Odată a trebuit să rămân o noapte în Târgu Frumos, în drum spre Iași.
Eram cu Lari Dobrică, șoferul. Avea permis de ani de zile, conducea zilnic, dar nu știu cum abia atunci ajungea prima oară în nordul Moldovei.
– Lari, nu ziceai că nevastă-ta e din județul Iași? Cum ai cunoscut-o, dacă n-ai călcat pe aici??
– A venit ea în București. Ca tine.
– Dacă vrei, mai adaug eu o zi la delegație și trecem și pe la socrii tăi. Le duci niște ziare.
– Nu merg, că nu-mi dau nimic ăia. La ce să mă duc?
Lari era zgârcit. Făcea orice ca să economisească fie și un leu din avansul primit de la redacție.
La Șomcuta Mare, în Maramureș, a dormit într-o debara, cea mai ieftină soluție, și a fost grozav de mulțumit că a rămas cu diferența până la prețul unei camere.
Eram la pensiunea Fantezia. O cameră costa 90 de lei. El a întrebat dacă nu există una ceva mai ieftină.
– Avem, a zis recepționera, dar nu e încălzită. V-o las la 60 de lei.
– Și mai ieftină de atât nu aveți?
– Ba da, la 40 de lei.
– Și ce n-are de banii ăștia?
– N-are baie. Trebuie să coborâți la toaleta de la parter.
– Nu-i nimic, pot să mă abțin până dimineață. Dar poate aveți și mai ieftină? a licitat Lari în jos.
– Avem o cămăruță de serviciu, unde ținem noi niște lucruri. Diverse. Fără baie, fără pat. Doar un șezlong de pânză. Zece lei.
– Asta e!
– Dar e la ultimul etaj, iar toaleta, v-am spus, e tocmai la parter.
– Dacă îmi dați factură pentru o cameră normală și îmi treceți și mâncarea în factură, e ok.
Se putea. Au bătut palma la acest nivel al confortului, deși Lari ar fi dormit și într-o cameră fără pereți, numai să plătească mai puțin. Însă nici chiar în turismul românesc nu se putea coborî atât de jos cu standardele, până unde era Lari satisfăcut de preț.
Ei bine, acest fiu fără acte al Austerității, adevăratul ei fiu, s-a chircit ca un arici când am intrat în hotelul din Târgu Frumos. Pereții – coșcoviți; mobilierul era ținut în țâțâni doar de presiunea atmosferică, salteaua te privea prin zeci de ochi decupați în cearșaf, păturile zgâriau ca șmirghelul, din cercevele se scurgea făină de lemn.
Eu am nimerit – ce frumoasă coincidență, aducătoare de nostalgii! – exact în aceeași cameră în care dormisem și în vara lui ’89. Atunci, în ultima vară cu Ceaușescu, cenaclul nostru literar din Botoșani fusese invitat să le citească niște poezii studenților din Iași, că aveau de toate și numai poezie le mai trebuia. La întoarcere, drept răsplată, activiștii de la cultură ne-au cazat o noapte în micul hotel din buricul Târgului Frumos. Numai noi în tot hotelul. Ne-am destrăbălat, a fost mișto.
Ajungând iar în acel hotel, și chiar în același pat, n-am putut să nu remarc vigurosul conservatorism al moldovenilor mei, care nu schimbă nimic, nici măcar cearșafurile. Mobilierul era același, însă cu încă vreo douăzeci de ani încrustați în furnir. N-ar fi fost nicio surpriză să-l văd pe însuși Ștefan cel Mare ieșind din șifonier și holbându-se la bec. Da, era și bec în cameră.
Eram doar eu și Lari în tot hotelul. Domnul Agavriloaie, administratorul, ne-a zis că bucătăria e închisă, dar să nu ne temem cumva că ospitalitatea moldovenească își va întoarce fața de la noi. Ne-a lăsat să-l așteptăm în birou și s-a dus să ne aducă mâncare.
Nici n-am apucat să ne băgăm puțin nasul prin hârtii, ca ziariștii, că el a și apărut. Credeam că ne va aduce conserve, salam, ceva de mâncat pe un colț de birou, dar el a venit cu un ditamai castronul de sarmale bine camuflat într-un halou de abur. Găluște moldovenești, adevărate, aurii, parcă înotau boboci de-o zi în farfurie.
