Îți amintești, Dorel Andrieș, cârciuma aia,
Pufoaica Ruptă i se spunea în oraș,
unde noi beam otrava numită Trocadero, un fel de lichior
făcut din cremă de ghete și sodă caustică?
Așa gust avea și așa ne lăsa după o beție:
negri și arși, descompuși, numai cu suflarea tinereții în noi.
Fugeam de la ore, prietene, și ne făceam pulbere.
Turnam băutură în noi ca să se ridice deasupra, ca uleiul,
toate visele noastre de poeți în devenire.
Eram îndrăgostiți de Nichita Stănescu.
Știam totul despre el. Era zeul nostru, lui ne închinam.
Scriam ca el, îl imitam fără rușine, ba chiar cu entuziasm.
Odată mi-ai citit o poezie de-a lui și ni s-a părut așa de frumoasă
că ne-am pus amândoi în genunchi, față în față,
frunte lipită de frunte, și am plâns de emoție
recitind-o pe rând, iar și iar, chiar acolo, în centru.
Și la băut tot cu Nichita voiam să semănăm,
de aceea turnam porcăriile alea în noi,
ca să ne facem ficații flenduri
și să murim pe la 50 de ani, sublim,
cu cartea în mâini și cu sticla la picior.
Geniali și trimbulinzi voiam să fim.
Și poate chiar eram.
Îți amintești, prietene? Cum beam noi și citeam poezii,
într-o zi, la masa noastră a venit și Dănuș Luca,
zis Malacul, care habar n-avea de poezie, nu trăia
nimic din delirul nostru liric, de fanatici.
A stat Dănuș două ore și s-a uitat la noi cum vorbeam
cu înflăcărare despre poetul frumos ca umbra unei idei.
Ar fi vrut să spună și el ceva, căci fiorul intrase cumva și într-însul
cum intră sunetul în toaca de lemn, care altminteri
n-ar avea nimic de spus așa, ca lemn pur și simplu.
Voia, dar nu era în stare. El și poezia se refuzau reciproc.
Și atunci, la capătul celor două ore de rușinată ascultare,
neștiind vreun vers sau vreo întâmplare din viața poetului,
Dănuș al nostru s-a ridicat și a strigat tare,
de s-au întors toți bețivii de la Pufoiaca spre noi,
cu buzele umede, cu paharele tremurându-le în mâinile
lustruite de mângâierea zilnică a sticlei, a zis:
‒ Băi, ce pușca mea tot vorbiți atâta de Nichita Stănescu,
doar gura e de voi și nu faceți nimic,
nimic nu faceți pentru marele poet!
Uite, a strigat Dănuș ridicându-se de la masa de tablă,
eu îmi rup cămașa pentru el, căcănarilor!
Și și-a rupt cămașa cea albă, au sărit nasturii, unul direct
la mine-n pahar, altul pe masă, ceilalți pe jos, prin Pufoaica.
A rămas la bustul gol, frumos ca un efeb, căci Dănuș
făcea karate. Se ungea cu cremă pe corp și cu ulei pe păr,
și-l dădea pe spate, ca Eminescu. Era
cel mai frumos dintre noi, avea și gagici.
‒ Bravo, bravo, ai strigat tu ‒ ți-amintești? ‒
asta-nseamnă să-l iubești cu adevărat pe Nichita!
La care Dănuș, încurajat de aprecierea ta sinceră,
s-a bătut cu pumnii în piept ca Tarzan după o luptă
și a strigat tare, să-l audă toți bețivii ăia inculți,
iar vocea lui s-a dus și mai departe, până la cer:
‒ Să-mi bag piciorul dacă nu fac acum 50 de flotări pentru poet!
S-a încordat ca un arc și, ca să-și facă curaj,
și-a tras întâi vreo 20 de cărți în cap cu „Albumul memorial“
cărțoiul ăla de peste 400 de pagini despre Nichita,
apărut la Viața Românească după moartea lui,
pe care noi îl citeam și plângeam, căci ne intra ca alcoolul în creieri
și totul devenea foarte albastru și trist pentru noi,
atât de albastru și de trist, încât țâșneau
poeme albastre și triste din noi, parc-ar fi fost
scrise de Nichita Stănescu ‒ în viață fiind și beat mangă.
Apoi Dănuș s-a aruncat la pământ și a băgat
50 de flotări, frate, fără oprire, pe număratelea,
de-au rămas sugativele cu gura căscată, le curgeau
balele în pahare. Și nimeni, nimeni n-a îndrăznit să rupă
cu vreo șoaptă momentul solemn când Dănuș
s-a ridicat gâfâind, cu sângele ieșindu-i
prin pori de atâta efort, de la flotările alea.
Mi-a băut paharul din față, cu nasture cu tot, și pentru
că nu era destul ce făcuse pentru poet, și-a mai tras
vreo zece cărțoaie în cap, trosc! trosc!, și după aceea
a izbucnit Dănuș al nostru în plâns. Mai mai ții minte?
Plângea de-i clocoteau pătrățelele de pe abdomen și pectoralii
lucrați la karate, clandestin, într-un garaj de pe la Păcii.
Plângând a plecat, în pielea goală, cu palmele și cu pieptul
murdare de la seria aia criminală de flotări.
S-a oprit în poarta acelei terase infecte și printre
lacrimi cât a putut de tare a strigat: Nichita
Stănescu e mare poet, mânca-v-aș! Băgați
flotări, dacă îl respectați cât de cât! Măcar una!
Și nimeni, prietene, nimeni dintre acei
drojdieri ce veacul și-l făceau îmbătându-se criță
n-a băgat o flotare pentru poet, măcar pentru faptul
că fusese și el un bețiv ca și dânșii.
Numai că în loc de ficat îl durea
până la țipăt un cal măiastru.
10 februarie 2017, București. Prozoezie.
