În față era o portiță de fier cu sârmă-ochiuri, toată ruginită. Avea zăvorul pus pe dinăuntru. Am așteptat puțin, parcă trebuia să vină cineva să deschidă. Că așa faci dacă e închisă poarta: aștepți, nu dai buzna. Și aștepți. Și dacă nu vine nimeni, tot aștepți. Sau strigi la poartă. Mama n-a strigat. A așteptat cât a așteptat și, dacă a văzut că nu umblă nimeni prin curte, s-a aplecat peste poartă să tragă zăvorul. Nici nu l-a clintit. Parcă era sudat. Atunci m-am gândit că poate nu mai intrăm și ne întoarcem acasă, gata cu Trușeștiul. Am ajuns până aici, aveam ce le povesti băieților. Multe întâmplări n-au fost în ziua aceea, dar asta doar eu o știam. Și mai știam că nu trebuie să aștept să se întâmple ca să le povestesc lor. Trebuia numai să le spun ca și cum s-ar fi întâmplat. Ei credeau tot. Dar în primul rând credeam eu . Nici nu-mi ieșea vorba pe gură și începeam să cred ce gândeam.
Așa a fost în ziua aia, numai cu dus și cu întors. Adică ba îmi venea să mă întorc acasă, ba să intru cât mai repede la cămin. Era ca la boala mamei, care spunea ea că o ia câteodată când cu rece, când cu frig. Pe mine mă lua când cu dusul când cu rămasul. Mai bine plecam. Dar de unde atâta minte la un copil? Acum am îmbătrânit cu un an și nu mai sunt așa de copil, am învățat o mie și un milion de catralioane de lucruri.
N-am avut timp să mă gândesc mult la întoarcerea acasă și la băieții din salcâmi. Când se chinuia mama să tragă de zăvor, o femeie grasă a ieșit din cămin târând după ea un morman de rufe legate într-un cearșaf. A lăsat legătura și a venit să deschidă poarta. Nici ea n-a putut să miște zăvorul.
– Afurisiții ăștia de copii! – a strigat ea. Închinarea mamei lor! Doar li s-a spus clar la toți să nu mai pună zăvorul, că se blochează, dar ei fac de-al dracului exact ce le spui să nu facă. Niște derbedei! Niște împelițați! Dumnevranghelul mă-tii de zăvor!
Și tot înjurând și explicând care e treaba cu poarta, femeia grasă a început să dea cu un cataroi în limba zăvorului și până la urmă a deschis. Dar eu eram deja înăuntru, la spatele ei. Intrasem pe o gaură din plasa de sârmă, câțiva pași mai încolo. Când m-a văzut, grasa a exclamat:
– Ia uite împelițatul! De unde ai apărut?
Asta era un fel de laudă fiindcă a râs la mine și m-a tras prietenește de ciuf. Mama a râs și ea.
A exclamat grasa… Ce zic și eu! Mie nu-mi place cuvântul „exclamat“ fiindcă se scrie cu X și mi se împleticește limba în gură când îl pronunț. Limba noastră este dulce și trebuie să ne aducă miere când o cuvântăm, nu să ne dea dureri în cerul gurii. Nici să-l scriu nu prea-mi place pentru că X e o literă care se scrie mai greu și tot așa mai greu se leagă de celelalte. Dar când o spun în gând nu mă doare nici limba din gură, nici încheietura mâinii, s-o scriu. O să-mi fac o listă cu cuvinte fără miere din limba română, care trebuie spuse mai mult în gând. La cămin sunt și multe alte cuvinte care nu se pronunță greu, adică mieroase, dar care trebuie spuse numai în gând. Cum ar fi cuvintele din rugăciune. Sau despre mamă. Sau amintirile de acasă.
Zgripțuroaica ne-a pus într-o zi, la meditație, să povestim câte ceva de pe-acasă. Fiecare a spus câte ceva. Unul lua vorba de la altul, zicea „Și mie tot așa…“ sau „Tot așa și eu…“ și spunea întâmplarea lui. Toți scoteau întâmplări din burtă. Le scorneau pentru că nu aveau ce povesti. Poate că ei erau foarte cuminți și nu au apucat să adune povești în copilăria lor de acasă. Că dacă ești cuminte, poveștile nu se leagă de tine. Le asculți și pe urmă le uiți, că toate-s la fel, nici nu mai știi care Făt-Frumos din care poveste l-a omorât pe zmeul din care poveste. Și Ilenele astea Cosânzene… care numai după băieți se uită… Dacă era Ileana Cosânzeana sora mea și se uita după băieți, una-două o strunea tata ca pe mânzoacă. Și mă supăram și eu. Că nu-mi place să se uite surorile mele după băieți. Să se uite la mine.
