O zi din viața lui Van Doiculescu – Momente și spițe (37)

Senatorul Van Doiculescu sforăia încetișor, încălzit la piept de motanul său, Felix; visa că este președintele țării când un pluton de soldați năvăli în palatul său cu multe antene.

Încă nu se dezmeticise de-a binelea când fu suit într-o dubă, alături de mica lui familie și de câteva lucruri mai de preț adunate la repezeală din palat. După o goană scurtă prin capitala adormită, fu aruncat într-un apartament mic și măcinat de igrasie. Acolo află că în acea noapte președintele Escu suprimase Constituția, dizolvase Parlamentul și luase în mâinile sale întreaga putere. Nimeni nu protesta, cetățenii își vedeau înainte de viața lor, liniștiți, mai devreme de 45-50 de ani nu era de așteptat o împotrivire din partea lor.

I se spuse că averea lui fusese naționalizată printr-un decret publicat noaptea în Monitorul Oficial și că i se fixase domiciliu obligatoriu în acel bloc insalubru. Van Doiculescu, care de câteva ori zvârlise cu niște antene spre Președinte, înțelese că nu mai avea nicio scăpare.

Odată ce se instală în apartamentul plin de gândaci, prima lui grijă fu să asculte prin pereți și să noteze ce vorbeau vecinii, mai ales acele șoapte subversive din care spera că va putea trage un folos mai târziu. Apoi le promise locatarilor că va înființa o piață cu prețuri reduse, numai pentru ei, o televiziune cu circuit închis, a blocului, o fundație pentru dezvoltarea și renovarea blocului, toate cu niște fonduri secrete de care dictatorul Escu nu avea cum să știe. Van Doiculescu îl luă cu binișorul pe președintele asociației de locatari și îl convinse să se alieze amândoi la conducerea blocului. Alianțele îi reușeau întotdeauna.

Pe la amiază, în palatul său din Nord se instală unul din talentații ziariști care îl elogiau cu toată forța talentului lor pe președintele Escu ori de câte ori acesta mai rupea o pagină din Constituție și se ștergea cu ea la fund. Toți oamenii Președintelui se mutară în case naționalizate și le cumpărară în aceeași zi de la stat, cu prețuri de nimic, devenind proprietari.

Dar dictatorul se răzgândi și de această dată, cum deja își obișnuise poporul. Către seară, el renunță subit la putere, își ceru iertare pentru greșeala făcută, recunoscând că băuse câteva șprițuri și i-a venit să conducă singur. Se reveni imediat la statul de drept de dinaintea dictaturii de o zi.

Van Doiculescu se grăbi să se întoarcă la palatul său, în brațe cu motanul Felix, de care era nedespărțit, un fel de alter ego al său. Când îl văzu pe ziarist, senatorul își dădu seama că palatul nu-i mai aparține. El însuși inițiase o lege prin care cei ce cumpăraseră de la stat case naționalizate deveneau proprietari, iar adevărații proprietari urma să primească despăgubiri la valoarea pieței. Și palatul lui Doiculescu nu mai valora acum nici cât o ceapă degerată. Ministrul turismului, care visa să transforme capitala într-o stațiune balneară, dăduse ordin chiar în acea dimineață să înceapă prospecțiunile pentru găsirea apelor termale. Însă forezele nu reușiră decât  să spargă niște uriașe pungi subterane de hidrogen sulfurat. Pământul începu să tragă pârțuri gigantice și mirosul de ou clocit împuți cartierele de lux din Nord.

Van Doiculescu se gândi pe loc să se alieze cu ziaristul și să locuiască împreună în fostul său palat. Însă aceasta i se păru până și lui o soluție imorală. Se uită lung la antenele de pe palat, apoi plecă abătut spre apartamentul cu gândaci, pritocind în cap o lege de modificare a legii lui.

(28 ianuarie 2009)