La mulți ani, nefericită Românie!

Mult timp după ce a rulat tot genericul de final, până la șoferi și la paznici, și pe ecran a rămas nemișcat cuvântul SFÂRȘIT, de culoarea scrumului de țigară, încă mai eram în fotoliu, cutremurat, arzând și eu până la scrum sub temperatura acestui film răvășitor, pe alocuri insuportabil: „Cardinalul”, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

Este povestea unui martir, unul dintre întemeietorii României Mari, schingiuit în temnițele comuniste într-o vreme blestemată, când țara își ucidea părinții fondatori – un păcat de care nu vom scăpa niciodată. Eroul nostru a ieșit viu din infern și a fost ținut apoi în domiciliu obligatoriu strict, practic arestat, până în ziua morții. Închisoare i-a fost o mânăstire. Călugării i-au fost gardieni. Omul acela era el însuși preot creștin. A trăit printre noi într-un fel fără seamăn, urcând apoi în rangul sfinților. Ca om, nu l-am meritat. Era mult peste noi și peste vremurile noastre. Ca sfânt, e acum al tuturor. Azi se închină la el și urmașii celor care l-au torturat. Tristă țară aceea care mai dă în acest fel sfinți!

„Cardinalul” este un film despre martiriul episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, devenit primul cardinal român. Despre măreția credinței și a iubirii. Dar este în primul rând un film despre noi. Despre cât de ușor putem aluneca în gropile istoriei călcând pe cadavrele celor mai buni dintre noi.

Văzut acum, la peste 100 de ani de la miraculosul an 1918, când România și-a strâns în brațe bucățile risipite, filmul e o lecție peste care nu putem trece. Te pune pe gânduri. Îl vezi și rămâi apoi țintuit în scaun, neștiind dacă, ridicându-te, vei mai fi tu. Dacă te vei mai mândri că ești român sau îți va fi rușine. Fiindcă români au fost cei asemenea lui Iuliu Hossu, sfinți ai închisorilor, cu care putem umple Cerul, români au fost și cei care i-au schingiuit. Ne-am lecuit oare? Sau doar, într-o aparentă acalmie istorică, ne pregătim să ne devorăm călăuzitorii, părinții, simbolurile?

Nicolae Mărgineanu, un clasic al cinematografiei noastre, ajuns la vârsta înțelepciunii și a celei mai înalte măiestrii, n-ar fi putut face acest film la, să zicem, 40 de ani (de fapt, cam la vârsta asta a debutat în regie, cu „Un om în loden”, după 12 ani de operatorie). În primul rând, avea nevoie de experiența octogenarului și de credință ca să se poată apropia cu atâta înțelegere de un personaj așa de complex, precum Iuliu Hossu. De un sfânt.

Nicolae Mărgineanu a trăit în iadul stalinist. Tatăl său, psihologul Nicolae Mărgineanu, a fost el însuși deținut politic, peste 16 ani, iar fiul a avut multe de îndurat din cauza „originii nesănătoase”. Ca și Iuliu Hossu, profesorul Mărgineanu a fost închis pentru că făcuse ceva bun pentru țară: a susținut în Statele Unite conferințe în care le explica americanilor ce e cu Transilvania și de ce trebuie să rămână ea României. Comuniștii l-au pedepsit pentru asta. S-a scurs timpul necesar de la acele întâmplări sumbre, regizorul s-a detașat de suferințele proprii și a reușit să facă un film echilibrat, fără furia răzbunării. Nu sunt doar cei buni și cei răi, ci vedem ticăloșie ori alte slăbiciuni umane și în rândul deținuților persecutați, răsar luminițe de profundă umanitate și printre torționari sau simpli gardieni.

