stopurile, soneria, sau toate o dată… O lăsam un pic să-și tragă răsuflarea și, cum întorceam capul, dispărea ceva. Și avea Leta o putere de convingere… Într-o clipă mă făcea să-i iau altele, să nu umble goală prin oraș… mă făcea s-o port în brațe pe scări, s-o spăl și s-o lustruiesc, să-i iau cosmetice de bicicletă… scumpa de ea!…
Leta iubea copiii, era atentă cu ei, cu batrânii, cu femeile gravide pe trotuar. Se strecura discretă și politicoasă, nu-i speria claxonând la fundul lor. Iubea florile și iarba din parcuri, nu-și lepăda niciodată pe stradă piesele uzate, nu murdărea pereții cu unsoare, nu împungea mașinile în parcare…
Trebuie să recunosc, era puțin cam snoabă: îi plăcea să se învârtă prin fața Operei, deși cultura și preferințele ei muzicale se reduceau la cele opt melodii din soneria electronică made in China. Uneori, când îi clămpăneau roțile, puteai să juri că o dă pe manele. Iar când treceam prin fața Primăriei înjura cu un scârțâit nervos… Dar micile defecte lumești o făceau să-mi fie și mai dragă și acum să-mi pară și mai tare rău ca mi-au furat-o. Sau poate nu mi-a furat-o nimeni, poate s-a sinucis. N-a mai putut îndura viața asta de bicicletă în București.(15 august 2007)
