 |
|
| Marian Căpățână, un tip de la BGS. Salvează vieți. (Fotografii de Viorel Ilișoi) |
E un tip de la BGS. Atâta-i! Un bodyguard atletic, nu gorilă din aia cu gât gros, cu uitătură cruntă. S-a trezit pe la cinci dimineața. Și-a făcut cafea și a pus-o în termos. Iese tiptil ca să nu-și trezească nevasta și copilul, un ăla micu’ de patru ani și-un pic. De o lună de zile, de când au dat zăpezile astea, el n-a prea stat pe-acasă. I-a lăsat dormind și i-a găsit dormind. În drum, ia și un reporter în mașină. Așa i-a spus șeful. E obișnuit cu asemenea tovărășie.
Convoiul de mașini de teren gonește spre comuna Lopătari, de undeva din Munții Buzăului. Pe lângă Vulcanii Noroioși, acum înzăpeziți.
‒ Biți, ești aici?, se aude o voce în stație, în toate mașinile.
E șeful.
‒ Da, chiar în spatele tău, hârâie Biți de undeva din coloană.
‒ OK. Simțeam eu o respirație proaspătă și parfumată în ceafă…
Tânărul râde.
‒ Zilele trecute am fost cu ajutoare în Vrancea, începe el după ce se liniștește din râs, atent la drum. Șoseaua încă nu era curățată ca acum, doar pe anumite porțiuni. Se mergea greu. Cam pe-acolo ‒ arată cu capul în față, pe firul șoselei ‒ era trasă pe dreapta o Wolă de la o firmă de deszăpezire. Stătea suspendată pe suporți, pe cataligele alea de metal, și roțile se învârteau de mama focului în gol. Ieșea o fumăraie ca la draci. Da, domnule! Mecanicul era în pauza de masă, mânca cu lingura din borcan și tura motorul în gol ca să ardă cota de motorină și să-și facă numărul de kilometri la bord.
Totuși, făcea omul ceva. Avea activitate. În primele zile ale ninsorilor voinicul de la volan a văzut și mai rău de-atât. Trebuia să ajungă într-un sat de pe lângă Râmnicu-Sărat, să ia de-acolo un băiat de șapte ani și să-l ducă la spital, la operație. Erau mai mulți voluntari de la BGS. În față mergea un Hummer, o mașină de câteva tone, cu sute de cai putere. Un tanc pentru civili. Hummerul se izbea ca berbecul în zidul de zăpadă și înainta în forță până se bătucea zăpada sub el și rămânea suspendat. Atunci o mașină din spate îl trăgea înapoi cu șufa. Băieții puneau mâna pe lopeți, îndepărtau podul de zăpadă bătătorită și Hummerul se năpustea iar în nămeți. La fiecare atac mai elibera câțiva metri de drum.
Înaintau cu doi-trei kilometri pe oră. Când au ajuns aproape de satul ăla, au dat de un munte de zăpadă. Nici colosul american, cu sutele lui de cai-putere, nu-l putea străpunge. Era nevoie de un utilaj făcut pentru așa ceva. O autofreză, un buldozer… Erau pe-acolo câteva utilaje, dar nu lucrau. Viscolea, n-avea rost să se apuce de treabă, că vântul punea zăpada la loc. Băieții i-au rugat pe muncitori să-i ajute doar să treacă de bucata aia. Nu, nu se bagă ei! Că acolo e un drum județean, iar ei sunt plătiți să deszăpezească doar pe drumul național. Atât scrie în contract. Ce-ar fi în țara asta dacă toți ar intra pe felia altora? Haos! Bun, și cei de la drumuri județene unde-s? „‒ Păi, noi am terminat programul pe azi”, o taie scurt, la telefon, unul de la județ. N-au putut trece mai departe. Ca să meargă pe jos, le-ar fi luat și mai mult timp decât cu mașinile. Ar fi fost oricum prea târziu pentru băiat. Și chiar a fost prea târziu. Când a ajuns în sfârșit la spital, cu elicopterul, băiatul a murit. Moartea lucrează și pe viscol și nu-și ia niciodată pauză după program.
