Îngerii chilugi de la Oncologie

Mii de copii din România suferă de cancer. Cei mai mulți nici nu știu ce au. Nici nu li se spune. Trăiesc mai mult prin spitale. Acolo cresc, acolo învață. Acolo, uneori, mor.

Pavilionul copiilor bolnavi de cancer din Institutul Oncologic „Al. Trestioreanu” din București e greu de găsit în fortăreața de la Fundeni. Te învârți mult și bine prin labirintul de clădiri și alei până nimerești ușa clădirii uriașe, cenușii, ce ar putea fi la fel de bine o cazarmă sau un penitenciar.

În holul mare, printre vizitatorii înșiruiți la ghișeul de informații umblă mirarea: „Cum așa? Adică și copiii au cancer?”. Indicatorul gri către secția de oncopediatrie le trezește întrebarea asta.

Sus, în secție, saloanele au zăbrele la ferestre. Pătrățele de cer albastru se scurg ca niște cuburi de gheață în penumbra coridorului.

‒ S-a aruncat cineva odată… spune asistenta arătând cu privirea spre gratiile de la geam.

Vocea ei e moale, șoptită. Parcă ar vorbi în biserică.

Gratii la geam și flori peste tot. Flori, numai flori: pe hol, în saloane, pe televizoare, pe pervazuri, pe noptiere. Albe ca zăpada, topite în albul general al spitalului, galbene, roșii ca sângele.

Salonul mic, cu patru paturi, seamănă cu o florărie de la gura metroului, traversată continuu de trecători grăbiți. Se vântură prin salon femei tinere, în capoate pestrițe, cu basmale albe pe cap. Se duc undeva, vin de undeva, caută în frigider, șterg ceva de pe podele, îndreaptă cutele păturilor, aranjează borcane în sertare. Din când în când, câte una se oprește din agitație și se așază pe marginea patului. Oftează ‒ și își maschează oftatul cu palma la gură. Cu mâinile în poală, cu capul lăsat puțin pe umăr, privește nemișcată tubulețele subțiri de plastic prin care care se scurge un lichid incolor în venele copilului ei. Unul într-o mână, unul în picior. Numără picăturile. Secunde lichide, clipe de viață.

Copiii de la Oncologie nu s-au otrăvit cu țigări și poșirci ‒ când să fi făcut asta? ‒ și totuși sunt acolo. Nu se știe exact de ce. Poate e ceva de la otrăvurile vieții moderne, din apă, din mâncare, de la Cernobîl, cine știe? Nu există dovezi clare. Teorii sunt multe. Unele spun că nu neapărat s-au înmulțit cancerele, ci s-au dezvoltat mijloace de depistare mai eficiente. Oamenii nu mai mor acasă, neștiuți, ci vin la spital. Și acolo sunt prinși în statistici.

Rodica stă la măsuța joasă și desenează cu acuarele pești albi într-o baltă sinilie. Numai un peștișor îl face cu galben. „E peștișorul de aur, zice ea, care îmi face trei dorințe.”

Pestișorul de aur

 Liniștea etajului e tocată mărunt de ticăitul unui ceas de plastic, măsurând un timp anume: tic-tac, tic-tac.

Se aud pași. Târșâiți, ușori.

Un copil de 5-6 ani, fără păr pe cap, poate fetiță, poate băiat, bate holul de la un capăt la altul ca un somnambul. Se sprijină cu o mână de perete. Face câțiva pași, se oprește să-și tragă sufletul, apoi mai merge o bucată, șontâc-șontâc, strângând din dinți. Altul, cu capul bandajat, apare pentru o clipă, fantomatic, în cadrul ușii. Zâmbetul lui mare, ciobit de lipsa unui dinte din față, luminează o secundă coridorul umbros.

Atmosfera de priveghi din pavilion se schimbă cu totul la parter, în clubul de zi al copiilor.

