Mihai Ursachi locuia pe undeva, nu stătea undeva, că era nestatornic, când ici, când colo, se pare că avea un mic apartament în Păcurari, poate în Țicău, auzisem și că stătea pe la prieteni, era greu de găsit, dar nu pentru că n-avea ca toată lumea un loc al lui, de unde să-l iei, ci fiindcă se ferea de oameni, nu voia să fie găsit. Mie mi s-a părut, după grele încercări de a-l întâlni pentru interviu, că Mihai Ursachi nici nu exista, că era doar o fantomă.
Am fost pe la expoziții de pictură, lansări de carte, serbări, conferințe, simpozioane, biblioteci, am bătut în neștire străzile Iașului sperând că-l voi întâlni pe Magistru, despre care știam atâtea, căci se țesuseră legende în jurul lui, însă nu mi-a fost dat să-l întâlnesc și tot mai mult mi se părea că Mihai Ursachi nu era un om, ci un duh, o boare, ceva ce era peste tot și nicăieri, iar eu îl căutam prostește în timp ce de fapt îl respiram clipă de clipă în tot orașul.
Se zvonea ba că fusese văzut urcând Copoul, subțire și aproape transparent ca un țurțure, cu o carte sub braț, ba pe scena unui festival, unde i se decernase un premiu important, ba adâncit la Corso în hăul unei cești de cafea, ca să nu mai spun că fusese văzut chiar în redacția revistei la care lucram, dar fiindcă veneam rar pe-acolo, s-a întâmplat să nu-l văd niciodată.
Nu mai știu cum am pus mâna la un moment dat pe un număr de telefon la care se zicea că Ursachi ar răspunde în anumite zile și la anumite ore, îmi amintesc doar emoția dată de faptul că dețineam acel număr, cifrul ușii secrete spre Magistru. L-am sunat de câteva ori, în zilele și la orele magice, când se spunea că poate fi găsit, și după nenumărate ratări, când începusem să mă tem că toată lumea a înnebunit crezând că Mihai Ursachi chiar există, ceea ce mie mi se părea evident fals, într-o zi poetul s-a întrupat din risipa lui pretutindenară și a ridicat receptorul, mi-a trimis pe fir un val rece, de „lasă-mă-n pace”, dar cu o politețe perfectă, se vedea educația lui primară în familia unui ofițer din vremea regatului.
Oricât am încercat la acel scurt telefon să obțin o întâlnire pentru interviu, față în față, n-am reușit. Am acceptat condițiile Magistrului și am început să mă hrănesc chiar din acea clipă cu bucuria că-l voi întâlni totuși peste două ore, când urma să-i dau întrebările scrise. M-am năpustit la mașina de scris, am bătut la repezeală câteva întrebări, apoi, cu foile în mână, am alergat la Casa Pogor, unde urma să ne vedem, însă acolo secretara mi-a zis că Magistrul sunase cu puțin înainte ca să-și ceară scuze că nu poate ajunge la Pogor, dar că va sosi peste o oră la redacție. Fuga la redacție! Am așteptat nerăbdător la secretariat. Parcă nu se mai termina ora aceea! Timpul trecea peste cu mine cu crampoane de fier.
Cu exact un minut înainte de ora stabilită, 17 fix, telefonul a sunat și nu mai știu cine, în locul lui Ursachi, i-a spus secretarei să-mi transmită că a intervenit ceva și Magistrul nu mai vine, să las întrebările acolo, căci va trece mai târziu cineva să le ia, și că tot acolo vor sosi și răspunsurile peste două zile, prin cineva. Ceea ce s-a și întâmplat, de data asta fără schimbări subite, fără surprize. Am publicat textul de răspuns exact cum l-am primit, la virgulă, păstrând grafia maestrului, cu „â” și cu apostrof. Se încăpățâna să scrie așa, în dezacord cu regulile oficiale. Acum se scrie cum scria Mihai Ursachi. Încet-încet, toată lumea devine cum scria Mihai Ursachi: nebună, surprinzătoare, euforică, aparent plată, cu străluciri de diamant în lungile perioade de monotonie și penumbră.
Nu l-am văzut niciodată pe Mihai Ursachi, deși n-aș băga mâna-n foc, parcă totuși l-am zărit la o festivitate, la Ipotești, am și o fotografie cu el, făcută de mine, el și cu poeta Lucia Olaru Nenati, poate și prin Iași l-am zărit de câteva ori, dacă nu cumva o fi fost doar o reflexie a lui, așa cum uneori lumina de după ploaie ne face să vedem aerul, cert e că nu am vorbit niciodată, față în față, nici un simplu bună ziua nu i-am zis, și am început să cred, cu timpul, că poetul Mihai Ursachi nici n-a existat, că era o arătare creată cu măiestrie de un domn plin de ciudățenii, un rebel numit tot Mihai Ursachi, care voia să ne păcălească, să ne facă să fim atenți la născocirea lui, astfel încât el să se poată juca liniștit cu puștile alea aduse din Texas, tolănit în nisip la umbra palmierului Talipot, înalt cât un destin, cât stâlpul lumii, luându-ne la țintă mereu, fără să știm.
(Din volumul „Viața literară pe Bahlui”)
