Am făcut o salată. Nimic deosebit. Ia niște prostii de pe vrej, acolo, de vară, plus o lămâie tăiată cubulețe, puțin suc de rodii, măsline verzi, fără sâmburi, și peste toate am presărat ierburi de Provence, puțin busuioc, am turnat ulei de măsline și oțet balsamic, alb. Neapărat alb. Mult, ca țăranul. O salată moldo-mediteraneeană din care mai lipsea doar mărarul. Salata asta fără mărar verde, să știți de la mine, e ca Șoșoacă fără telefon.
Un mâncător de carne e pretențios la salate. Dacă tot mănâncă rar, măcar să fie ceva bun.
Cele mai bune salate le-am mâncat la Radu Părpăuță. Eu eram tânăr reporter la revista TIMPUL, din Iași, el era șeful meu, situație care ne ducea deseori în stare de ebrietate, pentru că obișnuiam să dezbatem aprins diverse subiecte literare până când Iașul, obosit, somnoros, ne închidea cârciumile în nas. Atunci, fiindcă eu stăteam la socri, în Cozia, iar ultimul autobuz era plecat de mult, Radu mă lua, ca bun șef și prieten, să dorm la el, în Tomești, o localitate lipită de Iași. Autobuzele locale circulau până târziu pe ruta aia. Uneori, beți fiind, deci fără simțul măsurii, mai luam și câte un taxi. Pe atunci era o mare extravaganță să fii redactor la o revistă de cultură și să mergi cu taxiul. Acum e o mare extravaganță să fii redactor la o revistă de cultură.
La fel de extravagant era să mănânci la cârciumă. Noi, atleți ai modestiei, doar beam. Era să spun că ne limitam la băutură, dar exprimarea ar fi căpătat un sens în afara realității: nu ne limitam.
Ajungeam cum-necum la Radu, mai pe jos, mai cu teleguța, doar chercheliți sau mangă, dar întotdeauna rupți de foame. Ca să nu trezim toată casa aprinzând lumini în bucătărie și cotrobăind prin blide, care în asemenea situații întotdeauna cad pe jos, știți bine, fac zgomot, Radu aducea din grădină un lighean de legumeturi, nu știu cum dibuite pe întuneric, și, tacticos, se apuca de tocat la ele. N-avea o tehnică anume la tăiat, nici vreo rețetă fandosită, cum am eu acum, ci lăsa roșiile, castraveții, ardeii, ceapa și mărarul să se adune grămadă, într-o frumoasă prietenie vegetală, întărită cu ulei și cu oțet din cele mai comune, folosite de toate gospodinele de pe la țară.
O fi fost foamea noastră, o fi fost ora 3, când simțurile se ascut pe muchia lunii, o fi fost de la cântecul greierilor, o fi fost toată lumina verii adunată în legumele alea culese pe bâjbâite, mai ales în roșii, acele roșii de legendă pe care le tot pomenim noi, cei ce le-am apucat, și care nu se mai găsesc nicăieri, nu știu ce era, dar când ne apucam de mâncat salată cu pâine, văleleu, cărăbăneam la gură cu furie stahnovistă, rădeam și smalțul de pe lighean. Mâncam ca niște căpcăuni înfometați, dacă ar exista căpcăcuni vegetarieni. La sfârșit, după ce ne băteam cap în cap deasupra ligheanului, fără pic de grijă pentru maniere, împărțeam frățește zeama, o beam ca pe leac direct din lighean, cu frunțile îngropate în răcoarea aromată a vasului. Nu există greață să nu fie tăiată și nici foame să nu fie ostoită de o salată făcută cum trebuie.
Nu știu cum îi ieșeau lui Radu salatele alea. Le făcea chiar el, în fața mea, nu le traducea. Stăteam cu ochii pe dânsul, mi-era clar, atât cât se putea de clar după o beție, că nu punea vreun ingredient secret, nu făcea vreun descântec. Pur și simplu am început să cred că e o regulă naturală, aceea că omul face salată cum scrie. Iar unui mare povestitor, cum este Radu Părpăuță, nu-i puteau ieși decât niște salate de poveste. De aceea, când citeam cartea vreunui amic și nu eram prea convins de valoarea ei, mă dădeam pe lângă autor, fără ca el să știe ce urmăresc, și la momentul potrivit îi spuneam: „Ia fă și tu o salată, să te văd!” O nouă critică literară, bazată pe salate, e urgent necesară. Ar face puțină ordine în acest mare ghiveci care e acum literatura noastră.
Odată cu acele salate nocturne, irepetabile, s-a dus și tinerețea noastră. Nimic nu mai e la fel. Nici greierii nu mai cântă ca atunci. Și noi bem mai puțin sau deloc.
Tot în acea perioadă mai rămâneam și pe la Dorin Aștefănoaie, tipograf, prieten comun, al meu și al lui Radu Părpăuță. Stătea într-o garsonieră din Bularga – sărăcăcioasă, dar primitoare, după inima omului –, unde era destul loc să depozităm temporar sticlele de bere după ce le goleam.
La Dorin, fiindcă stătea la bloc și n-avea grădină precum Radu, veneam cu sacoșele pline de acasă, de la Cozia, unde îmi puneam singur niște straturi de legume, aliniate cu sfoara, de mai mare dragul, munceam la ele de-mi rămâneau găuri în palme. Ce borșuri epocale trăgeam în garsoniera aia! O zi le mâncam, o săptămână le povesteam. Se opreau tramvaiele din Bularga, nu alta, să tragă oamenii pe nas mirosul ăla bun, își rădea Dorin mustața ca să poată leorpăi nestingherit. Dar când făceam o salată, încercând să-l imit pas cu pas pe Radu, nu-mi ieșea la fel. Dorin gusta o dată, de două ori, împingea castronul într-o parte și zicea: „Niște rachiu de ăla de pere n-ai adus?”
N-aș putea spune că de atunci am învățat să fac mai bine salată, pur si simplu am devenit mai bun cu timpul, prin exercițiu, deși salatele n-au fost printre preocupările mele culinare, fiind axat mai mult, aproape sinucigaș, pe carne. Și, fără îndoială, nu că m-aș lăuda, chiar scriu mai bine decât în anii ’90, la nivel cu salatele din acest frumos moment al vieții, de maturitate. Cine m-a pus să mănânc mai mult carne?
***
O frumoasă adăugire azi, 20 ianuarie 2022:
Cartea a apărut și poate fi găsită AICI.
1 comments
Va salut cu respect. Sotia domnului Parpauta a fost profesoara mea in gimnaziu.