Mâncăm, mulțumim frumos, urcăm în cameră și ne băgăm urgent în pat. Eram obosiți, iar a doua zi aveam de bântuit prin tot județul. Trebuia să ne odihnim.
Numai ce ațipim și auzim deodată:
– Să trăiască socrul mareeee! Hopaaa! – și încep podelele să tremure și tapetul de pe pereți să facă valuri.
Jos, în restaurant, era o nuntă. De aia am mâncat în biroul administratorului. A vorbit întruna cât am prăpădit noi găluștele, despre toate, însă de nuntă n-a zis nimic. Muzicanții avuseseră o problemă cu amplificarea, de aia n-am auzit tămbălăul încă de la sosire. O rezolvaseră, că și la Târgu Frumos sunt ingineri de sunet, și acum voiau să recupereze.
Nu puteam dormi. Hotelul era făcut de comuniști în așa fel încât să se transmită prin pereți toate zgomotele. Dacă vorbea un client prin somn, să știe securiștii ce pune la cale, ce secrete ascunde în subconștient.
Ne-am dus la administrator și, cu tot calmul de care eram în stare, având în vedere că ne-a omenit, fusese atât de amabil cu noi, l-am întrebat ce s-ar putea face să dormim oleacă, dacă tot plăteam hotelul.
– Pur și simplu nu am nicio idee! s-a arătat omul învins de situație. Îmi pare rău, dar noi din nunțile astea trăim. Lumea e săracă pe aici, domnilor ziariști, nu vine nimeni nici la hotel, nici la restaurant. De unde turiști în Târgu Frumos? Poate dumneavoastră, așa, în trecere, sau alții ca dumneavoastră, dacă fac pană pe-aici, în drum spre Iași. Așa că închiriem spațiile pentru nunți, cumetrii, discoteci, ca să mai scoatem și noi un ban.
– Dați-ne o cameră în aripa cealaltă, că poate nu se aude așa tare.
– Eu vă dau, dar dincolo e discotecă, iar tineretul ăsta dă muzica și mai tare – zice dumnealui. Vai, ce rău îmi pare… e așa o situație…
Ne-am întors în cameră. Ce să dormi? Băteau ăia toba, la nuntă, ca pe cânepă. Cum mă întindeam în pat, perna țuști! sărea de sub cap. Îmi clănțăneau și dinții în ritm de hore, sârbe și bătute.
Ce era să facem? Oricum nu puteam dormi. Îi zic lui Lari:
– Hai, bucureșteanule, să-ți arăt specificul moldovenesc.
Și am coborât la nuntă. Ne-am băgat printre nuntași, zâmbind frumos, și am fost primiți cu multă bucurie, așa cum numai la moldoveni ești primit – când au ce-ți pune pe masă. Ne-am pupat cu toate doamnele și domnișoarele. Ne-au pus la o masă alături de câțiva nuntași și ne-au îndopat cu bunătăți.
Ce brânză! Ce măsline! Ce borș! Dar ce sarmale! Domnul Agavriloaie de la nuntă le luase, de ne-a ospătat ca la mama lui acasă.
Bucureșteanul Lari, la primul lui drum în Moldova, nu mai putea de bucurie că era atâta mâncare gratis și se mira întruna de obiceiurile locului, de ospitalitatea moldovenească. Auzise el ceva de la nevastă-sa, dar nu credea.
– Chiar așa primitori sunteți voi pe aici?
– Păi nu se vede?
Nu vedea. Mânca la repezeală, parcă se temea să nu se schimbe obiceiurile. Cu ochii închiși de plăcere mânca.
Oamenii socrului mare credeau că suntem de-ai socrului mic, ai socrului mic credeau că om fi din partea mirelui… Nu-și băteau capul. Dacă erai la nuntă, erai de-al cuiva. Nu te căuta nimeni la buletin. Tare primitori moldovenii mei! Buni oameni! Nici nu s-au supărat când a ieșit la iveală că nu eram nici din partea mirelui, nici din partea miresei, ci din părțile Bucureștiului… și eram și noi pe-acolo-șa… Ne ghiftuiserăm deja, ce puteau să ne mai ia înapoi? Și a mai intervenit și domnul Agavriloaie, care le-a spus că poate vom scrie un reportaj despre obiceiurile de nuntă din Târgu Frumos.