Își mai aprinde o țigară, nervos, când își amintește de episodul ăsta. Dar ochii albaștri i se luminează deodată la gândul altei întâmplări. Tot la începutul ninsorilor, a dat peste o grămadă de mașini risipite alandala pe șosea. Parcă le abandonase, la mijlocul jocului, un copil plictisit. O mașină de la deszăpezire patina în draci, de toată motorina. Nu putea nimeni să treacă de ea. „‒ Ce patinezi așa, bre?” „‒ Am greutate mare în benă.” „‒ Dar ce ai în benă?” „‒ Sare!” „‒ Ia pune, bre, niște sare de aia sub roți! Ia vezi, ce se întâmplă?” S-a dat românul jos, cam bosumflat, că tăia gerul ca șișul pe mâini și pe față. A pus sare sub roți și a luat-o din loc. Din prima.
În lungul drumului, până la Buzău, bodyguardul are fel de fel de repere. Acolo a intervenit în prima zi de viscol, a tras cu Hummerul camioane blocate în nămeți. A făcut loc să poată trece Salvarea. Mai departe, a făcut-o la dreapta spre Glodeanu-Siliștea, la deszăpezire. Erau 210 oameni de la BGS, cu 42 de mașini de teren. Au dat la lopată contra cronometru. De sub zăpadă se auzea un plânset. Era mai mult un scheunat de jivină prinsă în capcană, speriată și istovită, trăgând să moară. S-a băgat unul de-a bușilea prin tunel, până în casa deșelată de zăpadă, și a ieșit cu o băbuță în brațe, înfofolită în pături. Ziceai că e un copil de țâță. Ținea în mână un măr. Îl pregătise pentru salvatorul ei.
În altă parte, la Chiliile, au mers doișpe kilometri pe jos, prin zăpada până la brâu. Cu sacii în spate. Le-a luat cinci ore. Când au ajuns în sat, seara, mergeau pe acoperișuri, ca lunaticii, atât era omătul! N-avea cine să rânească zăpada. Cel mai tânăr în satul ăla era unul de patrujdoi de ani. Restul, oameni cu funia ajunsă la par. De unde putere la ei să mute casa de zăpadă de pe casa de chirpici? Unul striga de dedesubt să-l scoată pe el întâi, că le dă bani ‒ a strâns din pensie! N-a fost casă la care să nu le mulțumească bătrânii plângând, numai nu le-au pupat mâinile.
Pentru el, zice băiatul, răsplata cea mai mare e zâmbetul omului când îl scoate la lumină de sub zăpadă. S-a oferit voluntar la toate expedițiile organizate de BGS. De când a nins prima oară, a fost o zi în nămeți, voluntar, o zi la serviciu. A fost și la inundații, în alți ani… El căra saci, bărbații satului cărau bere la gură. Bine, ei nu erau așa vânjoși ca el. Cel mai greu i-a fost la căutat copii dispăruți. La Rânca a stat cinci zile. Dormea în mașină și mânca numai batoane nutritive pentru culturiști. A cotrobăit prin toate viroagele din munți, de dimineață până seara. Căuta o urmă în frunziș, un fir de ață agățat într-o tufă, o picătură de sânge pe o piatră. Urma unei lacrimi uscate pe o frunză. Degeaba. Copilul n-a fost găsit. Mult mai târziu a fost descoperit de niște culegători de ciuperci, în vadul unui râu, mâncat de animale. De maidanezi sălbăticiți, crede el. Căței lepădați de turiști. Cresc și se înmulțesc, simt chemarea sălbăticiei și îi răspund pe dată. A văzut cu ochii lui o haită cum a atacat și a răpus un cerb. Uite-atâta avea coarnele! Altă dată a căutat o fetiță dispărută. Câteva zile la rând. În tot acest timp ‒ avea să afle mai târziu ‒ călăuză i-a fost chiar cel care o violase și o ucisese pe copilă. Îl avusese mereu aproape, la o lungime de braț.
