
Cerșetorul umbla, ca cerșetorii, în zdrențe; mânca din pomeni și locuia mizerabil într-o colibă de pe malul Bahluiului, o păducherniță împuțită pe care și șobolanii ieșiți din râul pestilențial o ocoleau chițăind înspăimântați. E un mister, altul, cum în acele condiții puteau sta pe lângă șandramaua lui un câine, o potaie cu pielea mâncată adânc de jigodie, și o vacă răpciugoasă care păștea iarba prăfuită de pe mal. Probabil amândouă animalele își pierduseră simțul mirosului și, dacă există la animale, stima de sine.
Într-o seară, cerul s-a înroșit deasupra Bahluiului, un vuiet de sirene a răscolit orașul. O vâlvătaie uriașă se înălța din bârlogul cerșetorului. Când au ajuns pompierii, coliba lui era un morman de jar, iar el stătea liniștit pe un scăunel și frigea la foc o bucată de carne înfiptă într-un băț. Nici n-a tresărit când au debarcat pompierii, răsucea mai departe bățul privind fix în grămada de jar. Părea să nu mai fie în toate mințile. Alături, lângă resturile cocioabei, zăcea vaca, într-o baltă de sânge. Pe bot și pe limbă avea lipite câteva bancnote de o sută de lei, mozolite, însângerate.
Ce se întâmplase? Biata vită n-a mai găsit iarbă, cât o lăsa lanțul; a intrat în coșmelie și, de foame, a început să roadă paiele din saltea. Erau la un loc, în saltea, paie și bani: hârtii de o sută, averea cerșetorului. Când el s-a întors casă, și-a găsit vaca lângă pat, cu sute pe bot, îmbălate. Le morfolea și îl privea cu inocență. În clipa aceea mințile i s-au tulburat. A căsăpit vaca pe loc. A dat foc la tot ce avea, apoi, tacticos, ca și cum asta ar fi făcut în fiecare seară când se întorcea de pe străzile orașului, s-a apucat să-și frigă o bucată din carnea infamei cornute.
1 comments