Băieții par să dețină supremația în club. Au ocupat calculatoarele și izbesc bărbătește în taste, împușcă niște bestii pătrățoase, bușesc mașini de curse ori își dau pasiențe, la Solitaire, pentru cine știe ce dorințe. Fetițele cos pe etamină, răsfoiesc cărți cu desene hazlii, îmbracă păpuși.

Rodica e o fetiță de opt ani, din Teleorman. Negricioasă, tunsă zero pe jumătate de cap, cu un cerculeț făcut cu carioca pe țeastă.

‒ Copiii se joacă așa? Își desenează unii altora cerculețe?

‒ Nu, răspunde în șoaptă asistenta. E punctul unde este iradiată.

Fetița nu știe că are cancer. Știe că are „buba” acolo, la cerculeț. Pune degetul exact în centru și desenul pare acum un inel negru care i-a alunecat de pe deget.

Rodica stă la măsuța joasă și desenează cu acuarele pești albi într-o baltă sinilie. Numai un peștișor, dintre toți, îl face cu galben.

‒ E peștișorul de aur, zice ea, care îmi face trei dorințe.

‒ Și care sunt dorințele tale?

‒ Pe cele trei dorințe nu le spun.

‒ Și atunci cum vrei să se îndeplinească dacă nu le știe nimeni?

‒ Le spun numai la peștișorul de aur. Numai el poate.

‒ Și îngerii care zboară pe deasupra apei nu pot?

‒ Nu sunt îngeri, sunt copiii de aici, care ne jucăm.

Mamele nu plâng niciodată

 Îngerii chilugi cu cerculețe pe cap nu știu, asemeni Rodicăi, că „buba” lor are un nume cutremurător, care provoacă psihoze numai când îl rostești: cancer.

În fiecare an mor șapte-opt copii chiar acolo, în spital. Atunci ușile saloanelor se închid, infirmierele scot trupul din pavilion cu maximă discreție, noaptea, iar copiii rămași în viață află a doua zi, cu bucurie, dar și, cumva, cu părere de rău, că prietenul lor, cu care s-au jucat săptămâni sau luni de zile, s-a făcut bine și s-a întors acasă. Cineva le spune asta de fiecare dată. O asistentă, o mamă, un doctor. Și ei cred.

Așa a plecat Vicențiu, un băiat de 13 ani. S-a îmbrățișat cu toți; le-a făcut vesel cu mâna din capătul coridorului. A ieșit din secție pe picioarele lui, la brațul mamei sale. Le-a mai mai trimis o bezea din ușa liftului.

Apoi, povestește psihologul Adriana Teodoru, Vicențiu a murit în lift. Un etaj mai jos.

Psihologii Adriana Teodoru și Angelica Bălan țin cursuri speciale pentru mamele internate la Oncologie ca însoțitoare. Le învață cum să se poarte cu copiii lor, cum să le vorbească, mai ales ce să le spună și ce să nu le spună despre boala lor.

‒ Prima regulă e asta: mamele nu plâng niciodată, spune, oftând, Angelica Bălan. Nu de față cu copiii. Când moare unul, mamele se adună aici, în club, și îl plâng. Numai ele între ele, în taină, departe de copii.

Există oameni înaripați de speranță

Alex, din Brăila, nu intră în acest joc de iluzii fabricate minuțios. Nu e pentru el jocul. El e mare, termină acuși liceul. A fost în toți anii de școală olimpic la română, engleză, matematică, fizică, biologie, deși a stat mai mult prin spitale. Cerea să i se dea cărți despre cancer și le citea din scoarță în scoarță, scrâșnind din măsele, în nopțile fără număr ale spitalelor lui. Numai noaptea. Ziua citea cărți de aventuri, uneori și cu voce tare, pentru cei mici. A ajuns să știe despre boala lui destul ca să-i uimească și pe medici.

Lecția cea mai dură, pe viu, nu literatură medicală, a primit-o Alex când a trebuit să i se amputeze piciorul drept de sub genunchi; osul era mâncat de cancer, se rupea ca iasca, trosnind, la cea mai delicată atingere. A zis:

‒ Bine, tăiați-l!