Când episcopul unit Ioan Suciu, aflat în aceeași celulă de la Sighet, ajunge la un pas de moarte din cauza subnutriției și a unei boli de stomac, ceilalți episcopi îl roagă pe un gardian să-i aducă suferindului un măr. Altceva nu mai poate mânca. „De mere vă arde vouă acum?” – zice gardianul. Și pleacă. Dar se întoarce mai târziu cu un măr. Episcopii în zeghe privesc vrăjiți la acel măr, schimbați la față de propria poftă, dar și de bucuria că fratele lor de suferință primește în sfârșit fructul salvator. Însă gardianul joacă întâi mărul în palmă, făcându-i pe deținuți să tremure, apoi îl mănâncă în fața lor.

Alt gardian mai bagă capul prin vizetă și îi mai anunță cine a mai venit la închisoare, cine a mai murit, cum se simt alții din celelalte celule.

Un gardian întoarce spatele și se face că nu vede când un preot care spală podelele coridorului îi dă ultima binecuvântare, prin ușă, marelui Iuliu Maniu, aflat pe patul de moarte în celulă. Alt părinte ucis de fii săi, căzuți în primitivism.

Nimic nu e schematic în compoziția personajelor, totul e viu, natural, uman. Însuși Iuliu Hossu, neclintitul apărător la credinței, este surprins într-un tulburător moment de slăbiciune. După doi ani de zile de chinuri – arest, carceră, înfometare, bătăi, umilințe –, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu tot nu semnase adeziunea la Biserica Ortodoxă Română. Presat de la București să obțină această adeziune, și văzând că prelatul nu cedează la tortură, anchetatorul de la închisoarea Sighet îl ia deoparte și, cu argumente raționale, nu cu bâta, aproape plângând, îl roagă omenește să semneze. Hossu refuză din nou, aruncă hârtia. După aceea, în celulă, un alt episcop îl laudă pentru tăria de a fi refuzat. Iar Hossu, speriat de propriile limite, îi răspunde: „Am aruncat-o pentru că mi-a fost frică să n-o semnez acolo, pe loc, și să scap odată!”.

E un moment de mare finețe a observației psihologice. Scena se petrece sus, într-un foișor, deasupra tuturor. Parcă-l vedem pe Isus, speriat de moartea ce vine, rugându-se în grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!” Personajul din film capătă, cu această scenă, mai multă frumusețe, mai multă autenticitate. E un om. Cu atât mai puternic, paradoxal, cu cât e mai vulnerabil. Pentru că își înfrânge propriile slăbiciuni. Și prin asta se ridică deasupra tuturor.

Că Nicolae Mărgineanu este un om credincios se vede în felul cum a abordat subiectul. Vine dintr-o familie transilvăneană, cu tată greco-catolic și mamă ortodoxă. După ce comuniștii au desființat prin decret Biserica Română Unită cu Roma, în 1948, toată familia a trecut la ortodocși. O vreme, purtat de șuvoiul vieții (el însuși este un subiect de roman sau de film), Nicolae Mărgineanu, asemeni atâtor români în perioada comunistă, s-a depărtat de biserică, dar nu total și de credință. După o întâlnire cu fostul mare actor Dragoș Pâslaru, retras la schit și devenit monahul Valerian – ce pierdere pentru filmul românesc! –, s-a reapropiat de biserică și, din câte știu, nu pierde nicio slujbă duminica, alături de soția lui, actrița Maria Ploae (lipsa oricărui epitet alăturat acestui nume îi arată mai bine grandoarea).

În al doilea rând, Nicolae Mărgineanu avea nevoie de deplinătatea experienței artistice (el este cineastul total: regizor, operator, scenarist, producător) ca să poată face un film atât de puternic cu atât de puține mijloace. Din sărăcie, cum se spune. Câțiva actori, trei-patru locuri de filmare, o mașină, „efecte penale” (pentru necunoscători: zeghi, pături, saltele, încălțări, paturi) puse la dispoziție de Penitenciarul Jilava, ceva figurație. Și, cu toate acestea, filmul nu e una dintre acele montări austere care dau senzația că privești o piesă de teatru pe ecran. E viu și e dinamic, bogat în subterfugii regizorale de mare finețe.

