Argeșul, umflat de ploi, a rupt malurile și a dezgropat un cimitir de mamuți din vremea tatei Noe. Oasele de un milion de ani albesc prundul pe 30 de kilometri, de la Căteasca la Costești. Țăranii nu mai culeg prune, nu mai scot sfeclă: adună fosilele, visând să le vândă și să se îmbogățească. Că așa face românul: decât să muncească, mai bine așteaptă să-i pice ceva din cer ori să țâșnească din pământ.
Un cioban de pe malul Argeșului, Titi Geantă, a dat cep nebuniei când, de Sfânta Marie Mică, s-a dus la ziar, la „Curierul de Argeș”, cu un sac de fosile găsite în peregrinările lui mioritice pe Argeș în jos, dar și în sus. Știrea s-a dus de-a lungul râului, din gură-n gură, și o nemaivăzută febră a fildeșului a cuprins satele. Domnul Titi Geantă e un cioban cu facultate, a făcut geologie, fiind coleg cu Miron Cosma la universitatea din Petroșani. După facultate, s-a apucat de oierit, ca să continue tradiția familiei, dar asta e altă poveste. A înțeles din prima, ca geolog, că oasele alea n-au nicio valoare, le-a dus la ziar doar ca să furnizeze o știre. N-a avut vreun gând, Doamne ferește, de îmbogățire.
Cineva, nu se știe cine, a spus, poate în glumă, că se poate câștiga o avere cu un ciolan. Citise el pe internet. Țăranii din zonă încă n-au spălat butoaiele de murături, lasă prunele să se usuce în copaci, nici porcii nu-i mai hrănesc, le mor și găinile de foame, fiindcă ei pleacă pe Argeș, cu noaptea-n cap, să caute fosile. O falcă de elefant, o spată, un fildeș, o măsea n-ar face oare să-ți permiți un 4×4 în loc de căruță? Aceasta e întrebarea care înfierbântă mințile argeșenilor blagosloviți cu fosile.
Toată lumea are bucăți de elefant, mai mari sau mai mici, ascunse în pod, în șură, în fân. Unul le ține sub pat, doarme pe ele, călărește un milion de ani. Oamenii ascund fosilele de teamă – așa se crede prin satele astea – că statul le-ar confisca. Toți au pe undeva o fosilă, dar nimeni nu ți-ar arăta-o, decât dacă dai banul jos.
Cătunul Baloteasca e la numai 500 de metri de Argeș. Din 40 de familii, 25 trăiesc din ajutorul social de la primărie.
– E vorba de 800.000 de lei pe lună, pe familie, zice Liviu Badea, referent la Primăria Leordeni. Banii ăștia nici nu mai ajung în Baloteasca, sunt topiți imediat aici, în comună. În primul rând, pe băutură.
Cătunul asistaților social a fost trezit din mahmureală de revărsarea fosilelor. Țăranii s-au năpustit să caute comori pe sub stâncile de zeci de tone hâite de viitură.
Ninel Nete este privit cu invidie fiindcă ține în șură o bucată de fildeș pe care ar putea să ia 10.000 de dolari. Chiar 30.000, apreciază bătrânii, experți în orice, întrerupând suptul berii, pe șanț. Alții, mai puțin norocoși, n-au decât măsele – dar ale elefanților, nu ale lor. Măsele cât cărămida, falange, vertebre. Și acestea sunt prețuite în dolari.
Ninel are 30 de ani și visează că va trăi boierește tot restul vieții de pe urma unui fildeș aproape întreg găsit în albie, cel mai mare din sat. Deocamdată o târăște cu ajutorul social, pe care-l fituiește pe loc, la o dugheană parcă de-al dracului pusă chiar lângă primărie. Pur și simplu nu poate trece de cârciuma din calea lui fără să intre. Dumnezeu a rânduit totul, asta e.
– Când pune gura pe băutură, nu te mai poți înțelege cu el, se plânge maică-sa. Altminterea, să știți că e băiat bun, face treabă cu ziua prin sat.
Ninel nu vrea să-mi arate fildeșul. E secretul lui. Fildeșul abundenței. Dar iată că polițistul local tocmai trece pe la poarta lui.
– Domnule polițist, zic, e legal ca oamenii să scoată fosile din cimitirul de mamuți?