Bărbătește.

Când s-a trezit și și-a pipăit ciotul, a murmurat:

‒ Bine că mi-ați mai lăsat și mie!

Și i-a făcut cu ochiul doctoriței care-i supraveghea revenirea din somnul chimic. Ar fi vrut să și zâmbească, dar zice el, în clipele acelea nu-și amintea cum se face. Poate nici clipitul din ochi n-a fost un semn șăgalnic, ci mai degrabă o strâmbătură de durere.

Lui nu-i poate ascunde nimeni nimic. Medicii i-au spus că se va vindeca și asta coincide cu ceea ce a învățat el din cărți despre boala lui. A găsit acolo exemple încurajatoare. Niște excepții, dar au existat și s-ar mai putea repeta. Speranța îi umple inima, vibrează ca într-un clopot. Alex spune despre sine că e un optimist și un luptător. Și râde:

‒ Nu mă dau bătut, nu pun genunchiul în pământ. Că nici n-am!

Mottoul lui e un vers al unui poet pe care îl iubește mult, Artur Lundkvist. L-a descoperit când colegul lui de salon a murit și a rămas de la el o carte pe noptieră. A citit-o, flămând, vrând parcă să recupereze din ea amintirea prietenului pierdut. Într-un poem energic, plin de înțelepciune, a găsit un vers simplu și vibrant: „Există oameni înaripați de speranță”.

Ultima dorință

Mihai scria, la 14 ani, versuri. Nu prea avea talent, dar psihologii încurajează pe oricine își mai deschide o astfel de fereastră în viața de spital. Psihologul Adriana Teodoru își aminteșe că Mihai a spus că de ziua lui își dorește să stea la calculator, cu o fată pe genunchi, cu o farfurie de clătite și cu o sticlă de suc în față.

‒ Și a avut parte de fericirea asta! Câteva fete de la Liceul „C.A. Rosetti” i-au făcut clătite acasă, i-au adus suc, iar una i-a stat în brațe și a citit de pe monitor poezii de-ale lui. Ce frumos a fost!

Nu mult după acea zi memorabilă, în care nu și-ar mai fi putut dori nimic, poetul a dispărut dintre copii. Atunci i-a fost împlinită și ultima dorință: să aibă un costum de stofă nou-nouț. L-a avut. Pentru că Mihai era orfan, de la casa de copii, și n-avea cine să-l îmbrace frumos, toți cei care l-au cunoscut în spital: mame, asistente, doctori, directorul spitalului au pus mână de la mână și i-au cumpărat un costum exact cum și-l dorea el. Acela a fost costumul lui de înmormântare. A apucat să-l poarte câteva zile.

Impresionată de povestea lui Mihai, doamna Cristina, ingineră din Constanța, intervine în șoaptă:

‒ Fiul meu are cam aceeași vârstă. Andrei. E cel de colo, cu două cerculețe pe frunte. La început a fost tratat, chipurile, de sinuzită. Sinuzită, sinuzită, dar nu-i mai trecea. Stătea mai mult prin spitale. Noi am încercat să-l amăgim, dar el a înțeles repede ce are. N-a vrut să audă nimic despre cancer. Nu de la mine. Vorbim despre orice, dar nu despre asta. Nu vrea. Are însă acasă un frate geamăn, Doru, care a citit tratate de oncologie. De la el știe acum, chiar mai mult decât mine, ce e acela oligoastrocitom, ce simptome și ce tratament are, ce șanse de vindecare… Că ei, gemenii, comunică altfel. Sunt foarte legați, cumva trec împreună prin încercarea asta. Stau aici cât stau, cu Andrei, și când ajung acasă, tot pe el îl văd…

„Îl păcălim noi pe domnul cancer!”