De exemplu, nu e deloc întâmplător că regizorul a ales să arate prezentul (perioada închisorii) în alb-negru, binele și răul, iar trecutul în culori. Cum altfel decât colorat, plin de trăire, putea fi momentul când episcopul Iuliu Hossu citea „Rezoluțiunea Unirii” în fața mulțimii adunate pe 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia?

În scenele alb-negru nu există orizont. Nu se vede cerul. Nicio pasăre nu taie ecranul. Chiar și în curtea închisorii, acolo unde epsicopii greco-catolici sunt scoși la muncă ori să se învârtă în cerc prin noroi, camera nu se ridică mai sus de nivelul zidurilor. Forța sugestiei este colosală. Din scaunul tău, unde stai comod și urmărești filmul tot mai înfrigurat, mai revoltat, mai răscolit, simți apăsarea grea a acelei lumi sinistre, un teasc în care se storc suflete.

O scenă statică din celulă, când Iuliu Hossu are febră și în jurul lui sunt adunați ceilalți episcopi închiși, iar el mărturisește că ar fi putut semna renunțarea la biserica lui, capătă un dramatism suplimentar când camera, până atunci fixă, începe să tremure ușor, să palpite ca o inimă. Dintr-o dată, zbuciumul interior al personajului umple tot spațiul. Zidurile se însuflețesc și lasă să treacă dincolo de ele, ca un duh, suferința acelor oameni chinuiți ani de zile pentru a renunța la credința lor. Fără măcar să fi fost judecați și condamnați fie și într-o făcătură de proces. Pur și simplu luați de acasă și ținuți după gratii până la moarte, contrar chiar legilor de atunci.

Sobrietatea mijloacelor vine în perfectă concordanță cu sobrietatea firească a înalților prelați. Chiar și în celulă, prin mișcările lor, prin atitudine, prin cuvinte, ei par că ar fi în altar, îndeplinind un ritual. O singură dată unul se înfurie, o singură dată altul glumește (când e amenințat că va primi 20 de ani de temniță grea, zice: „Dați-mi închisoare pe viață, că așa fac mai puțină”), o singură dată Hossu e bătut. În absența violenței explicite, cu care ne-au obișnuit filmele carcerale (am în cap acum violul homosexual și bătăile crunte din „Cel mai iubit dintre pământeni”), scena când un gardian îl bărbierește pe un episcop cu o lamă tocită devine de o cruzime atroce, insuportabilă. Dar imediat cruzimea e îndulcită de o glumă amară ieșită din răutatea și din prostia unui gardian: „Cum nu taie lama, bă? Adică o sută s-au ras înaintea ta și la ei a tăiat, iar la tine nu mai taie, hai?”

Nicolae Mărgineanu împlinește perfect unitatea de formă și conținut a filmului fiindcă l-a făcut cu imaginația surprinzătoare și cu măiestria deținuților care din puțin miez de pâine, un capăt se sfoară, pastă de dinți și ceva praf de pe podele reușesc să creeze adevărate capodopere. Acolo unde ar fi putut să fie desfășurarea unei recuzite copleșitoare, avem forța expresivă a unei mâini așezate pe creștet, dând binecuvântarea, zgomotul bocancilor pe podea, tremurul vocii, zvâcnirea unei umbre, măreția unei îngenuncheri.

Austeritatea, magistral depășită de regizor, este doar un motiv, nu și cauza esențială a structurii filmului, a narațiunii. Filmul nu reface biografia lui Iuliu Hossu, din care s-ar putea alimenta romane ample, ci narează doar perioada petrecută în temuta închisoare de la Sighet, cu scurte întoarceri în timp, la momentul Unirii din 1918, plus câteva ieșiri laterale în prezent (raportat la momentul povestirii). Nu e nevoie de toată povestea vieții acestui om pentru a crea personajul. Uneori ajunge o replică. Și asta se întâmplă în repetate rânduri. Chiar și atunci când scenaristul Bogdan Adrian Toma adaugă la istorie scene și personaje fictive.

