Maistrul Codon a deschis iar caietul, a mai trecut o dată cifrele printre buze, parcă ar fi mâncat semințe, și la sfârșit a tras o linie. Apoi ne-a cuprins pe toți într-o privire satisfăcută, de om sătul.
– Luna asta o să vă umplu de bani, calicilor! Și acum, marș la treabă! – a strigat bucuros.
Eram un grup mic de zilieri, echipa maistrului Gigi Codon, de la Cooperativa Meșteșugărească Giurgiu. Codon, om descurcăreț, prinsese acum o lucrare bănoasă la „Colorom“ Codlea și noi eram fericiți să fim sub comanda lui.
Am ieșit unul după altul din cantină și am luat-o spre hala de coloranți.
Treaba noastră era să izolăm acoperișul halelor. Scoteam izolația veche, din smoală și carton bituminat, grea, plină de crăpături, și puneam alta, dintr-un material nou, un amestec de petrol și deșeuri plastice numit izoplast. Întindeam un strat de maglavais, peste el puneam hârtie de sticlă, apoi iar maglavais, iar hârtie de sticlă. Rezulta o izolație subțire, elastică, rezistentă la intemperii, garantată 30 de ani. De asta și era așa de scumpă, de asta câștigam și noi așa de bine. Eram elev de liceu, în vacanța de vară dintre a unșpea și a douășpea, făceam o muncă necalificată și totuși luam mai mulți bani decât un inginer de jos, din secție.
La scară ne aștepta o echipă de ștabi de la „Colorom“, toți în halate noi, călcate frumos, cu căști strălucitoare pe cap. Am primit, scurt, o instrucție obligatorie de protecția muncii.
– Sus pot fi, ne-a avetizat unul, scurgeri de gaze toxice. Izolația în jurul țevilor de evacuare am făcut-o noi, înaintea voastră. S-a lucrat cu masca pe figură. Nu-i de glumă, tovarăși! Dacă totuși simțiți amețeli, mâncărimi de piele, gust dulceag în gură, usturime la ochi sau orice alt simptom neobișnuit, țineți-vă respirația și părăsiți locul cât de repede puteți și anunțați-ne pe noi.
Am semnat toți fișa de instructaj, am urcat pe hală. Și dă-i la uns planșeul cu smântâna aia neagră și puturoasă. Patru bărbați făceam treaba asta. Din urmă veneau cele două femei din echipă și întindeau hârtia de sticlă.
Eu eram cel mai mic. Mai era un tip din Iași, Petrică Urmă, la vreo 30 de ani, un pușcăriaș tatuat și pe limbă, iar ceilalți doi – oameni la vreo 40 de ani, unul din Giurgiu și unul din București, amândoi veniți cu nevestele, cele două care întindeau foaia. Două țigănci deșelate de nașteri fără număr și de munci grele. Una, Fafica, avea șapte copii acasă. Pentru ei mânca pâine cu smoală, zicea ea, ca să ducă o pâine albă acasă.
Eram plătiți la metru pătrat. Dădeam din mâini de ne săreau din umeri. Pasta aia puțea cumplit a cizmă arsă și a petrol. La 10-15 minute făceam pauză să tragem aer curat, departe de bucata unsă și de butoaiele cu izoplast. Maistrul ședea pe cornișă, ne urmărea să nu stăm prea mult la aer. Altceva nu făcea. Doamne ferește să fi ridicat un pai de jos!
Deodată capul i s-a lăsat moale în piept, el s-a aplecat cu totul în față și a căzut ca un bolovan. Așa a rămas: cu capul în podea, cu fundul în sus, cu mâinile moarte pe lângă el.
− Gazeee! Gazeee! – a urlat speriat Petrică Urmă și a început să tușească. Tare, de nu mai putea respira. S-a prins de marginea unui butoi și tușea cu ochii bulbucați. Ceilalți doi au zvârlit cât colo paletele cu care întindeau pasta și s-au năpustit la chepeng. Cu o mână se țineau de nas, cu cealaltă încercau să elibereze capacul, pe care tot ei puseseră haine și scule. Cică să nu vină careva de jos, în control, fără știrea noastră.
Eu nu simțeam nimic. M-am repezit la maistru, ținându-mi totuși respirația, să văd ce are. L-am întors cu fața în sus. Se uita la mine cu o privire pierdută. Și-a revenit brusc și a zâmbit. Atunci a ajuns lângă el și țiganca mai tânără, din București. Am dat să-l ridicăm împreună, de subsuori, dar el s-a săltat singur și a început să se scuture de praf.
– Unde plecați, băi, căcănarilor? – le-a strigat el celor doi de la chepeng. N-am nici pe dracu’! Am ațipit! Noroc că am căzut în bot, că puteam să cad pe spate și mă duceam jos ca cometa. Și tu ce urli, bă, unde măta-n cur vezi tu gaze?
– M-am speriat, șefu’… − a răspuns Urmă tușind. Am crezut că… când am văzut că ai picat așa… Și când am strigat, m-am înecat și-am început să tușesc, să nu mai am aer…
− Marș înapoi la muncă! Hai, că trece banul pe lângă noi! Și tu ce stai, fă, acolo ca proasta-n par? – s-a răstit el la Fafica.
– Eu am încercat să vă salvez viața, bulangiilor! Veniți și mă scoateți de aici!
Toți ne-am întors spre ea.
Fafica stătea la câțiva metri mai încolo, ca pe ace, într-o poziție ciudată. Crăcănată, ușor adusă în față, sprijinită cu mâinile pe genunchi, cu halatul ridicat, ca și cum s-ar fi ușurat din picioare într-un tufiș. Și – abia atunci am văzut – o țeavă de grosimea unei cozi de ciocan ieșea din planșeu și se pierdea în bezna ascunzișurilor ei femeiești.
– Dumnezeule!
– Te doare, fă? – a strigat bărbat-su!
– Doare pe dracu’!
– Da’ cum ai ajuns acolo?
– Păi io când am văzut că șefu’ s-a otrăvit, că ăla, Urmă, îl strânge moartea de gât, că voi nu mai puteați să dezblocați capacul, ce era să fac, mânca-v-aș? Mi s-a părut că din țeava asta iasă gazele, că ieșea ceva galben. Și-am sărit cu pizda pă țeavă ca să vă scap pe voi, lașilor! Am astupat-o!
– Da’ așa, fă? N-ai găsit o cârpă, ceva, ca s-o înfunzi?
– De unde cârpă, bre? În zăpăceala aia, când toți mureați, ce era să fac? Am folosit și eu ce aveam la îndemână.
3 comments
Dedicată trup şi suflet. Mai ales trup. :))
Cum bine a spus: cu ce avea și ea la îndemână.
La „îndepicioare”. 😀