Evelyn merge pe 14 ani. E o domnișoară care, între două perfuzii, nu uită nimic din ritualul sofisticat al frumuseții: pe noptieră, printre flori și medicamente, are parfumuri, oje, farduri, rimeluri. Copiii de la Oncologie au toți fețe de ceară, umblă tunși zero, cu țestele acoperite de șepci sau baticuri; numai ea are plete până la șolduri, negre, și obrajii fardați în culori vii. Înfățișarea ei face țăndări tabloul sumbru al pavilionului. Stă întinsă în pat, la perfuzie, urmărește la televizor o comedioară cu liceeni – probabil amuzanți, căci ea râde din când în când. Râde tare și își ține mâna perfuzată cu cealaltă mână, ca să nu tresalte, să n-o înțepe. Ține pe piept o carte de geografie.

‒ Întrerup școala, nu învățatul, ține ea să precizeze, atentă la nuanță.

În fiecare trimestru stă câte șapte zile în spital: trei zile în perfuzii, non-stop, o zi de radiații, apoi iar trei zile de perfuzii. Vine la spital cu televizorul de acasă, din Ploiești. Unul mai mic, cumpărat exact pentru asta, ca să poată fi transportat mai ușor. Își aduce cărți, mâncare, trusa ei de cosmetică, de care nu se desparte niciodată. Colegii știu pentru că așa le-a spus ea, că vine la București ca să se pregătească în particular pentru admiterea la liceu. E premianta clasei.

Evelyn spune că se simte la spital ca în tabără. Singurul lucru care nu e chiar ca în tabără, și asta o nemulțumește, este că întotdeauna mama ei se internează în spital cu ea, și doar nu mai e așa mică, să fie însoțită peste tot, are buletin! Vorbind, zâmbește mereu, cu puțină cochetărie, relaxată, de parcă într-adevăr ar fi într-un loc de agrement.

Deodată, cu un râset ghiduș, se apucă de cap și, dintr-o mișcare, își trage părul bogat și îl ascunde sub pătură. Rămâne cu capul curat ca un ou, numai cu câteva smocuri de păr pe după urechi. Dintr-odată e cu totul altcineva, o arătare de speriat.

‒ Știu că am cancer, zice fata, amuzată de farsa făcută. De patru ani știu. Știam că o să-mi cadă părul. M-am tuns atunci și mi-am făcut perucă din părul meu. Ăsta e părul meu din clasa a treia! Îi păcălesc pe oameni. Dar îl păcălim noi și pe domnul cancer!

Rămâne cum stabilește Dumnezeu

Părintele Anatolie Scurtu, parohul capelei ortodoxe din spital, nu știe cum se pune problema morții în mintea unor copii, dar îi vede că „luptă cu boala lor ca niște eroi” și știe că acolo, în mintea și în sufletul lor, se petrece ceva. Îl doare. Se roagă împreună cu mamele. Când nu mai există nicio explicație rațională pentru ce se întâmplă cu copiii lor, ele pun în seama lui Dumnezeu deznodământul poveștilor de viață și de moarte din spital, trecute din gură în gură, spuse la ureche.

Eric, din Brașov, împlinise 18 ani în spital. S-a externat dimineața cu un diagnostic optimist; medicii chiar credeau că se va vindeca. Nimeni nu știe cum a luat el încurajările doctorilor, ce-o fi fost în sufletul lui. S-a auzit după aceea în spital că Eric s-a aruncat într-o prăpastie cu mașină cu tot. La câteva ore de la externare.

Cristina, o fetiță dintr-un sat dobrogean, n-a cedat. Medicii i-au spus mamei ei s-o ia acasă, măcar să nu moară în spital. Și maică-sa a luat-o. Avea totul pregătit pentru înmormântare. Dar s-a întâmplat ceva ce nici doctorii nu știu să spună ce-a fost și Cristina a supraviețuit, s-a făcut bine. Chiar cu un picior tăiat, s-a târât zilnic în cârje până la școală, cinci kilometri, și a terminat clasa a opta. A vrut ea. Acum e la liceu.

Tratament au avut la fel: și Eric, și Cristina, pentru aceeași boală. Dumnezeu a hotărât, pentru fiecare, după regulile Lui, spune părintele Anatolie. Peste capul tuturor savanților oncologi.