Hossu e interpretat de Radu Botar, un actor mai puțin cunoscut marelui public, de la teatrul din Satu Mare. Cei care se pricep spun că face un rol uriaș. Așa l-am simțit și eu, ca simplu spectator. Când Radu Botar – cu obrajii supți, de om înfometat, descărnat, dar cu privirea dârză – rostește „Credința noastră este viața noastră”, dintr-odată ai personajul. La dimenisunea și la forța lui.

Iuliu Hossu, născut în 1885 într-o veche familie românească de preoți greco-catolici, studiază la Vatican, la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide”, unde e și acum trecut în rândul celor mai străluciți studenți. La 21 de ani devine doctor în filosofie, la 25 de ani e doctor și în teologie. Vorbește româna, maghiara, germana, italiana, franceza, engleza, știe limbile vechilor scripturi: greaca, ebraica, latina.

Întors în țară, urcă toate treptele ierarhice ale Bisericii Române Unite cu Roma, ajungând episcop la 32 de ani. În primul război mondial se înrolează voluntar în corpul preoților militari. Le dă ultima binecuvântare sau îi întărește sufletește pe soldații din toate națiile imperiului, pe frontul din Boemia și Moravia și la cele 300 de spitale militare din Viena. Ani de zile după război, continuă să primească mii de scrisori de la vechii combatanți cărora, cu rugăciune, cu o vorbă bună, le-a adus pace în suflet. Aura sfințeniei o avea de pe atunci.

În 1918 a fost ales, tocmai pentru că era atât de cunoscut și de iubit de către români, să citească Rezoluțiunea Unirii la marea adunare de la Alba Iulia, de 1 Decembrie. Într-una din cele doar 5 fotografii rămase de la Unire (realizate de Samoilă Mîrza, de la care începe narațiunea filmului) apare epsicopul vorbind mulțimii. Apoi a făcut parte din delegația care i-a înmânat regelui Ferdinand Hotărârea de Unire adoptată la Alba Iulia.

Ca episcop, Iuliu Hossu vizitează toate parohiile greco-catolice (peste 1200 de vizite pastorale), construiește sau renovează școli, biserici. Când nu se poate altfel, îi ține în școală pe cei mai promițători, pe cheltuiala lui. Evocările celor care l-au cunoscut ni-l arată ca pe un om coborât din icoane – unde avea să se reîntoarcă după moarte, devenind sfânt al Bisericii Catolice –, înțelept, blând, harnic, vizionar, modest. De pe atunci era literalmente adorat.

În timpul ocupației horthyste refuză să se refugieze și rămâne la Cluj pentru că „datoria păstorului este să fie acolo unde este turma sa”. Fără teamă, îi cere socoteală prim-ministrului Pál Teleki pentru masacrele de la Ip și Trăznea, protestează chiar față de Horthy, atrăgându-și mânia ocupanților (în film este o scenă cu niște tineri maghiari, niște zurbagii, veniți să-l linșeze în palatul episcopal), salvează mulți evrei de la deportare.

În 1948 comuniștii desființează prin decret Biserica Greco-Catolică. Începe o prigoană cruntă împotriva clericilor uniți. Iuliu Hossu îi scria nunțiului papal: „Sper, cu ajutorul Domnului, că vom depăși încercarea cu demnitate. Nimeni nu va putea, cu niciun mijloc, să ne dezbine sau să ne despartă. Vom rămâne, fără îndoială, în unitatea perfectă a credinței […]. Întăriți de harul Domnului, suntem gata pentru sacrificiul suprem”.

Cei șapte episcopi greco-catolici din România, în frunte cu Iuliu Hossu, refuză să treacă la Biserica Ortodoxă chiar și atunci când li se promit funcții importante, recompense irezistibile. Sunt toți ridicați și întemnițați fără proces. Valeriu Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu și Vasile Aftenie mor în închisoare. Ioan Bălan și Iuliu Hossu mor în domiciliu forțat. Toți ar fi putut scăpa cu o singură semnătură. Toți au ales mai bine să moară.