‒ Dacă aș fi știut… dacă l-aș fi mirosit!…
Nici nu mai știe la câte misiuni a participat. Numai pe cele de căutat copii nu le uită. Pe unii i-a putut salva, pe alții nu. S-a bucurat pentru unii, a suferit pentru alții. Și a învățat, din bine și din rău, cum să-și apere propriul copil. N-are decât patru ani, dar știe bine ce are de făcut dacă se pierde. Și maică-sa la fel.
A fost, cu băieții de la firma de pază, și la plantat puieți. La strâns gunoiul din păduri, de pe plaje. La construit case pentru sinistrați. La scos mâlul din casele inundate. De multe ori, nu o dată. De două ori pe an donează sânge. Se adună mai mulți solizi din ăștia de la BGS și donează. Pe urmă tot ei îl duc prin țară, unde e nevoie. El are sânge de dat la toți, 01. O grupă ideală pentru un bodyguard, care trebuie să fie compatibil cu cel pe care îl apără. Că nu se știe niciodată. A făcut cursuri de prim-ajutor. Dacă e cazul, știe sa facă transfuzie pe direct, din vena lui în vena clientului. Are mereu trusa în mașină. A fost gardă de corp pentru Madonna, Ozzy Osbourne, Mika, AC/DC, Ramstein, UB40. Când nu apără vreo vedetă sau vreun afacerist, însoțește transporturi de valori. Sau asigură paza la evenimente speciale ‒ cum ar fi, ultima, o licitație de vinuri la 80.000 de euro sticla. Păzește sedii de firmă, fabrici, cazinouri. Intervine la încăierări pe stradă, în cluburi. Știe să dea fără să ia. E bun la toate. Are permis de conducere pentru toate categoriile, ca primarul Piedone, dar luate pe bune. A urmat cursuri de alpinism, de scufundări, de autoapărare. A făcut lupte libere, haltere, box. O zi de dat la lopată prin satele înzăpezite este pentru el o zi de antrenament. Îl ține în formă. Îi păstrează mușchii tari și albastrul din ochi ‒ albastru.
După trei ore, convoiul ajunge în Lopătari. Comună săracă, primarul Lefter. Vasile Lefter. Unsprezece sate mici, împrăștiate prin munți, o casă ici, una poimâine. Sunt locuri unde nu se poate ajunge decât cu mașini puternice. Marian a cărat de la București apă minerală. Valoarea încărcăturii nu înseamnă nici jumătate din valoarea motorinei consumate ‒ peste douăzeci de litri la suta de kilometri. Dar aici, în Lopătari, și în condițiile astea, e cu totul alt sistem de valori. Dacă ajungi cu o pâine și cu o sticlă de apă la un bătrân, în vârful muntelui, e o mare victorie și o mare binefacere. E mult de umblat de la o casă la alta. Și greu. Dar el strunește vehiculul din volan și din pedale, cu mișcări sigure, fără efort. Iar monstrul se supune, face frumos ca elefantul la circ. Pe la unșpe noaptea se termină de împărțit ajutoarele prin sate. Duse la poarta omului. Câte un sac la fiecare. Tone de alimente adunate de BGS de la firme din Capitală.
Pe drumul de întoarcere, salvatorul răsucește pe toate fețele țesătura încâlcită a ascensiunii lui Hitler. Are teoriile lui despre al doilea război mondial. Teorii influențate, recunoaște, de cărțile lui Viktor Suvorov. Parcă-parcă se lasă mai tare pe accelerație. E nerăbdător să ajungă acasă. Nu de foame, deși n-a mâncat de dimineață decât niște batoane de soia. Și nici de oboseală. De dor. Zice că de acolo răsare lumina pentru el: de la copilul lui și de la mama copilului. De când a început nenorocirea asta cu zăpezile, a stat prea puțin cu ei.
Ajunge acasă pe la două dimineața. Învârte cheia ușor, cu precauție de hoț, să nu-i trezească pe ai lui. Și dispare tăcut și anonim după ușa pe care scrie cu litere aurii Fam. Căpățână Marian.
Marian e un tip de la BGS. Salvează vieți.
(Jurnalul Național, 28 februarie 2012)