Da, da, le cam scoteau din burtă băieții. De cuminți ce au fost sau ca să se dea mari. Eu am povestit cum tata a cumpărat într-o zi un aparat de radio mare cât o ladă. În fiecare seară, când venea de la Gostat, mânca și pe urmă se așeza pe un taburet lângă aparat și asculta. Câteodată mânca chiar acolo, lângă radio. Noi dormeam când începea el să asculte, că nu aveam curent, numai lampă, și ne culcam odată cu găinile. Tata ne mai trezea uneori ca să ne întrebe dacă am mâncat sau dacă ne-a bătut cineva, că tot cădeau castanele în capul nostru de la frații mai mari sau sfârâia pielea de la vergile mamei. Pe urmă adormeam la loc. Dar odată m-am trezit singur, de sete, și am auzit cum cineva de la acel radio spunea „Domnul Ceaușescu“ în loc de „Tovarășul Nicolae Ceaușescu“. Și am început să râd în clasă, că omul acela de la radio nu știa cum se spune corect. Zgripțuroaica nu m-a lăsat să spun mai departe, a zis că nu mai facem ședință de amintiri și că noi nu trebuie să ne mai amintim nimic de acasă. Dacă vrem să ne amintim ceva, să ne amintim numai de faptele bune făcute acasă sau întâmplări frumoase petrecute de când suntem la cămin. O faptă frumoasă, ne-a spus ea, e atunci când ajuți o bătrână să treacă strada. Dar în Trușești toate bătrânele trec singure strada, nu au nevoie de ajutor. Care nu poate să traverseze, nici nu iese din casă. De un an stau cu ochii pe toate babele de pe stradă ca să fac o faptă bună și nu am reușit. În primul rând că dacă te apropii de una cu gândul s-o ajuți, ea începe să strige: „Fugi de-aici, căminarule!”. Crede că vrei să-i furi ceva.
Nu trebuie să-mi storc mintea ca să-mi amintesc de faptele bune făcute acasă. Sunt scrise cam toate pe pielea mea. Fiecare zgârietură înseamnă o faptă bună. Și mușcătura de câine de pe buci tot de la o faptă bună o am. Unii ar zice că de fapt toate astea erau obrăznicii, dar eu cred că sunt fapte bune pentru că mi-a plăcut să le fac. Am semne peste tot, și în cap am, sunt ca un caiet de amintiri. Așa că nu am cum să nu-mi amintesc tot timpul de acasă.
De la cămin ce să-mi amintesc? Sunt multe amintiri frumoase și multe urâte. Altele nu-s nici așa, nici așa, sunt amintiri de fapte și momente, de oameni, de frunze, amintiri de mirosuri sau de gânduri, amintiri de vise sau doar de bucăți de vise, de culori, de cuvinte, de întâmplări din cărți… Astea sunt cele mai multe amintiri: nici frumoase, nici urâte, nici bune, nici rele, nici de bucurie, nici de supărare. Nu știu de ce nu vor să se desprindă de mintea mea și îmi tot apar chiar atunci când nu vreau să mă gândesc la ele. Dacă aș ști unde stau amintirile astea… În cap stau, n-au unde în altă parte. Și dacă aș mai ști și ce le face să răsară pe rând din cap, apoi să dispară iar pentru un timp, aș face cumva să nu mai vină niciodată ca să mă pot gândi tot timpul numai acasă. Nu vreau amintiri de la cămin și mi-e ciudă că n-am cum să le sufoc în cuibul lor ori să le uit de tot.
De la cămin îmi aduc aminte acum, nu știu de ce, de mirosul de mâncare și de răcoarea din hol când am intrat prima oară cu mama de mână. Simt și acum în nări mirosul de plăcinte cu brânză și răcoarea holului ca o mână de mort așezată pe obrajii mei și pe spinare. Mi s-a făcut deodată frig sau teamă și m-am oprit în prag, amețit de miros, mirat de înălțimea nemaivăzută a pereților, de rândul lung de chiuvete cu robinete argintii, fermecat de picturile de pe pereți. Femeia grasă m-a împins de la spate, mi-a zis: „Hai, puișor!“ – și mi-a arătat pe unde trebuie s-o iau ca să ajung la director, de parcă eu trebuia să vorbesc cu el, nu mama.
