„Luceafărul“ printre harbuji

Tătuța era grădinar la CAP. Fusese cârciumar toată viața, iar la pensie se îngrijea de grădina ceapeului. Bulgărie i se zicea la noi. Stătea toata vara acolo, departe de sat, într-o colibă imensă făcută din baloți de paie. Mămuța mă trimitea cu mâncare la el și uneori uitam să mă mai întorc acasă. Îmi plăcea traiul de la colibă. Toată ziua stăteam cu coada în baltă, la pește și la scăldat, călăream mânzul, colindam fără nicio grijă Hârtopul, mâncam harbuji până-mi crăpa burta. Când mă plicitiseam la bulgărie, mă mutam puțin mai încolo, la stâna lui moș Ion, fratele mai mic al lui tătuța, și numai după ce mi se acrea și acolo de ciobănie și de cerul de deasupra mă întorceam acasă.

Într-o seară tătuța a făcut un borș de pește în ceaunul din fața colibei și o mămăligă vârtoasă. Eu prinsesem peștele, de dimineață. Un crap cât mine de mare. L-am dibuit în păpuriș, i-am băgat mâinile în urechi și am ieșit cu el în brațe! Pentru asemenea momente merita să lipsesc cu zilele de-acasă și să iau bătaie cu un braț de nuiele.

După ce am mâncat, tătuța a scos o sticlă de rachiu. Dacă se întâmpla să rămână fără mâncare, rachiul nu-i lipsea niciodată, parcă izvora de pe undeva. Stătea pe o buturugă, bea rachiu și fuma țigări „Mărășești“. Eu, lângă dânsul, scobeam cu lingura într-un harbuz. Felinarul agățat în costoroaba colibei arunca peste noi o pânză de lumină roșcată, subțire. Greierii cântau, dinspre iaz se auzea ‒ pleosc! fleoap! ‒ bătaia peștilor. Curând cerul s-a umplut de stele. M-am întins pe spate, pe o șubă, și mă uitam la cer.

‒ Tătuță, de ce răsar stelele?

‒ Scociorăște Dumnezeu în jar.

‒ Dar de ce face El focul?

‒ Ca să înfierbânte Soarele pentru mâine.

Eram bucuros că aveam un tătuță așa de deștept, pe toate le știa. El citea ziare și cărți. Când rămâneam la dânsul, acasă, își punea ochelarii și îmi citea din Biblie și din cărți de aventuri. Avea câteva pe geam și încă vreo două într-o valiză de lemn, soldățească. Citea frumos, ca un popă.

Avea patru clase. I-au fost de ajuns să fie cârciumar toată viața și să nu iasă cu lipsă. Îi zicea mămuței: „Marie, n-ai cum să greșești la gestiune. Dacă te încurci la artimetică, toarnă apă!“.

Luna stătea călare pe coama cerului, cu un picior de lumină pe colibă și cu unul în baltă.

‒ Tătuță, e adevărat că au fost niște oameni pe Lună?

‒ Așa zic ei, dar nu e adevărat. E greu să ajungi până la Albești, d-apăi pe Lună! Minciuni!

‒ De ce nu pică stelele pe pământ?

‒ Ca să fie cerul frumos. Acolo e locul lor.

‒ Dar de ce sunt toate la fel?

‒ Nu sunt la fel. Sunt departe, departe, și ni se pare nouă că sunt la fel. Când vezi niște oameni la depărtare, ce, știi care-i unul și care-i altul? Parcă-s toți de-un tipar. Fiecare stea e făcută de Dumnezeu în felul ei și cu numele ei.

‒ Matale știi toate numele de stele, nu?

‒ Nimeni nu le știe pe toate. Sunt prea multe.

‒ Cât de multe? Un miliard de catralioane de catralioane?

‒ Câți oameni sunt pe Pământ, atâtea stele sunt pe cer. Când moare un om, cade o stea. Când se naște unul, apare altă stea.

‒ Și steaua care a apărut când m-am născut eu unde e? Mi-o arăți?

Și-a rotit capul pe cer o dată, de două ori, apoi a arătat cu mâna în sus către o stea sau către toate.

‒ Uite, aceea e steaua ta, de lângă Lună, în partea dinspre iaz.

Am fixat o stea cu ochii cam pe acolo unde arăta tătuța.

‒ Dar de ce e așa de mică?

‒ Că și tu ești mic. Dar o să crească și ea. O să ajungă cât Luceafărul.

‒ Care e Luceafărul?

‒ Uite, vezi steaua aceea mare? Aceea-i.

− Dar ce înseamnă Luceafăr?

