A murit Adrian Păunescu. Școala din Copăceni, comuna basarabeană în care s-a născut, va purta numele poetului. Așa s-a propus în conducerea raionului Sângerei. „Și așa va fi“, spune primarul Cozma Sîrbuleț, sigur de asta ca de trecerea zilei de ieri.
În viitoarea școală „Adrian Paunescu“ există o singură carte de-a lui Adrian Păunescu. Și numai de două luni și ceva a ajuns cartea asta în biblioteca școlii. Pe 30 august 2010 Păunescu a venit la Chișinău, cu mare efort, cu multă suferință, bolnav fiind, pentru a primi titlul de membru de onoare al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Gheorghe Duca, președintele Academiei, născut și el tot în Copăceni, l-a invitat la ceremonie și pe primarul Sîrbuleț. Atunci i-a dăruit poetul un exemplar din „Cartea Cărților de Poezie“, cu autograf: „Consătenilor mei din Copăceni-Bălți, frățesc și regăsit omagiu“.
Cartea a stat neatinsă în raft încă trei zile după moartea poetului. Și poate ar fi stat nedeschisă mai mult, dacă autorul nu o elibera din rafturi și nu îi dădea o nouă viață prin moartea lui. Copiii erau în vacanță și abia luni, pe 8 noiembrie, când au revenit la cursuri, au văzut și ei impresionantul volum de poezii, așezat pe o masă în curtea școlii, înconjurat de lumânări și de câteva ziare basarabene care deplângeau pe pagini întregi moartea autorului. Nina Babinciuc, directoarea școlii, i-a strâns pe toți elevii în careu, le-a vorbit despre ilustrul lor consătean și mulți au aflat abia atunci de poetul Adrian Păunescu și că el s-a născut în satul lor, în Copăceni. În manualele școlare nu apare nicăieri numele lui. De unde să-l știe?
Nici măcar profesorii nu se pot lăuda că i-au citit vreo carte. Cei mai în vârstă îl știu din anii comunismului, când ascultau la Radio România cântecele Cenaclului Flacăra, lunea după-amiază; pentru asta își cumpărau anumite aparate ‒ „Alpinist“ și „Spidola“ ‒ și își găseau motive să lipsească de la școală. L-au văzut și în carne și oase, în 1990, când a venit la Copăceni – singura oară – cu Grigore Vieru și cu Ion Hadârcă; a fost plină atunci sala căminului cultural, intraseră 1.000 de oameni pe 750 de locuri. Acum, pregătind comemorarea din prima zi de școală și căutând pe Internet poezii de-ale lui ca să le dea elevilor să le citească în careu, profesorii au descoperit că unele texte despre care ei știau că sunt folclorice au fost scrise, de fapt, de Adrian Păunescu.
Directoarea Nina Babinciuc ia o carte din raft:
‒ Iată, aici avem cartea „De la lume adunate. Scenarii folclorice“, de A. Bărbieru și T. Neculce, care se studiază în școală ca materie extracurriculară. Aici găsim, iată, poezia „Galbenă gutuie“, fără autor. Noi, dacă am căutat poezii pe Internet, am găsit poezia lui Adrian Păunescu, iat-o aici. Și precum se vede, așadar, este vorba de aceeași poezie, numai că în cartea de scenarii folclorice sunt câteva cuvinte schimbate.
Opera și-a lăsat autorul în urmă.
În satul lui natal, Adrian Păunescu era aproape necunoscut până în ziua morții, 5 noiembrie 2010. De câteva zile, de când ziarele și televiziunile din Basarabia vorbesc de moartea lui, precizând de fiecare dată că s-a născut în Basarabia, și anume în Copăceni, toți oamenii din sat știu că a fost un mare poet, ceea ce – și nu mai mult de atât ‒ până acum nu știa decât o subțire elită intelectuală.
Gheorghe Macovei, un fost colhoznic născut în același an și în aceeași lună cu Adrian Păunescu, știe chiar mai multe – sau, de fapt, nu știe – și întreabă cu o inocență doborâtoare dacă e adevărat că Andrian (așa îi zic basarabenii: Andrian) scria poezii cu amândouă mâinile, așa cum se aude. Nu e adevărat, îi zic; toată lumea știe că scria cu patru mâini. Și bătrânul tractorist râde și zice că da, așa e, Păunescu putea să scrie singur toate cărțile din Basarabia dacă rămânea basarabean și nu se muta cu traiul în România.