La unul dintre testele psihologice, 12 copii au fost întrebați: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Patru au răspuns întrebând: „Dar eu voi ajunge mare vreodată?” Toți patru au precizat după aceea că, dacă ar trăi destul, s-ar face preoți. Al cincilea se visa militar. A murit acasă, vegheat până în ultima clipă de fratele mai mare, soldat în permisie.

„Pușcăriașii primesc mai mult decât copiii cu cancer”

 Institutul Oncologic „Al. Trestioreanu”, portdrapelul oncologiei românești, nu are o secție proprie de chirurgie. Medicii trebuie să dea telefoane pe la prietenii lor de pe la alte spitale: „Am și eu, colega, o operație… Te rog!”. Mereu rămân datori pentru câte un picior, pentru câte o mână amputată. Computer-tomograful nu funcționează, iar un aparat de rezonanță magnetică nucleară (RMN) nici nu există. Se fac programări la RMN-ul de la alte spitale, uneori și peste luni de zile, când la cancer contează fiecare zi. Se întâmplă să moară un copil până află doctorii exact ce boală are.

Profesorul doctor Sebastian Nicolau, șeful Secției de Oncopediatrie de la Fundeni, se lasă cu greu smuls din debaraua care îi ține loc de birou. Are de semnat, pe un colț de măsuță pliantă, un teanc de documente. Savantul trebuie să scrie zilnic în hârțoagele birocratice mai mult decât un conțopist de la fisc. Nici n-are loc, în birouașul lui, să îndoaie mâna din cot când semnează. Cărțile clădite pe lângă pereții gheretei stau să-i cadă în cap. Vorbim într-un salon, unde e mai mult loc, așezați pe un pat liber.

‒ La Oncopediatrie, secție cu 50 de paturi, sunt 2.000 de internări pe an. Mai există o secție similară doar în Cluj-Napoca. Asta ne plasează pe ultimul loc în Europa în privința capacității de tratare a cancerului. Statul alocă, pe zi, spune profesorul Nicolau, la fel pentru un copil cu bătături, cât și pentru unul bolnav de cancer. Și amândurora mai puțin decât pentru un deținut închis pentru viol. La secție avem două milioane de lei pe lună pentru medicamente. Vi se pare mult? E mărunțiș, e bătaie de joc! – spune profesorul Nicolau aproape strigând, cu sprâncenele groase de un deget adunate crunt la mijlocul frunții.

Epilog

 Am ieșit din spital cu capul plecat, parcă apăsat de umbrele albe ale uriașului așezământ. Fără să privesc o dată înapoi. Undeva, la un geam de la etaj, aș fi putut vedea un copil cu fruntea lipită de zăbrele, o mână albă fluturând în aer ca o pasăre de hârtie învârtejită de vânt.

Aproape am alergat spre casă.

În loc să mă apuc de scris imediat, la cald, cum se spune, am încuiat notițele într-un sertar și am început să-mi sun frații, surorile, prietenii de departe: „Ce mai faceți? Sunteți bine? Sănătate vă doresc!”.

După un an și jumătate, fiind deja mutat la alt ziar, o sun pe Karina Knapek, fotografa care m-a însoțit atunci la Oncologie.

‒ Mai ai fotografiile acelea?

‒ Nu știu. Să le caut. Trebuie să fie pe undeva printr-un folder. Dacă am văzut că nu mi le mai ceri… A fost prima oară când am mers împreună la un subiect și nu ai scris. Ce s-a întâmplat?

‒ N-am putut să scriu imediat. Am tot amânat. Am așteptat să se mai răcească pasta în pix, să se mai așeze lucrurile. Mi s-a părut că nu m-am documentat suficient, că mi-a scăpat ceva… Era ceva acolo ce n-am putut înțelege.

‒ Și acum ai înțeles?

‒ Nimeni nu poate înțelege așa ceva. Asta am priceput acum. Voi scrie cu toată neînțelegerea de care sunt în stare.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!