− Se cheamă Luceafăr pentru că luce și străluce mai tare decât altele.

‒ A cui este steaua Luceafăr?

Tătuța a mai tras un gât de rachiu, două fumuri de țigară.

‒ Ei, e o poveste lungă…

Și mi-a spus povestea Luceafărului.

Începea ca toate poveștile, cu „A fost odată…“ și continua frumos, ca o poezie:

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești.
O preafrumoasă fată…

Pe urmă poezia se termina și tătuța îmi spunea povestea mai departe cu vorbele lui, cum știa el să spună. Glasul îi răsuna cald și frumos în corul sălbatic al Hârtopului. Am aflat atunci despre steaua cu numele Luceafăr care se uita la o fată de pe Pământ, și fata se uita la Luceafăr, cum mă uitam eu la steaua mea, mică și umedă ca un bănuț în fântână, și atunci s-au amorezat unul de altul. Pe fata de împărat o chema Cătălina ‒ ca pe Cătălina de la noi din sat. Și Luceafărul o îndrăgea așa de tare pe fată, că a vrut să se însoare cu ea. Dar nu putea, fiindcă el era stea și fata era fată…

− Dacă mai era! – a zis tătuța cu un tîlc pe care nu l-am prins atunci.

Luceafărul nu murea niciodată, și fata murea când îi venea rândul. Atunci Luceafărul s-a dus la tatăl lui, adică la Dumnezeu, și i-a zis că nu vrea să mai aibă viață fără sfârșit, vrea să fie un om ca toți oamenii ca să se iubească cu Cătălina lui. Aici bunicul a început iar cu poezie:

Porni Luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Din loc în loc, povestea continua cu poezie. Ce frumoase erau bucățile de poezie spuse de tătuța! Ca niște cântece. Am simțit cum, în răcoarea nopții, inima se înfierbântă și mă umple cu un sânge clocotit. Mă rugam în gând la Dumnezeu să-l lase pe Luceafăr să devină om. Și am plâns la sfârșit când el n-a mai venit pe Pământ și nu s-a mai iubit cu Cătălina, care s-a dus cu altul, un viclean copil de casă.

Când tătuța a tăcut, a tăcut tot pământul. Și greierii, și iazul, și iarba uscată.

‒ Iac-așa cu Luceafărul, a oftat tătuța după minute lungi de tăcere. Și un Luceafăr mic și strălucitor s-a aprins în mâinile lui și i-a luminat fața când a tras din țigară.

‒ Dar Cătălina de ce nu s-a dus cu Luceafărul? Că era mai frumos și mai deștept decât Cătălin.

Iar a fumat, iar a tăcut. Apoi:

‒ Nu se putea. Luceafărul, băiete, e ca Domnul nostru Isus Hristos. E făcut tot de Dumnezeu. Pe Isus l-a lăsat să se facă om și știi ce-a pătimit. Așa că nu l-a mai lăsat și pe Luceafăr să se chinuie printre oameni.

‒ Dar el voia să fie om! O iubea tare pe Cătălina!

‒ Da, dar Cătălina nu merita dragostea unui Dumnezeu. Luceafărul era cu ale lui, în cer, Cătălina era cu problemele ei pe Pământ. Nu se puteau înțelege.

‒ De ce?

‒ Pentru că… pentru că Cătălina era proastă! ‒ a izbucnit tătuța, parcă și el nemulțumit de deznodământ.

Tătuța știa multe poezii de la școală și mi le spunea pe înțelesul meu. Dar dintre toate, povestea Luceafărului mi-a plăcut cel mai mult. Astăzi știu pe de rost doar câteva strofe din poezia lui Eminescu, cred că exact acelea pe care le-am auzit atunci de la bunicul. S-au impregnat în memorie cu tot cu seara aceea de poveste, când am zburat cu Luceafărul până la Tatăl Lui, umplând cerul cu aripile noastre.

Întors în sat, a doua zi, încă îmi mai răsunau în cap versurile auzite de la tătuța. „Cobori în jos, Luceafăr blând…“. Mă închipuiam Luceafăr, slobod în ceruri, umblam numai cu ochii pe sus. Pe uliță, am dat nas în nas cu Cătălina, vecina mea. M-a chemat să ne jucăm în salcâmi. Mai fusesem la ea și tare mi-a mai plăcut, fiindcă ea voia să ne jucăm mai mult de-a mama și de-a tata. Și de asta îmi era tare dragă. Însă atunci n-am vrut să mă duc. M-am dat un pas în spate și am șoptit cu glas sugrumat:

‒ Cătălina…

‒ Ce-i?

‒ Fa, ești o proastă!

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!