Lui Ninel încep să-i tremure buzele, poate de mahmureală, poate de teamă că polițistul o să-i confiște clonțăul și, totodată, visele de avuție.
– Nu pot să-l confisc, zice agentul-șef adjunct Sorin Chițescu, fiindcă nu e trecut în patrimoniu. Dacă cei de la muzeul județean nu ne-au sesizat oficial, noi nu avem bază să acționăm. Dar stăm cu atenția mărită, fiindcă ne așteptăm ca oamenii să se fure între ei, să se iște scandaluri. Încercăm să prevenim.
Ninel își mai revine din spaimă și scoate din șură fildeșul de un metru și ceva.
– Uite, șmecherul, nu l-a scos pe ăla și mai mare, șoptesc vecinii strânși ciotcă la poartă să vadă ce se întâmplă, eventual să se bucure de necazul vecinului, dacă i se confiscă dințălăul. Dar n-au parte de asta.
Fața tăbăcită i se inundă de speranță când tânărul proprietar de fildeș preistoric află că nu e vorba decât de o fotografie pentru ziar, nu de confiscare. Poate citește vreun colecționar de ciudățenii, poate un Gigi Becali sau alt bogătan care ar vrea să-și decoreze livingul.
Pe uliță, vecinii răsuflă ușurați: înseamnă că nici lor nu li se vor confisca oasele. Așa-s de bucuroși, că și scad pe loc prețul, s-ar mulțumi și cu câteva milioane, dacă plătești pe loc.
– Zic ei așa, spune ciobanul Titi Geantă, dar dacă le dai 500.000, ei îți cer dublu. Pentru că de fapt nu vor să vândă. Nu acum. Își țin oasele pitite și așteaptă să le crească prețul. Vai de capul lor, trăiesc numai din braconaj și din fier vechi, nu găsești un cui, o piuliță prin satele astea. Dar nici nu pun mâna pe sapă, că pământ au, dar uitați-vă în ce hal arată câmpurile! Așa înțeleg ei să pună osul la treabă: să-l vândă!
Când le ceri să-ți arate oasele, se uită complice unii la alții și spun:
– Nu mai am, domnule, le-am dat la „Antipa”.
Toți au adoptat formula asta.
– Să mor eu, a venit domnul Antipa cu mașina, ieri, și i-am dat o falcă, se jură o băbuță cu nasul stacojiu de băutură.
Aiurea! Rodica Tiță, de la secția de paleontologie a Muzeului „Grigore Antipa”, susține că muzeul n-a primit nicio donație, nicio fosilă, și nici nu a încercat să achiziționeze vreuna.
– Am fi totuși interesați de un molar, precizează ea.
Ștefan Zamfir, fost șofer, actualmente șomer, pare să fie singurul din sat lipsit de interes față de fosile.
– N-o să vândă nimeni nimic la muzeu, spune localnicul Ștefan Zamfir, fiindcă statul plătește puțin. Toți așteaptă colecționarii. A înnebunit lumea, domnule. Eu am stat la pescuit pe un ciolan de nu-l puteam urni, daʼ nu m-am obosit să-l car cu căruța acasă. Cine naiba să-ți dea bani pe un ciolan?
– Nici nu știi ce spui, nu vezi că ești beat criță? sar sătenii cu gura pe dizident. Huooo!
Muncitorii care de vreo două luni repară și tot repară la podul de la Căteasca, zona de unde ies oasele din apa Argeșului, nu par nici ei afectați de febra fildeșului.
– Când scade apa, zice unul, se vede un colț de vreo 3-4 metri, ăla cred că-i întreg. Te crucești când îi vezi pe oamenii ăștia, parcă au înnebunit, cum se chinuie să-l scoată. Stau pe mal și așteaptă să scadă apa când se închide barajul din sus. Și atunci se năpustesc în albie și încep să sape în solul pietrificat. Noi suntem oameni mai umblați, mai citim și noi ziare, le-am zis: bă, fraierilor, astea n-au nici o valoare, că-i plin Argeșul de ciolane, dar cine să te înțeleagă?
Domnul Nicu-și-atât, inginer de drumuri și poduri, râde de-i sare casca de pe cap.