– De-acum trebuie să te descurci singur, a mai spus ea.
Din sala aceea mare cu multe chiuvete am pătruns în alta, mai mică și întunecoasă, nu era nimic de văzut. Doar niște cuiere lungi, cu zeci de agățători, bătute în perete. Toate vopsite în albăstrui, o vopsea groasă și moale în care poți să scurmi cu unghia, cum fac eu când plâng cu fața la perete și nu am stare cu mâinile, trebuie să scobesc ceva, să desenez cu degetul pe zid… Alții se dau cu capul, dar eu nu-s chiar așa.
Pe urmă am ajuns într-un hol lung cât un tren. Era luminos și plin de tablouri cu flori, diplome, poze cu elevi tunși zero și pagini colorate din reviste. Drept în față am văzut izolarea în care stau eu acum, izolarea 2. E pentru copii cu boli care nu se iau. La izolarea 1 stau râioșii, cei cu scarlatină, oreion și alte boli din astea faine, care te scot mult timp de la școală. N-avem voie să ieșim din cameră ca să nu ne molipsim. Dar când pleacă educatorii acasă și n-are cine să ne mai păzească, ne ducem noi la râioși ori vin ei la noi ca să mai povestim, să facem schimb de mâncare, de mărunțișuri – bujderii, cum le zicem noi – și în primul rând ca să luăm râie de la ei. Eu mi-am luat deja o râie căprească și m-am asigurat că voi sta aici mai mult. Fiecare zi chiulită de la școală este o zi mai frumoasă. Mă scarpin de nu mai pot, dă și sângele, dar tot e mai bine decât la școală.
Am mers mai departe. La capătul holului cel lung era biroul directorului.
Atunci l-am văzut prima oară pe tovarășul director Onciu. Mama a vorbit mult cu dânsul. Cât au discutat ei, am stat pe un scaun în birou, foarte cuminte, cu mâinile pe genunchi. Am auzit tot.
Onciu o cunoștea pe mama, știa tot ce s-a întâmplat la noi acasă. Când nu știa ceva, trăgea cu ochiul în dosarul de pe masă.
Era mai mic decât tata și purta chelie. O acoperea mereu cu un fuior de păr tras de la o ureche la alta. Avea o figură foarte rece, încruntată. Mi s-a părut că este ca un profesor din tablourile de pe pereții școlii. Toți oamenii mari din tablourile acelea, scriitori, savanți, descoperitori, erau foarte serioși, ca la mort; stăteau cu mâinile colac pe burtă sau cu o mână în șold, unii cu degetul la tâmplă, ca Grigore Alexandrescu. Așa și directorul. Când se gândea la ceva, ducea degetul la tâmplă. Se încrunta foarte tare. Și parcă avea foc în priviri. Când se uita la mine, lăsam ochii în jos. Mi-a fost frică de el din prima zi și îmi este și acum. Când îl văd, parcă vreau să fiu cel mai cuminte băiat din lume. Să nu aibă niciun motiv să se ia de mine. Sau măcar să mă privească, să bată cuie în mine cu uitătura aia a lui. Mi-e frică de el, da. Dar mai tare decât frica e dorul de acasă. Numai că de câte ori am încercat să fug, tot aici am ajuns.
De câte ori am încercat!
Am încercat.
Încercatul ăsta fără izbândă chiar asta înseamnă: să te învârți în cerc ca Pandel și să nu ajungi nicăieri. Încercat înseamnă închis într-un cerc. Din care nu poți să ieși oricât te-ai zbate. Nu încercuit. Încercuit înseamnă că te-a înconjurat cineva sau ceva, dar încercuirea aceea poate să dispară, poți s-o păcălești. Pe când încercarea e zbatere fără rost, e condamnare. Poate numai dacă înțeapă Dumnezeu cu degetul și rupe cercul să mai poți ieși…Eu sunt încercatul, închisul în cerc. Încercat seamănă cu înțărcat, adică închis în țarc. Am încercat de mai multe ori să fug și n-am reușit. De-acum nu trebuie să mai încerc, trebuie să fug și gata. Să descerc. Numai să-mi revin, să ies de la infirmerie. Până la urmă voi reuși.