Cei mai bătrâni oameni din Copăceni, cei trecuți de 75 de ani, foarte puțini, își amintesc vag nu de Andrian, ci de părinții lui, învățătorii Floarea și Constantin Păunescu.
‒ Eu am făcut instrucție premilitară cu învățătorul Păunescu, că el era și ofițer de artilerie în rezervă, spune moș Sârghie Dobrogeanu, un moș de 89 de ani, slab și uscat, să-l sufli ca pe lumânare. O lasă pe baba lui, Alexandra, să povestească mai mult, fiindcă lui îi tot sare vipla de pe dinții de sus.
Bătrâna își amintește tot de învățători, nu de copil. A, da, a ajutat și ea la botezul copchilașului, în vara lui ‘43: a copt pâine la cuptor și a tăiat păsări pentru scăldușcă. Și acum tot cu o pasăre tăiată o găsim, parcă a ieșit direct din povestea ei, după 67 de ani.
Andrian a fost botezat în singura biserică din sat. După război, biserica a fost închisă până în 1988, când Gorbaciov a mai slăbit oleacă lanțurile. În 1990, la singura vizită a lui Adrian Păunescu în Copăceni. Moș Sârghie era pălimar la biserică. A deschis și i-a arătat poetului unde a fost botezat. În aceeași biserică în care sfinții au stat sub lacăt și n-au mai primit nicio rugăciune mai mult de 40 de ani, părintele Valeriu Dubenco se roagă la fiecare slujbă pentru vii și pentru morți, iar la sfârșit se roagă și pentru sufletul adormitului rob al lui Dumnezeu, Andrian, pentru iertarea păcatelor lui, cele cu voie și cele fără de voie.
‒ Iaca pe ulița aceea cu cheatră, la prima casă șădeu ii, zice Gheorghe Macovei întinzând în direcția casei o mână scuturată de un tremur nestăpânit, fiindcă, deși e trecut de 7 dimineața, încă nu s-a împărtășit cu strapazanul cel de toate zilele.
Casa pare, de la distanță, solidă și îngrijită. Cu cât te apropii, i se văd pereții crăpați, acoperișul de țiglă corobăit, prispa prăbușită, cerdacul sucit. E o casă obișnuită în părțile Moldovei, pe amândouă malurile Prutului, cu două odăi pe de lături și o tindă la mijloc. Ușa e deschisă, putem să aruncăm o privire. Nu mai stă nimeni aici de ani de zile, dar înăuntru e totul aranjat și curat, pe jos țoale de cordele țesute de mână, un covor de lână pe perete, un șifonier plin cu vase de bucătărie strălucind de curate. Deodată, bărbatul din curte, pe lângă care am trecut și care ne-a arătat din priviri că putem intra, se năpustește în tindă, vociferând pe rusește, și ne scoate afară, întâi pe fotograf; înainte de a ne da seama ce se întâmplă, trântește pe ușă un lacăt cât gulia și ne împinge din cerdac în ogradă, printre curci. Nu vrea să apară poze la ziar. Doar să ne uităm.
Supărarea subită a bărbatului se lămurește puțin mai târziu la primărie. Cozma Sîrbuleț, primarul, spune că omul de afaceri Vladimir Plahotniuc, președintele Fundației Edelweiss, „una dintre cele mai puternice instituții din Republică“, a trimis la Copăceni un om de-al lui să evalueze casa în care s-a născut Adrian Păunescu, având de gând să facă acolo un muzeu, o casă memorială.
‒ Și va fi o casă memorială acolo, fiindcă Fundația Edelweiss e puternică, poate să facă un oraș, nu o casă, întărește primarul.
Dacă apar poze cu casa, dacă se vorbește că e gata să se răstoarne pe-o parte, atunci proprietarii ar pierde la preț. Arțăgosul care ne-a dat afară e un vecin care are grijă de casă. Maricica Bârsanu, proprietara, stă în Chișinău.
Casa nu a aparținut niciodată părinților lui Adrian Păunescu. Învățătorii Floarea și Constantin Păunescu s-au cunoscut la școala dintr-un sat din Sălaj, iar după pierderea Ardealului au ajuns la Copăceni, în 1941, și au locuit cu chirie (sau le-a fost pusă la dispoziție de autoritățile române, nimeni nu știe) în această casă, unde, pe 20 iulie 1943, s-a născut Adrian Păunescu.
‒ Sigur că s-a născut chiar acasă, în casa asta – spune primarul Cozma Sîrbuleț – fiindcă pe atunci nu era maternitate. Venea moașa comunală acasă… Cine avea zile, trăia; cine nu, nu. Și trăiau oamenii, nicio grijă!