– Să vă fie de bine! a zis socrul mare, roșu la față de la vin și de la joc. Suntem mândri că avem niște ziariști printre noi la acest fericit eveniment!
Scotea din el numai fraze din alea scorțoase, cum încep să vorbească oamenii simpli când sunt filmați de reporteri. Vorbea la microfon, se adresa nuntașilor și locatarilor din blocurile vecine.
Sătui, pupați, îmbrățișați, am părăsit cinstita adunare, care se cinstea cam mult, și ne-am plimbat până hăt în noapte prin micul târg moldovenesc cu nume atât de frumos. I-am arătat lui Lari poșta, drumul spre Iași, silozul, primăria, bancomatul – ce altceva aș fi putut să-i arăt? Și mireasa.
Da, mireasa.
Fusese furată pe la o bucată de noapte, după obicei, și stătea acum după un gard viu, păzită de două doamne. Aștepta să fie recuperată și răscumpărată, cum se face la nunți.
Eu și Lari stăteam într-un culcuș de întuneric, nevăzuți, cu ochii la mireasă, vrăjiți de frumusețea rochiei sale și de viteza cu care termina o țigară.
Și atunci, în bătaia becului de pe stâlp, numai ce-am văzut cum însoțitoarele îi ridică miresei poalele în cap și îi țin rochia ridicată în aer ca pe un clopot întors. Mireasa și-a dat chiloții jos, s-a lăsat ușor pe vine și a plasat în peisaj un pârâiaș înspumat, pe care l-a poluat imediat cu chiștocul.
Lari – șofer, na! – a făcut niște ochi ca farurile. Și-a întins gâtul să vadă mai bine și, mărturisesc, n-am văzut în viața mea gât de om să se întindă atât, nici nu știam că se poate. Practic, vertebrele se distanțaseră, nici nu mai știau una de alta. Cu ochii holbați, bătând mărunt din buze, Lari semăna cu extraterestrul ăla al lui Spielberg, ajuns din întâmplare cu bicicleta lui stelară de la Hollywood la Târgu Frumos.
– Ăsta e alt obicei străvechi de pe la noi, i-am zis lui Lari.
– Ești nebun? Ce înseamnă asta?
– E un obicei local, prietene. De fapt, se regăsește în toată zona de nord. Mireasa, înainte de a se retrage cu mirele în camera lor, știi, noaptea nunții, chestii, este dusă în natură să-și facă pentru ultima oară nevoile înainte de a deveni femeie. E un ritual de curățire, de înnoire. Tânăra se leapădă de tot ce era înainte și se pregătește astfel să devină femeie, nevastă. E punctul simbolic de intrare în noua ei viață. Chiștocul n-are nicio semnificație, e o impuritate, o alterație în principiul etnografic.
– Mișto obicei!
Ca să nuanțez mai bine momentul, i-am cântat pe o melodie improvizată câteva versuri dintr-un, cică, vechi cântec lăutăresc. Asta i-am zis lui. De fapt, versurile le reținusem din Groapa lui Eugen Barbu:
Când mă mai uitai o dată,
Mamă, mamă, ce mai fată!
Că de la buric în jos
Se văzu Târgu Frumos.
Și-n mijlocul târgului,
Limba cocostârcului.
– Vezi, am încheiat eu, totul e armonizat. Cântecul ăsta e de aici, din locurile astea. I se cântă mirelui în timp ce mireasa se curăță în natură.
– Păi de ce musai în natură? N-are veceu aproape?
– E vorba de legătura omului cu natura, fraiere! Tu ai crescut la bloc, ai asfalt sub unghii, ce știi tu? Aici s-au păstrat tradițiile.
S-a uitat lung la mine cu un ochi, iar cu celălalt și mai lung la mireasa care-și topea zăpada rochiei în întuneric, tot mai departe.
– Am văzut tot! striga Lari, trezit din amorțeală. Și limba cocostârcului! Ce ziceai, moldovene, că nu au turiștii ce vedea în Târgu Frumos!
– Cum nu? Sunt atâtea tradiții și obiceiuri locale minunate! Doar cu cazarea ar fi o problemă.
Am plecat din Târgu Frumos pe la patru dimineața, nedormiți, spre Iași. Încercam din răsputeri să-l fac pe Lari să fie atent la drum. Conducea imprudent. Părea că a rămas cu mintea la frumoasele obiceiuri de nuntă din părțile locului, parcă nu mai văzuse mirese.