De la director, ne-am dus la croitorie, în celălalt capăt al holului mare. De pe geam se vedea cofetăria și dacă mă uitam mult-mult puteam să simt pe limbă moțul de frișcă al prăjiturii și furnicuțele din suc. Chiar și acum, după atâta amar de timp, de câte ori mă duc la croitorie cu vreo treabă, să schimb ceva de pe mine ori să-mi cârpească tantele o haină, mă uit pe geam și-mi vine dulce în gură.
La croitorie erau rafturi până în pod, îndoite de atâta hăinărie. Pentru un sat întreg. Și pe jos, tot haine, mormane mai înalte decât mine. Tanti Vorniciuc și tanti Scripa, amândouă cu ochelari pe nas, răsăreau dintre grămezi ca două bufnițe din cuib. Mama le-a dat hârtia primită de la director și ele au început să culeagă de prin rafturi hainele mele de cămin: șosete, chiloți, maieu, cămașă, costum negru de școală, curea, batistă. Nu erau noi, dar erau curate. Miroseau frumos a săpun. La cămin nu se spală cu leșie.
Mama a pus toate hainele într-o pungă. Nici nu le-am probat. Tanti Vorniciuc a spus că nu-i nevoie, că are ochiul format, știe să aleagă din prima mărimea potrivită.
– Dar nu-i dați haine noi? a întrebat mama.
– Astea sunt doar pentru o săptămână, de purtat la joacă. Când începe școala,o să-i dăm haine nou-nouțe. Ia să vedeți ce frumușel vi-l facem!
Așa mi-a spus și nenea de la cizmărie când mi-a dat pantofi: că o să-mi dea o pereche de pantofi nou-nouți în prima zi de școală. Eu am zis că vreau să fie verzi, că îmi place foarte mult culoarea verde.
– Verzi o să-ți dau, flăcăule! a zis el râzând. Dar de ce vrei verzi?
– Că așa am văzut eu într-o carte la un băiat. Oliver îl chema pe băiat.
Îl mai chema și altfel, Twist, dar eu nu știu să citesc cu dublu vî și mi-a fost rușine să spun, să nu râdă nenea cizmarul de mine.
Nenea mi-a zis să mă descalț. Mi-a pus un picior pe o foaie dintr-un registru mare și a tras cu creionul împrejur. Apoi celălalt picior. Au ieșit tălpile mele, amândouă, foarte frumoase. Una lângă alta, ca două jumătăți de fasole. A scris pe ele numele meu și clasa a doua. I-am zis să scrie și „verzi“, ca să nu uite. A scris. Eram bucuros că voi primi pantofi verzi.
Pe cizmar îl cheamă nenea Țupa. Vara ne dă pantofi și iarna ghete. E șchiop și poartă un pantof cu talpă subțire și un pantof cu talpa groasă de o palmă. Zici că merge cu un picior prin șanț și cu unul pe deasupra. El nu strigă niciodată la copii și nu-i bate. Vine dimineața printre primii, șontâc-șontâc,ciocănește toată ziua la pingele în atelierul lui și pleacă seara tot așa, șontâc-șontâc, nu zice nimic. E un nene bun, dar noi tot râdem de el, îi zicem Hupa-Țupa.
Pe urmă, cu hainele și cu pantofii în pungă, ne-am dus la frizerie, peste drum. Nenea de acolo se numește Vicol. Are părul alb și îl ține pieptănat peste cap ca fetele. E așa de știrb, că nici nu-ți vine să te uiți la el. Când vorbește, limba îi scapă din gură prin găurile dintre dinți. A întrebat-o pe mama de ce nu mă lasă așa până a doua zi, că atunci oricum vine la cămin și ne tunde pe toți ca să fim frumoși la școală. Mama a zis că vrea să mă vadă atunci ferchezuit fiindcă n-o să poată veni la deschiderea anului școlar. Știam. 15 septembrie era luni și lunea mama se duce la spital la tata, mai vine joi.
Nenea Vicol m-a tuns din câteva mișcări. Chilug. Eram proaspăt tuns de acasă, periuță, dar el a zis că nu-i bine așa, la cămin trebuie să umblăm zero.