Hossu a fost plasat în domiciliu forțat, fără o sentință judecătorească, la Mânăstirea Căldărușani. Înconjurat de securiști și de călugări turnători, care aveau indicații să îi facă zile fripte, Iuliu Hossu își duce martiriul până în 1970. Vertical, fără o clipă de renunțare. O singură dată s-a încovoiat: când a fost pus în sicriu. Era un bărbat înalt, 1,86. A rămas impunător chiar și după ce anii de detenție și bolile l-au măcinat, parcă refuza să se lase tras spre pământ când drumul lui era spre cer. Sicriul comandat la repezeală era prea mic pentru el.

În 1969, Papa Paul VI l-a ridicat în secret la rangul de cardinal. Primul cardinal român. Cardinalul.

Am avut onoarea, ca popor, să răsară dintre noi un asemenea om excepțional, Iuliu Hossu, și am avut și mizerabila misiune de face din el un sfânt. Că nu Stalin a venit să-l bată în închisoare, ci românașii noștri l-au bătut. Nu KGB-iștii îl păzeau, ci securiștii noștri. Și nu pravoslavnicii stepei îl turnau la Securitate, ci călugării noștri de la Căldărușani, unde Hossu a fost ținut închis până la sfârșitul vieții. Închis la propriu, încuiat cu cheia în cameră, așa cum arată documentele din arhiva Securității. Călugării îl turnau, în frunte cu starețul Gherasim Cristea, turnător cu numele Valentin Ionescu. Și nu patriarhul rus venea la Hossu (când era închis în vila patriarhală de la Dragoslavele) să-i propună tronul de mitropolit al Moldovei dacă trece la ortodoxie, ci însuși patriarhul român Iustinian, secondat de vicarul său Teoctist Arăpașu, viitor patriarh.

22 de ani s-au chinuit comuniștii să-l determine pe Iuliu Hossu să se dezică de Biserica Română Unită și de Papă, dar el nu a cedat, cerând mereu repunerea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice, zicând mereu: „Credința mea va muri odată cu mine”. Cu mult înaintea lui, alt credincios român a spus la fel și nu a dat un pas înapoi nici măcar când capetele propriilor copii au fost tăiate sub ochii săi. Se numea Constantin Brâncoveanu și era domnitor al Țării Românești. Azi e sfânt. Dar pe el l-au martirizat turcii, nu românii.

Torționarii sfinților noștri din închisori – te face filmul să te gândești la asta – nu citiseră despre Brâncoveanu, erau adesea niște troglodiți culeși de prin șoproane sau vag alfabetizați cu frustrări adânci, inși betegi moral, care se bucurau să-i vadă pe academicieni, la Sighet, cărând hârdaie cu rahat. Nu aveau nimic sfânt. Și când nu ai nimic sfânt, nu recunoști sfințenia nici când ai sfântul în față. Îl bați ca pe un neom.

La asta te face filmul să te gândești, dincolo de calitățile lui artistice. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva? Ctitorii Unirii, părinții fondatori ai României Mari au sfârșit în închisori. Bătuți, umiliți, exterminați. Oare cum ar fi arătat Washington, Jefferson, Franklin, Adams etc. într-un Alcatraz al vremii lor? N-ar fi fost posibil! Ce avem noi rău în sângele nostru?

S-a întâmplat asta în țara noastră, în timpul vieții noastre. Suntem complici, în timp, la cea mai odioasă decădere a poporului român. Pentru toate crimele de atunci, pentru zeci de mii de morți, pentru sute de mii de destine sugrumate, chinuite, am condamnat la închisoare, după Revoluție, doi boșorogi cu câte un picior în groapă. Celorlalți le-am plătit pensii grase, am pactizat cu criminalii.

E 1 Decembrie, ziua României. Am văzut „Cardinalul” și sunt trist.

Iartă-ne, fericitule Iuliu Hossu!

La mulți ani, nefericită Românie!

(București, 1 Decembrie 2019, publicat în PressOne)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!