– Ce să-i faci, bre, românului care vrea să se îmbogățească dintr-odată și fără muncă? Dacă le-aș zice că se găsesc în apă capete de marțieni, ăștia-s în stare să sece Argeșul și să le caute. Ce să faci cu oasele astea? Au stat un milion de ani sub albia Argeșului, sunt friabile, dintr-un fildeș de o sută de chile nu-ți iese nici o pereche de zaruri, se face praf.
Totuși, nimic nu-i descurajează pe sătenii din luncă. N-au văzut ei ca a venit acolo o echipă de la muzeul județean? Înseamnă că oasele au valoare.
– Îmi pare rău că trebuie să pun eu capăt viselor frumoase ale celor care adună fosile, spune profesorul Radu Gava, șeful secției de științe naturale de la Muzeul Județean Argeș. Oasele astea nu au nici o valoare: nici muzeografică, fiindcă noi avem exponate mai valoroase, nici științifică, fiindcă nu aduc nici o noutate despre acești elefanți. Nici nu pot fi prelucrate artizanal, fiind sfărâmicioase. Cel mult pot servi ca decor. Mai mult de 100-200.000 nu cred ca ar da cineva pe ele, cu atât mai puțin muzeul, care are un buget de achiziții subțire de tot.
În cătunul Moara Mocanului, câțiva flăcăi s-au întrunit pe șanț la o țuică proaspătă. Le dau să asculte la reportofon declarația profesorului Gava.
– Parcă nu știm noi? Zice el așa, ca să scădem noi prețurile. Adică ne ia de proști?
– Chiar n-au nici o valoare, confirmă prof. univ. dr. Radu Stancu, paleontolog cu 40 de ani de experiență, președintele Asociației Muzeografilor Naturaliști din România. Numai în județul Argeș sunt vreo 30 de puncte unde au fost găsite fosile de Elephas Meridionalis. E drept, în România nu există un schelet întreg. S-a găsit unul, în ’72, când se lucra la barajul de la Bascov, dar nu l-am putut recupera, fiindcă activiștii de partid au decis: „Turnați beton, tovarăși, că vin aia de la muzeu și ne opresc șantierul”. N-am recuperat decât un picior de doi metri, o bucată de fildeș și o mandibulă de vreo 60 de kilograme. Îmi pare rău pentru acești oameni, cred că sărăcia, incultura și lăcomia i-au împins să scormonească după fosile.
Dar nu poți convinge pe nimeni de adevărul specialiștilor. Pe Argeș în jos continuă ciolaniada. În stogurile de fân și prin beciuri se adună tot mai multe oase.
– Științific, acestea nu dovedesc nimic, râde profesorul Gava. Decât că – referitor la disputa dintre români și unguri – pe aceste meleaguri elefanții au fost înaintea și a unora, și a altora.
Fosilele dezgropate de viitura Argeșului de la o adâncime de 12 metri aparțin, conform naturaliștilor de la Muzeul Județean Argeș, speciei Elephas Meridionalis (Archidiskodon). Acesta, strămoșul elefantului indian, a trăit în cuaternar, acum circa un milion de ani, când clima în această zonă era caldă și umedă. Zona Argeșului era limita de nord a arealului lui de răspândire (în Transilvania, de pildă, nu s-a găsit nicio fosilă de elefant meridional). Avea 4-5 metri înălțime și cântărea 6-7 tone. În România, cele mai mari fragmente, cu valoare muzeografică, au fost descoperite în 1972, în localitatea Prundu (Ilfov). În Europa, nu există decât două schelete integrale (cu o minimă reconstituire): unul în Florența, celălalt în Sankt Petersburg. Acesta din urmă, descoperit în 1964 într-o grotă din Georgia, este singurul Archidiskodon care păstrează și fragmente de țesut mumificat. Este asigurat pentru suma de 15 milioane de dolari. Nicio apă nu-l va aduce în România.
Seara, la întoarcere, când trecem pe podul de la Căteasca, râul e scăzut. Câțiva săteni, înarmați cu târnăcoape și lopeți, așteaptă pe mal să scadă și mai mult. Un fildeș începe să se vadă deja din apă, ridicat drept în sus și puțin încovoiat, ca un deget uriaș arătat celor de pe mal. Un deget preistoric, destul de gălbui, dar mai mult mijlociu.