Mi-a plăcut cum gâdila mașina de tuns. Bâzâia ca un bondar. Nu clănțănea și nu mă trăgea de păr ca mașina lui moș Petrea al lui Beraru. Moș Petrea era om la treabă la noi când era tata sănătos și toate erau bine pe acasă. Venea cu noaptea-n cap și rânea la vaci, le mulgea, dădea mâncare la oi, la porci, căra gunoiul cu căruța la marginea satului, umbla pe dealuri după nutreț, clădea glugi, făcea de toate. Știa toate meseriile din lume. Se înțelegea cu tata mai ales la lemnărit și la altoit copaci. Au făcut împreună cireși cu trei feluri de cireșe, măr cu trei feluri de mere și un copac care făcea și mere și pere. Era și frizer. El a fost la război, dar nu a tras cu pușca. Ordinul lui era să tundă soldații. Acum tundea prin sat, când nu era la noi la treabă. Când era zi de tuns, ne aduna pe toți, fete și băieți, și ne tundea cu mașina de război. O tot ungea cu gaz ca să taie mai bine. După ce scăpam din mâinile lui, nu aveam voie să ne apropiem de foc până seara. La tuns era aproape la fel de rău ca la băit.
Când m-a terminat de tuns, frizerul a râs printre ostrețele dinților și a spus că n-a mai văzut copil cu atâtea semne pe cap.
– Semne de cumințenie. Foarte, foarte cuminte băiat am! i-a cântat mama în strună.
Parcă eu nu știam că în acest caz când zici „cuminte“ înseamnă „obraznic”! E ca atunci când îi zici cuiva „deșteptule“, dar cu intonație, și de fapt zici „prostule“.
Ne-am întors la cămin. De-acum știam cum să umblăm pe toate coridoarele de la parter. Ne-am dus la veceul profesorilor ca să mă schimb în hainele de cămin. N-am lăsat-o pe mama să mă îmbrace cu chiloții. Eu sunt băiat. Băieții nu poartă așa ceva. Numai fetele, ca să nu li se vadă rușinea. Noi, băieții, nu avem rușine, avem puță. Și umblăm cu puța goală până când mergem la grădiniță. Pe urmă ne îmbrăcăm cu pantaloni de doc, foarte frumoși, cusuți de mama la mașină. Dar tot fără chiloți. Mama a încercat cu explicații, a încercat cu binișorul, cu pupături, dar eu nu m-am lăsat. N-am vrut să mă fac de râs. Am băgat chiloții în buzunar.
Totul a fost frumos la Trușești și mi-a plăcut foarte mult, chiar și la tuns, până când m-am văzut în hainele de cămin. M-am uitat în oglindă și nu îmi venea a crede că sunt eu. Abia atunci am înțeles că mama chiar va pleca acasă, că eu chiar voi rămâne singur la cămin. Toată bucuria din timpul verii, așteptând marea plimbare în depărtări, și mai ales întoarcerea, s-a dus cât m-a schimbat mama de haine. S-a scurs ca apa în crăpături. Nu m-am gândit niciodată serios la ce va fi după drumul până la Trușești. Cred că nici nu îmi dădeam seama ce înseamnă să merg la cămin. Toată vara m-am gândit numai la aventuri. Numai închipuiri. Parcă am supt o bomboană care nici nu exista. Nu exista, dar eu îi simțeam gustul în gură. Acolo, în fața oglinzii, gustul a dispărut. Mă speria băiatul din oglindă, tuns până la piele, cu urechile mari ca un iepure speriat, îmbrăcat de sus și până jos în negru. M-am lipit strâns de mama.
– Nu mai vrea la cămin, mama mea…Ia-mă cu tine acasă. Încă oleacă să mai stau acasă. Te roooog! Ia-mă acasă și venim mâine, da?
S-a supărat și m-a tras tare de mână. Ne-am înțeles într-un fel acasă, acum nu e voie să mă mai răzgândesc. Ce o să fac eu singur acasă cât ea va sta la spital cu tata? Dacă află tata că n-am vrut să stau la cămin, se îmbolnăvește și mai tare.
Am început să plâng. Eu am multe feluri de plâns: când vreau să capăt ceva, când iau bătaie, când nu pot să fac ceva, când nu vreau să fac ceva, când vreau să enervez pe cineva, când vreau să păcălesc, când vreau să fac pe cineva să-i pară rău. Și mai am plânsul cel mai plâns, pe care nu-l plâng eu, plânge el așa, din mine. Vine din piept și parcă mă strânge de gât când iese. E ca o flacără, numai că e ud. Nu zic nici pâs, doar vărs lacrimi. Când îmi vine, mă ascund și plâng cu batista sau cu perna apăsată pe ochi ca să nu se vadă urmele pe față. Aici se spune că dai apă la șoareci și e cam de rușine să plângi.
Am început să plâng de ultimul fel. Degeaba. Mama stătea cu capul într-o parte, nu zicea nimic. M-am luat cuminte după dânsa.