‒ Eu aproape nici nu-l mai țin minte pe Păunescu, domn’ învățători, că o plecat pe front. Dar pe Andrian… Eu l-am ținut în brațe, l-am spălat, l-am legănat… Vai, ce tare a îmbătrânit! ‒ aproape se sperie țața Anica Bucur când vede poza mare a poetului, cu barbă albă, pe prima pagină a „Jurnalului Național“.
Când se cutremură de chipul îmbătrânit al poetului, femeia nu se referă la primul lui an de viață, ea fiindu-i atunci un fel de doică, sau mamă de-a doua, cum se spune în Basarabia, ci la cum îl știa din 1990, când Păunescu a venit în Copăceni.
‒ Eu n-am mai știut ninica di familia lui. Am auzît cî tatu lu’ Andrian o murit pi front. N-o murit? Așă, l-o închis comuniștii, cî iara liberal. Șî am auzît cî Andrian de-amu s-o făcut poet mari în România. Ș-atuncea, în 1990, iara cam vara, cald, iac-așa, o vinit om di la sovietul sătesc șî m-o chemat acolo. Sî ma duc acolo. Șî la soviet era Andrian Păunescu cu drughenii lui tăți, și m-o îmbrățoșăt ș-o zâs: mama ni-o zâs cî dacî vin la Copăceni, apu’ de-amu s-o caut pe Anica lu’ Bucur, mama me de-a doua. Șî pi urmî o vinit șî la mini acasî sî vadî cum șăd și nici nu ț-oi mai spuni ci ni-o dat…
Țața Anica e cam tare de urechi și n-o oprești din turuială, când își ia avânt, decât dacă îi faci semn cu mâinile.
Anica avea aproape 13 ani când s-a născut Adrian Păunescu. Era din zece frați, avea vreo cinci mai mici decât ea, pe care-i spăla, îi hrănea și-i păzea ca o mamă; fiind pricepută, învățătoarea Floarea Păunescu a luat-o să aibă grijă de micul Adrian cât era ea la școală.
‒ Iara așă un copchil frumos… Dumnniezău sî-l hodineascî de-amu…
Bătrâna zice că a plâns când Păunescu a fost înmormântat. Acum plânge de jalea ei, că bărbatul e paralizat de șapte ani, iar ea are o hernie, stă cu mațele afară pe sub pestelcă, dar nu se mai duce la doctor, că e bătrână, ce să-i mai facă? Și nici bani n-are. Mulți din bătrânii satului, de când se tot scrie la ziare despre moartea lui Adrian Păunescu, sar în fața oricărui străin și strigă că ei l-au cunoscut când era mâțâțăl, se fac mai bătrâni cu zece ani, că poate nici nu erau născuți pe atunci, și totul numai ca să capete un ban, dar ea n-are nevoie de nimic, nu-i trebuie nimic de la nimeni. Ptiu! ptiu! ptiu! cât venin în inima maldavanului nost’, să spună, auzi, că s-a lăudat ea la televiziune că i-a dat țâță lui Andrian, Doamne-Dumnezeule, când ea n-avea nici treișpe ani! Doar a avut grijă de el exact ca o mamă, fară dat țâță. Ce poet mare a ținut ea în brațe și l-a șters la cur, se plânge țața Anica, și nepoții ei nici nu știu cine e Adrian Păunescu, nici nu știu bine românește. Uite, asta mică, Maria, citește „Povestiri despre Ceapaev“, de Viktor Banikin, în românește, dar cu litere de la ruși, ptiu! ptiu! ptiu! Ruși!!! Comuniști!
Dacă rămânea Păunescu în Basarabia? – se întreabă doica lui. Ce se alegea de el? Și după un scurt ocol printr-un viitor neîntâmplat, mâca Anica revine în primăvara lui 1944. Într-o zi, când s-a dus la doamna învățătoare să ia copilul în grijă, Anica a găsit casa pustie. Femeia își luase copilul și fugise din calea rușilor, care se apropiau de la nord.
‒ Pe 29 și 30 martie 1944 – spune profesoara de istorie Emilia Sîrbuleț – trupele sovietice au ocupat linia Copăceni-Sângerei. Mama și copilul s-au refugiat înainte de această dată. Deci cam opt luni a stat Adrian Păunescu aici, la noi în sat. Nu există nicio urmă a lui. Dar important e că s-a născut aici. Și aici va trebui să și renască.
(Jurnalul Național, 25 nov. 2010)
